CEI O SUTĂ Anabasis (23)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

După ce a asigurat procesiunea spre Eleusis de atacurile spartiaţilor, făcând posibil ca oamenii să păşească din nou pe vechiul drum pe uscat pe la poalele munţilor Aigaleon şi Poicilos, Alcibiade a reuşit să le închidă gura şi celor mai înrăiţi dintre cei ce mai şovăiau să vadă în el pe salvatorul Atenei. Nu numai că a potolit supărarea zeilor — atâta câtă o fi fost — pentru că a debarcat la întoarcerea din pribegie exact în a şasea zi a sfârşitului lunii Thargelion, atunci când Praxiergizii iau toate podoabele zeiţei şi-i acoperă statuia, astfel încât Atena, supărată, n-a dorit să-l mai vadă, dar a dovedit încă o dată şi soldaţilor că, atunci când se află sub comanda lui, nimeni nu are curajul să-i atace.

Într-adevăr, faima lui Alcibiade a sporit la culme printre zei şi muritori şi în prezenţa Persanului mulţi s-au grăbit să-l roage pe erou să accepte să cârmuiască el singur cetatea, fiind cel mai norocos, cel mai merituos, cel mai dăruit de zei. Ce rol a avut Persanul însuşi în aceste îndemnuri şi cum a căutat să-l influenţeze pe Alcibiade este greu de spus, mai ales că fiul lui Philopater a învăţat că singura lui şansă este masca purtată de atâta vreme la Atena, iar masca aceasta îl obliga să nu se angajeze la nimic, să nu dea sfaturi explicite, dar să ofere tot timpul impresia că se află stăpân pe hăţuri. Pe de altă parte, ridicarea şi mai sus a Speranţei Atenei ar fi folosit şi ambiţiilor lui. Probabil însă că Persanul nu l-a influenţat în această privinţă în nici un fel: el ştia să fie convingător doar în frazele depreciative. Frazele cu care-şi cucerea auditoriul erau de acest fel: despre beoţieni repeta încontinuu cuvintele lui Hesiod, care-şi pomenea tatăl arând un pământ unde „e frig în timpul iernii, arşiţă în timpul verii, dar bine niciodată“, iar despre spartiaţi zicea că nu sunt capabili decât să mărşăluiască de la naştere şi până la moarte. Vorbele acestea se potriveau şi sentimentelor atenienilor. Dar alt efect nu aveau.

Printre multele semne bune pe care a reuşit Alcibiade să le adune în jurul fiinţei sale de când s-a întors la Atena, faptul că Al Cincilea s-a hotărât să plece împreună cu flota era interpretat, de asemenea, ca o victorie a „celui mai frumos dintre eleni“. Pentru că, îşi spuneau oamenii, urcând pe o triremă atică, Persanul le arăta duşmanilor Ligii Maritime că oscilaţiile ahemenidului s-au terminat şi că Marele Rege s-a decis să-i ajute de acum pe faţă pe aliaţii Atenei, întorcându-şi, în sfârşit, faţa de la Sparta, pe care au sprijinit-o destul. Sub auspicii mai bune şi cu o credinţă mai puternică într-o victorie zdrobitoare şi foarte apropiată n-a plecat niciodată o flotă din Pireu.

Însă ce s-a întâmplat mai departe cu Alcibiade şi cu războaiele dintre greci cunoaştem din prea multe surse şi unele diferă între ele doar prin amănunte, în vreme ce altele sunt cu totul contradictorii. Fapt este că în vara când s-a întors Alcibiade la Atena, în casa Persanului s-a înfăţişat şi fiul mai mare al acestuia. Iniţial, celui de Al Cincilea i-a fost teamă că întâiul său născut, venit tocmai din Heracleea, îi va spulbera mitul, mit ce se baza în primul rând pe ambiguitate şi insinuări. Dar fiul trecea el însuşi prin probleme dificile şi fu atât de surprins de ceea ce auzea despre tatăl lui, încât în cel mai sincer mod era cu totul incapabil să răspundă întrebărilor mai degrabă doar sugerate. Cu atât mai mult cu cât Al Şaselea prefera cât mai puţine discuţii în jurul persoanei sale, mai ales că plecarea lui precipitată din Italia nu era un subiect de comentat cu oricine. Însă fiul Persanului avea bani, în orice caz mult mai mulţi decât tatăl. Nu s-au mutat împreună, însă de întâlnit s-au întâlnit des şi de multe ori – fiu şi tată veneau amândoi la întrunirile cu celebrităţile cetăţii, cu oratori vestiţi, sofişti şi conducători ai poporului. Plecând Persanul cu Alcibiade, primul lui născut a rămas mai departe în cetate. Dar, în mod ciudat, legenda tatălui nu s-a transmis defel fiului: curând, cei mai mulţi parcă au şi uitat că Persanul era tatăl celui de Al Şaselea. Poate de aceea ceea ce a povestit mai târziu fiul n-a stârnit mai multă crezare decât flecăreala oricărui bărbat ce se credea informat — şi cine nu s-a crezut informat la Atena?

Al Şaselea povestea despre tatăl său următoarele: după ce Alcibiade i-a înfrânt pe andrieni şi pe spartiaţi aflaţi la Andros şi nu a cucerit şi cetatea — spre indignarea ulterioară a cetăţenilor Atenei, care, cum îl pierdeau din ochi, cum erau gata să-l acuze din nou de tot felul de lucruri —, a plecat cu Persanul pentru a strânge împreună bani pentru soldele corăbierilor şi pentru hrană. În Caria ei ar fi stat mai mult decât se cuvenea. Cei doi au argumentat că n-au găsit decât cu greu ceea ce au căutat, şi nici după multă vreme destul, însă se mai spunea că Persanul l-ar fi amestecat pe Alcibiade în practici misterioase şi că, drept urmare, Alcibiade l-ar fi lăsat de cele mai multe ori pe Al Cincilea să-i meargă înainte. Se mai povesteau şi alte lucruri despre acele zile, lucruri pe care scribii nu le-au notat: Al Şaselea pretindea că tatăl i-a rămas mai mult decât a intenţionat iniţial să stea în Caria, întrucât ar fi primit o solie de la Artaxerxes, cel ce ar fi vrut să contrabalanseze printr-o alianţă cu Atena ajutorul dat de fratele său Spartei. Despre o întâlnire a Celui de Al Cincilea în prezenţa lui Alcibiade cu oamenii lui Artaxerxes au mai vorbit şi alţii. Dar Al Şaselea pretindea că tatăl său ar fi fost primit în taină de Marele Rege însuşi.

După înfrângerea flotei, care în lipsa lui Alcibiade a fost condusă prost şi cu îngâmfare de către Antiochos, epimeletul, s-au găsit destui să-l acuze pe „cel mai frumos dintre eleni“ că ar fi neglijat îndatoririle avute pentru a se distra cu hetairele (pe care le-ar fi înveşmântat în ţesături de Milet, acele pânze atât de subţiri încât cu cât puteai acoperi un cal cu călăreţ cu tot intra în întregime prin gaura unui inel). Şi când Thrasybulos, fiul lui Thrason, îl acuza la Atena de toate relele şi obţinea ca în locul lui Alcibiade să fie aleşi alţi comandanţi, când află de toate astea, Al Şaselea pretinse că Persanul ar fi spus, nu chiar ca un persan, cum că totul nu se trage decât de la zborul unei prepeliţe. (El se refera la faptul că lui Alcibiade, în tinereţe, i-a zburat de sub himation o prepeliţă, prepeliţă care a fost prinsă de un cârmaci pe nume Antiochos. Acelaşi cârmaci bucurându-se apoi de întreaga prietenie a eroului, a pierdut prin nesăbuinţă mai multe corăbii în bătălia cu spartiaţii, fiind principalul vinovat al dizgraţiei lui Alcibiade). Întrebat şi ce legătură are zborul unei prepeliţe cu toate faptele de care fusese învinuit Alcibiade, Persanul ar fi răspuns că lucrurile din lume şi din univers se leagă între ele, dar că rostul unora putem să-l ghicim şi să-l aflăm şi al altora nu. Iar, printr-o întâmplare, povestea cu prepeliţa s-a lăsat răstălmăcită.

Alcibiade nu şi-a părăsit patria nici după ce a fost din nou aruncat în dizgraţie. Puţini oameni nu se bucură de necazurile şi umilinţele celor cu care au fost înlocuiţi. O satisfacţie omenească vine întotdeauna din partea celui ce vede cum cei preferaţi lui se dovedesc a nu fi demni de încrederea şi speranţele acordate^*.

* Şi scribul poate depune mărturie şi în acest sens.

Câte exemple contravenind acestei atitudini cunoaştem fie că privim în istorie, fie că ne aruncăm ochii în jur? Doar Alcibiade a fost mai presus de asemenea sentimente. Poate că tocmai acest lucru nu i l-au putut ierta nici contemporanii şi nici urmaşii. Când noii comandanţi ai flotei se îndreptau spre o înfrângere cu adevărat catastrofală, Alcibiade şi-a călcat pe mândrie şi s-a grăbit călare spre cei ce l-au substituit, prevenindu-i asupra greşelilor pe care erau pe punctul de a le săvârşi. Şi a continuat să le dea sfaturi şi atunci când noii comandanţi l-au jignit şi l-au izgonit din jurul lor.

Dar Persanul? Destinul lui se pierde din clipa aceasta cu totul în istorie. El se împletea însă cu soarta „celui mai frumos dintre greci“, formând partea nevăzută a acestui produs excepţional şi oferindu-i celui de Al Cincilea zestrea de nemurire dată apoi urmaşilor. Scribul reproduce doar informaţiile despre Alcibiade provenind din cărţile istoricilor. Aceste pagini sunt doar din punctul de vedere al Celor o Sută. Dar atunci când replicile personajelor lipsesc, decorul însuşi poate vorbi pentru ele.

Întâmplările groaznice ce au urmat i-au dat perfectă dreptate lui Alcibiade: Lysandros zdrobind flota ateniană şi măcelărind peste trei mii de prizonieri, bărbaţi ai Atenei cei mai mulţi. Şi din nou în cetate, când a venit vestea, toţi s-au căit că l-au îndepărtat pe „cel mai frumos dintre eleni“, chiar dacă unii se îndoiau şi acum că Alcibiade ar fi izbândit să-l înfrângă pe Lysandros, crezând ei că ar fi reuşit numai să evite dezastrul — ceea ce şi aceasta ar fi constituit, în condiţiile date, echivalentul unei mari victorii. Şi nici măcar despre asemenea lucruri n-a mai fost prea mult timp de discutat, pentru că Lysandros a ocupat în curând şi cetatea. Pierdut era totul, pierdut datorită intriganţilor.

Acum nimeni nu se mai îndoia că Alcibiade, cel de două ori renegat de atenieni, a rămas singura speranţă a cetăţii îndoliate. Şi nu e nimic de mirare în aceasta:

— Un comandant demis de două ori înainte de a fi pierdut vreo bătălie este un fapt ce nu se întâmplă în orice zi, spuneau unii.

— Dacă după fiecare dizgraţiere a urmat câte un dezastru, înseamnă că zeii înşişi sunt supăraţi pe modul cum s-a procedat cu acel strateg, îşi manifestau şi alţii regretele târzii.

— Şi cum să nu se fi supărat zeii, Alcibiade a fost înzestrat cu toate darurile, pe care doar ei le pot da vreunui muritor? Cine l-a nedreptăţit pe Alcibiade, nu i-a nedreptăţit chiar pe zei? se îngrozeau tardiv atenienii.

Cetatea, după ce a greşit atât de amarnic de două ori, nu voia să greşească şi a treia oară.

Iar faptul că Alcibiade plecase prin Bitinia la Pharmabazos, satrapul, dar mai ales că era în continuare cu Al Cincilea dovedeau că Persanul n-a stat degeaba la Atena, că rangul îi era mare şi că misiunea îndeplinită în tot timpul şederii sale în cetate a fost de cea mai mare importanţă. Dacă a mijlocit într-adevăr o întrevedere cu Artaxerxe în Caria sau dacă abia acum era pe punctul s-o facă, nu mai avea până la urmă nici o însemnătate. După Alcibiade, şi alături de acesta, Persanul devenise ultima nădejde a Atenei. La pritaneu ar fi trebuit să-l ducă proxenul pe Persan!

Pe de altă parte, toţi istoricii sunt de acord că Alcibiade era văzut ca ultima speranţa a Atenei şi de către duşmani. Altfel nu ar fi depus aceia atâta zel pentru a-l pierde. Dar despre modul în care a trecut Pharmabazos pe seama altora uciderea „celui mai frumos dintre eleni“ şi-au dat numai cu presupusul. Cum şi-a petrecut el ultimele săptămâni, de când a ajuns în Frigia, sunt prea puţini cei ce o ştiu cu adevărat. Şi mai puţini cei interesaţi să povestească lucrurile aşa cum s-au întâmplat ele. Tucidide însuşi se opreşte din istorisit, atunci când se apropie cu naraţiunea de a doua dizgraţie a lui Alcibiade. Asta este tot ce ne spun istoricii şi mai mult nu.

O senzaţie ciudată simţi Al Cincilea în Frigia, pe pământul Asiei, întinderea nesfârşită prin depărtarea căreia trecuse venind în Europa cu atâţia ani în urmă împreună cu tatăl său. Nu era nici mai acasă ca în Italia, nici mai acasă ca în Grecia propriu-zisă. Fusese metec la Atena şi cuvântul acesta i se potrivea de minune: rămânea un străin, oriunde l-ar fi aşezat soarta. Se spune despre cineva, care se mută de multe ori dintr-un loc într-altul, că îşi găseşte uşor obiceiurile peste tot sau că se adaptează atât de bine încât preia rânduielile celorlalţi ca pe ale lui. Numai că acest lucru se potriveşte cu adevărat la prea puţini oameni; iar Persanului mai puţin decât celor puţini. De obicei altele sunt cauzele pentru care se mută oamenii: speranţa născută din deznădejde sau numai din vise.

Şi, totuşi, Frigia se afla aproape de locul copilăriei sale. Dintr-un om tăcut, Al Cincilea devenise acum aproape mut, iar barba albă şi tenul palid îi dădeau cu adevărat un aer distins. Alcibiade, plin de speranţe şi convins că va mai putea întoarce odată soarta cu faţa zâmbitoare spre el, găsea o înţelegere solemnă la prietenul său, o nouă siguranţă în multe privinţe, dar şi o stare de nelinişte cu totul stranie în altele. Poate că, dacă ar fi ştiut câte furtuni se ascund în spatele răcelii Persanului, ar fi putut să-şi explice mai uşor tulburarea ciudată ce-l cuprindea alături de toate celelalte sentimente degajate de Al Cincilea.

Nenumărate zvonuri contradictorii îi urmau pe cei doi, asemenea cozii unei comete. Şi mult după ce ei n-au mai fost, zvonurile acestea au continuat să le înflorească amintirea. De aceea, în Atena înfrântă nimeni nu se îndoia că Persanul a prevăzut victoria temporară a Spartei ca pe o pedeapsă pentru nestatornicia cetăţenilor faţă de Alcibiade, dar fiecare atenian era convins că tot Persanul, după mulţi ani şi după ce s-a mai îmbunat, a fost cel ce a contribuit la mult mai importantul „război corintic“, la înfrângerea Spartei şi la renaşterea Ligii maritime. Credinţa aceasta era atât de puternică, încât, multă vreme după ce Persanul murise, oamenii îl mai pomeneau nu ca pe o persoană care a existat, ci ca pe un principiu ce-şi are căile ascunse, dar întotdeauna ducând la un deznodământ drept. După atâta vreme, evenimentele intră în ceaţă şi contururile se estompează, astfel încât depăşesc uşor graniţele rigide ale unor anumiţi ani. Să fi murit Alcibiade înaintea lui Dareios al Doilea sau să fi fost omorât pe vremea când Marele Rege mai trăia? Să fi plecat spre Babylon doar Persanul singur pentru a discuta cu tatăl lui Artaxerxes? Să fi fost necesare pentru a da mai multă greutate poziţiei Persanului aceste întâlniri nu numai cu tânărul rege, dar şi cu tatăl acestuia aflat în pragul morţii? Să fi fost necesară legenda întâlnirii la regele bătrân, cel ce cu greu s-ar mai fi putut deplasa el pentru a se ajunge în apropierea haremului, locul de unde era condus, de fapt, imperiul ahemenid? Şi dacă persanii îi erau atât de binevoitori lui Alcibiade, de ce a fost ales de către spartiaţi satrapul Pharnabazos spre a-i aranja uciderea? În unele puncte, legenda a devenit contradictorie, însă, ca orice legendă, oamenii o povesteau în continuare, pentru că aşa le fusese povestită şi lor, nemailuând în considerare şi amănuntele care, întâmplător, ar fi necesitat o analiză separată. Iar pe vremea când această legendă abia se năştea, în zilele când Alcibiade şi Persanul se mai aflau efectiv în Frigia, viaţa celor doi trebuia, oricum, să ţină încă seama de faptele concrete din jurul lor. Atena nu capitulase încă, zidurile lungi se mai aflau încă în picioare, norii negri se profilau în zare, însă nu acopereau tot cerul Aticii. Şi, pentru că veni vorba despre nori, oricine stă culcat pe spate în iarbă şi vede cirezile cereşti apropiindu-se, nu poate aprecia cu precizie cât sunt norii de negri decât atunci când ajung nemijlocit în dreptul soarelui, ascunzându-l. Abia atunci, când se află deasupra noastră, îi putem vedea în toată grozăvia lor. Până atunci se mai pot face tot felul de calcule. Şi fiindcă pronosticurile cetăţenilor se legau tot mai mult de Alcibiade, cu cât acesta era mai departe în răsărit, cu atât realitatea semăna mai mult cu dorinţa: „cel mai frumos dintre atenieni“ se întorcea cu o armată uriaşă, Alcibiade reuşea să-i determine pe perşi să nu mai sprijine Sparta, războiul se afla în faţa ultimei cotituri.

Iar Alcibiade însuşi se pregătea să ajungă la Arthaşatra, se lăsa ospătat de oamenii lui Pharnabazos, marele servitor al Marelui Rege, se vindeca de dezamăgiri, spun scribii, şi devenea tot mai nerăbdător, pe măsură ce plecarea i se amâna mereu.