Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
A fost Leukos Cel de Al Zecelea? Pentru scrib, aceasta era întrebarea şi doar în funcţie de răspunsul dat merita să-i cerceteze în amănunt aventurile.
Nimic n-a reuşit scribul să afle despre copilăria celui de Al Zecelea. Fiul lui Nausiphoros şi al soţiei sale, persana cu care s-a unit în ziua când a avut loc nunta celor zece mii de oşteni ai lui Alexandru cel Mare cu zece mii de femei din vechiul regat al ahemenizilor, copilul acesta apare, în mod firesc, împreună cu părinţii lui la Massalia, după care orice consemnare în legătură cu el dispare. Dar, dacă n-a reuşit să găsească alte date despre tinereţea lui, dacă n-a reuşit să-i afle identitatea printre cei veniţi într-un fel sau altul la Rodos, a avut norocul să descopere al cui fiu era tatăl Astronomului, nepotul lui Nausiphoros. Într-un loc, însuşi Titus Livius îi pomeneşte numele. Acum firul se leagă retrospectiv. Ar fi posibil, ba este chiar probabil ca povestea dragostei dintre Leukos şi Arete să fi fost îmbogăţită de imaginaţia şi de dorinţele povestitorilor. Dar sâmburele de adevăr se lasă scos la lumină, chiar dacă forma sa originală nu mai poate fi stabilită. Leukos, fiul lui Nausiphoros şi nepotul Philadelphului, poate să-şi preia numele: Al Zecelea se aliniază în lungul şir.
După ce şi-a găsit cu certitudine omul, scribul a considerat că merită să transcrie legenda cât mai fidel, ea fiind unicul fragment al biografiei cât de cât cunoscute a lui Leukos. Dacă avem în vedere că asediul de aproape un an al Rodosului s-a petrecut în 306/307 î.e.n. şi că Nausiphoros s-a căsătorit prin 324 Î.e.n., rezultă că Leukos n-a putut fi decât un băieţandru, atunci când a sosit pe insulă. Şi, deoarece venirea lui trebuia să se fi întâmplat înaintea începerii împresurării Rodosului de către Demetrios, vârsta eroului ne apare şi mai fragedă, (Fără să vrea, scribului îi apare din nou în faţă imaginea lui Romeo, şi el, după legendă, incredibil de tânăr pentru mentalitatea omului din secolul al XX–lea). Dar, dacă mai punem la socoteală faptul că acest flăcăiandru l-ar fi acuzat cu… alţi zece ani în urmă pe negustorul bogat din Atena, anacronismul devine absolut evident. Aici chiar şi o discrepanţă de puţini ani ar apare decisivă. Leukos trebuind să fi atins majoratul pentru a-l fi putut încrimina pe tatăl Aretei. Din punctul de vedere al scribului, situaţia devenise descurajantă: atât căsătoria celor zece mii din Babilon, cât şi asediul Rodosului sunt evenimente a căror datare nu suferă dubii. Descendenţa lui Leukos atârna de un singur fir. Să fi avut Nausiphoros un alt fiu înaintea celui de Al Zecelea? Nici asta nu se putea, deoarece la vârsta căsătoriei, însuşi fostul paj al lui Alexandru, atât de precoce în întâmplări şi experienţă, abia împlinise optsprezece ani. Oricât de grăbit ar fi fost să-şi asigure un urmaş, nici măcar el n-ar fi putut să facă să dispară diferenţa de cel puţin doisprezece ani, ce i-ar fi îngăduit unui Leukos major să acuze pe cineva la Atena prin anul 317 î.e.n. Pentru aceasta, tatăl şi fiul ar fi trebuit să fie aproape de aceeaşi vârstă, sau să-i despartă doar… şase–şapte ani! Fiul şi tatăl cam de aceeaşi vârstă! Asta l-a făcut pe scrib, poate sub influenţa celebrei tragedii de sub al cărei model i-a fost atât de greu să se elibereze, să presupună că duşmănia dintre Leukos şi tatăl Aretei va fi fost, de fapt, ecoul unor mai vechi dispute dintre taţii îndrăgostiţilor. Şi iată şi noua ipoteză: Nausiphoros a plecat din Atena după moartea lui Aristotel. Prestigiul şi funcţiile i-au fost importante, de ce să nu se fi încumetat să depună o acuzare împotriva unui negustor pe care-l considera necinstit? Oricum, e o posibilitate mult mai plauzibilă decât aceea ca procesul să fi fost pornit de un june ce, chiar dacă s-ar fi folosit de stima de care se bucura tatăl, nu putea în nici un caz să fi avut vârsta necesară intentării unui proces. Deci părinţii s-au înfruntat în faţa Atenei, iar deznodământul disputei l-a făcut pe tatăl Aretei să-l urască pentru vecie pe cel ce era cât pe-aci să-l piardă. Ura s-a transmis în mod firesc şi asupra fiului, iar restul poveştii este uşor de acceptat. Poate doar cu excepţia faptului că Leukos fusese foarte tânăr atunci când s-a acoperit de glorie în timpul asediului Rodosului. Dar şi tatăl său îl însoţise, copil fiind, pe Alexandru în Asia, iar unchiul lui murise şi mai tânăr, întrucât complotase împotriva marelui cuceritor. Însă, la o asemenea vârstă, de unde prestigiul de om învăţat? Lumea mai exagerează şi, dacă ne gândim că de la Alcibiade încoace puţini oameni s-au bucurat de faima unei frumuseţi atât de desăvârşite, calităţile celelalte trebuiau să completeze de la sine portretul eroului exemplar. Şi, poate că tot datorită aceleiaşi trebuinţe de a-l face perfect, l-a adus povestea pe Leukos la Rodos în timpul asediului. Cine să se poată evidenţia mai mult decât un om pornind de la nivelul unui sclav? Un sclav de obârşie nobilă, desigur, fiindcă altfel iarăşi n-ar fi bine. De dragul unei reţete sigur, câte nu se pot spune, şi-a zis scribul, fiind gata să accepte varianta care să-i convină cel mai mult drept variantă adevărată. Să trecem, deci, viaţa celui de Al Zecelea la locul ei, şi-a mai zis. Aşadar, fiul lui Nausiphoros părăseşte Atena împreună cu părinţii, atunci când nu mai era indicat ca un colaborator atât de strâns al lui Alexandru să rămână în metropolă. Soseşte cu familia la Massalia, iar pe urmă… Pe urmă începe o nouă problemă: de ce să fi plecat Al Zecelea singur, la vreo cincisprezece–şaisprezece ani la Rodos? Şi, dacă printr-o întâmplare nefericită a ajuns sclav şi a fost vândut la marele târg de la Delos, de ce, mai ales după ce a intrat în conflictul deschis cu tatăl Aretei, nu şi-a anunţat părintele, bogatul armator, cel ce desigur nu s-ar fi zgârcit la nici o sumă pentru a-l elibera? Se vede că scenariul ar mai trebui ajustat, dar scribul nu este decât un scrib, el nu vrea să-şi depăşească în nici un fel condiţia. Chiar dacă, inconştient, i se mai întâmplă uneori să greşească şi să noteze şi amănunte ce nu s-au desfăşurat în întregime aşa cum le-a descris el.
Ferice de scriitori! Ei, neîngrădiţi de nimeni, îşi aleg liber eroii şi evenimentele. În schimb, scribii, aşa cum am spus…
După moartea lui Alexandru, luptele dintre diadohi şi întemeierea statelor elenistice oferă mai multă materie epică decât alte secole întregi. O lume murea, o altă lume se năştea. Atât zbaterea naşterii, cât şi cea a morţii îngăduie apariţia unor caractere exemplare, a unor eroi puternici şi a unor destine demne de a fi imortalizate. Oamenii care au influenţat pentru secole istoria se luptau între ei. O perioadă mai mănoasă în subiecte este greu de imaginat. Scriitorul priveşte în jur şi n-are decât să aştearnă pe hârtie ceea ce îi convine mai mult. Iar dacă potecile i se întrerup, poate să arunce poduri imaginare oriunde şi să plece mai departe.
Scribul, în schimb, trebuie să se ţină doar de albia ce i-a fost indicată. N-are voie să meargă nici în dreapta, nici în stânga, chiar dacă, la doar câţiva paşi se află evenimente extrem de interesante.
Cel de Al Zecelea a plecat la Rodos şi scribul este obligat să-l urmeze. Cel de Al Zecelea s-a îndrăgostit de fata duşmanului său (ori a duşmanului tatălui său), iar îndrăgostiţii sunt indiferenţi la tot ce se întâmplă în jur. Vieţile lui Leukos şi a Aretei s-au aprins, au ars şi s-au mistuit până la scrum în dogoarea acestei iubiri fără margini, iar scribul trebuie s-o descrie aşa cum a fost sau, cel puţin, aşa cum este încredinţat el că a fost. O singură consolare mai rămâne: Leukos s-a stabilit la Rodos şi nu într-un ungher nenorocit al lumii, a venit aici când cetatea s-a aflat la începutul apogeului ei, i-a străbătut străzile după marea victorie şi a fost implicat în înălţarea statuii considerate una dintre minunile lumii. Trebuie recunoscut, decorul putea fi mult, infinit mai şters. Scribului, căruia i-a fost îngăduit să-i urmărească pe primii dintre Cei o Sută lângă zidurile şi în grădinile Babylonului, care i-a întovărăşit pe lângă cei dintâi ahemenizi, dar şi pe lângă marii bărbaţi greci, dintre Cei o Sută care au putut să-i cunoască nemijlocit pe comandanţii ce au înrâurit istoria, dar şi pe alţii ce au modificat mult mai adânc spiritul oamenilor, acest scrib nu trebuie să se lamenteze. Şi nici că a fost martorul unei atât de mari iubiri, în loc să descrie o bătălie sângeroasă sau o domnie luxoasă nu trebuie să-l întristeze. Dimpotrivă.
