CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (18)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Încă un lucru poate că este adevărat, deşi nu pare deloc pios ceea ce s-ar fi putut întâmpla: Fra Francesco a venit în faţa papei Inocenţiu al III-lea însoţit de unsprezece ucenici, pentru a cere binecuvântarea şi permisiunea de a duce cuvântul domnului printre oameni. Cei unsprezece erau la fel de umili şi de modest îmbrăcaţi ca şi sfântul. Printre ei, unul fără nume! După cum se ştie, în primele decenii de la pogorârea sa în ceruri, Sfântul Francisc a fost zugrăvit altfel ca mai târziu. Ca în puţine alte cazuri, biografia sfântului din Assisi poate fi citită din reprezentările succesive ale artiştilor plastici. Scena începutului, când Francisc s-a înfăţişat în faţa papei Inocenţiu a fost reluată de foarte multe ori. La o Bazilică a Sfintei Născătoare din sudul Franţei, edificiu între timp dispărut, fresca respectivă era adnotată cu numele personajelor: aflăm, cu acel prilej, cum s-au numit cei unsprezece tineri cu care a mers Francisc la Roma. (Un Francisc pictat, probabil, de un pictor contemporan sau cel mult lucrând cu o generaţie după dispariţia sfântului, întrucât Francisc mai purta barbă, manieră ce, de la Giotto încolo, nu a mai fost adoptată.) Un ucenic avea numele şters cu dalta. Într-o altă imagine din acelaşi edificiu azi dispărut, personajul era prezent şi la Bologna. Dar era martor şi la scena când tânărul Francisc răspunde dojenilor tatălui său că risipeşte averea familiei prin aceea că se despoaie de toate hainele şi pleacă gol mai departe, în marea sa aventură. Personajul acesta misterios, dar care apare de mai multe ori în hagiografia lui Francisc de Assisi – ca simplu figurant sau chiar şi sub chipul diavolului care vine să-l ispitească pe sfânt -, scribul crede că ar putea fi Al Şaizeci şi Şaselea, Omul fără Nume de pe frescele amintite.

Dar despre Sfântul Francisc este aproape o impietate să vorbeşti descriind viaţa Celui de Al Şaizeci şi şaselea. Lucru pentru care scribul îşi cere scuze: însă poate fi ignorată briza binefăcătoare a mării, numai pentru că, în drumul ei, dă de mirosul greu al bălegarului de pe plajă?

A fost, într-adevăr, acea plăsmuire urmaşul Celui de AL Şaizeci şi cincilea? Greu de spus, deşi numeroase argumente pledează în acest sens. La fel de bine, însă, poate că ne aflăm, din nou doar în faţa unei diversiuni: În “Regula confirmată”, prin care papa Honorius a recunoscut ordinul franciscan, se spune clar despre cei ce vor să adere la viaţa plină de renunţări impusă de noul trai, (în capitolul 2, 1) că “Aceia care vor să îmbrăţişeze această viaţă şi vin la fraţii noştri, trebuie să fie trimişi de aceştia la ministrul lor provincial; nimeni altul nu are competenţa de a-i primi pe fraţi”. Cum Al Şaizeci şi şaselea ar fi fost recunoscut drept unul dintre cei unsprezece călugări sărmani care l-ar fi însoţit pe Francisc la papa Inocenţiu al III-lea, s-ar fi insinuat că el ar fi fost numit ministrul pentru o anumită regiune şi nu pentru una oarecare, ci la Laib, chiar în centrul albigenzilor, unde îi trăia şi familia. În legătură cu lepădarea de această oaie neagră, devenea limpede că Francisc eşuase în misiunea de a-i aduce pe numeroşii necredincioşi din comitatul Toulouse la Învăţătura Adevărată şi că, dimpotrivă, aceia au mai putut socoti o nouă izbândă în erezia lor. De aceea, el apare de mai multe ori în reprezentările despre Sfântul de la Assisi sub forma unei ispite şi, ceea ce este mai important, niciodată nefiind dezvăluit finalul confruntării, părând îndeajuns ca inconştientul colectiv să impună că Francisc a învins de fiecare dată. (Greu de spus dacă aceste povestiri au venit de la fraţii care-l adorau pe omul care, prin extaz, a reuşit să primească stigmatele Mântuitorului sau dacă nevrednicii cavaleri care au nesocotit numele Domnului la Damiette au încercat, în ăst fel, să se disculpe pentru traiul lor aventurier şi destrăbălat.)

A fost el ispita majoră, contraponderea marelui sfânt care s-a bucurat de un prestigiu încă din timpul vieţii cum n-a cunoscut nici un om până la el, de la proroci? Prin descrierea detailată a biografiei sale supusă întru totul plăcerii, prin poveştile amănunţite ale chefurilor nemaipomenite, ale scenelor incestuoase, ale lipsei totale de moralitate, Al Şaizeci şi şaselea, el, pare o contrapondere atât de schematică idealului franciscan, încât scribul a ajuns să se îndoiască, la un moment dat, că urmăreşte o viaţă reală.

Aşa cum a relatat scribul, referindu-se la viaţa Celui de Al Şaizeci şi cincilea, în 1210, coliba lipită de zidul exterior al mănăstirii Laib avea să ardă, mistuind şi mama şi fraţii Omului fără Nume, ce hălăduia, ca de obicei, prin lumea cea mare. El împlinise 37 de ani. Până atunci, spune povestea, profitase de orice ocazie aptă de a-i putea aduce “satisfacţiile sale murdare”. Nici un prilej, oricât de curat – iar episodul cu Sfântul Francisc este pilduitor – nu a fost scăpat. Şopârla galbenă era în stare să dispară la nevoie, să-şi schimbe înfăţişarea, să apară cu totul altundeva, în vreme ce mirosul ei pestilenţial mai persista acolo unde îşi săturase capriciile, să îşi schimbe aparenţele caracterului, ale vorbelor. Şi, ceea ce îi reuşea cel mai bine, era să arunce uitarea asupra oricăreia dintre trăsăturile sale. Lăsându-şi faptele să atârne în anonimat.

Încă înainte de a se apropia de comunitatea călugărilor cerşetori¹, Omul fără Nume va fi prezent din nou în Orient. Şi nu o singură dată. Cel mai bun prilej i l-a oferit cruciada a IV-a. Atunci, s-a simţit, poate, cel mai în largul său. La Zara, de pildă, după ce cavalerii creştini au măcelărit o cetate creştină (care, în treacăt fie spus, a încercat să se apere cu un crucifix uriaş înălţat pe zidul de apărare), al Şaizeci şi şaselea şi-a amintit de perioada petrecută în dormitorul regelui lepros. Atunci a ridicat, probabil, la cea mai înaltă performanţă avantajele anonimatului “şopârlei galbene”, precum şi măiestria de a insinua amintiri posibile. De pildă, folosindu-se de relaţiile tatălui său cu marchizii de Monferrat (poate chiar de apartenenţa mamei sale la vestita familie), Omul fără Nume a ajuns lesnicios la Bonifaciu de Monferrat, cel devenit, pe nesimţite, conducătorul militar al expediţiei. Astfel, Al Şaizeci şi şaselea s-a insinuat, în chipul cel mai firesc, într-un om puternic, de influenţa căruia nu se îndoia nimeni. A rămas în Zara cucerită şi prădată, în calitate de guvernator, deşi nu l-a numit nimeni în acea funcţie. De care a profitat din plin şi de care nu s-a despărţit decât atunci când cavalerii se aflau deja prea departe pentru a-l mai putea apăra. Cele câteva luni au trecut repede pentru el şi îngrozitor de încet pentru localnici. Al Şaizeci şi şaselea s-a constituit în singura întrupare a legii, cuvântul său fiind decisiv în orice domeniu. Jacques de Vitry, episcopul de Saint-Jean-d’Acre, “relatând despre anarhia ce domnea în ceea ce a mai rămas din statele latine, exemplifică şi cu bestialele spectacole regizate la Zara. Când veneţii au început să-şi exercite din nou puterea asupra cetăţii, încercând să reîntroducă o coerenţă în coşmarul de acolo, Al Şaizeci şi şaselea a dispărut brusc, pentru a-şi face apariţia, în primăvara lui 2004, în Constantinopol, exact în ziua când metropola a căzut în mâinile cruciaţilor. Despre “guvernarea” Omului fără Nume la Zara au existat producţii eroice de o natură cu totul aparte. (Să nu uităm că ne aflăm în perioada naşterii atât a “Cântecului Nibelungilor”, cât şi a “Carminei Burana”. Întâmplările bahice şi orgiile sunt descrise pe larg, reprezentând, pentru multă vreme, scenele incriminate ale pericolul adus de Anticrist infiltrat într-o comunitate de drept-credincioşi. “Zaraida” a circulat până prin veacul al XVII-lea, fiind un fel de poveste, în nenumărate variante, a eroismului unor oameni expuşi în faţa diferitelor feţe ale răului. O ediţie bogat ilustrată se mai păstrează la mănăstirea din insula mică Lerins, ediţie cu atât mai importantă în contextul nostru cu cât acolo Anticrist se înfăţişează fără nume, ci sub forma el. Desenele ne înfăţişează scene deosebit de “tari”, în care cruzimea se alătură desfrâului şi perversiunilor de tot felul. În unele poveşti, el şi-ar fi luat drept ajutoare, pentru grozăviile pe care le-a înscenat, doi chassii, acei asasini “mâncători de haşiş” – haşşaşini – care au înspăimântat, până nu de mult, Orientul prin teroare organizată. Numai că acei chasii nu mai sunt pomeniţi altundeva după veacul al doisprezecelea… Se mai spune că marchizul de Sade ar fi luat cu el la Bastilia un exemplar din “Zaraida”¹.)

Spre deosebire de Zara, rolul “Omului fără Nume” s-a schimbat cu totul în capitala cucerită a Răsăritului creştin. Deşi a încercat să se folosească de aceeaşi tehnică, temeinic exersată, a simbiozei cu peisajul şi cu anturajul celor puternici şi deşi credea a cunoaşte bine atât oraşul Constantinopol, cât şi cutumele locale, în contrast cu majoritatea cruciaţilor ajunşi pentru prima oară în Orient, i-a fost, totuşi, mult mai greu să-şi joace rolul sperat. Probabil pentru că nici un argument logic şi nici o regulă, de ori ce fel, nu mai funcţiona în haosul creat doar de forţa brută. Imperiul de Răsărit primise cea mai cumplită lovitură tocmai de la fraţii întru Iisus şi nici măcar speranţa că printr-un astfel de sacrificiu cumplit fratele vremelnic mai puternic va reface sub autoritatea sa unitatea creştină nu s-a realizat. Rafinamentul răsăritean n-a putut fi priceput de cavalerii în armură, care n-au pregetat să jefuiască până şi lăcaşurile de cult aflate sub semnul crucii. Chiar şi strategia Omului fără Nume s-a dovedit inutilă într-o împrejurare când uriaşa cetate, în întregimea ei, nu mai era decât o scoică măturată de urgia unui val uriaş. Şi abia la vremea refluxului, când talazul a lăsat în urmă cadavre, ruine şi suflete distruse, cruciaţii au început să-şi împartă “raţional” ceea ce a mai rămas din Imperiul Creştin de Răsărit. Până atunci, nereuşind să facă uz de armele sale, Al Şaizeci şi şaselea nu s-a putut bucura de jaf decât la fel ca orice membru al unei bande de tâlhari. Instalat în palatul unui dregător oarecare – de fostele apartamente ale lui Balduin nu s-a putut nici măcar apropia – el a făcut ceea ce pretindea că îi dă unicul sens vieţii: a băut, a iubit, a uitat şi a mâncat, fidel coincidenţei lui 66. Şi când seniorii au început să pună ordinea lor în teritoriul creştin cucerit, Omul fără Nume a încercat să-şi apere cu forţa micul domeniu. Însă nu s-a mai putut. Noua organizare a născut un Imperiu Latin de Răsărit, un Regat al Salonicului, un Ducat al Atenei, un Principat al Ahaiei, precum şi o serie de alte seniorii. În felul acesta, cine a putut dintre nobilii Apusului, veniţi în numele cruciadei, şi-a tăiat o felie din uriaşul tort cucerit şi a trăit ca autocrat tot restul vieţii pe “teritoriul său”. Omul fără Nume s-a lipit, iniţial, tot de Montferraţi, deveniţi prin Bonifaciu regi ai Salonicului, şi, se pare că a primit chiar şi un teritoriu în stăpânire exclusivă nu departe de poalele Olimpului şi de stâncile de la Monteora. De ce a părăsit acest loc ideal, unde putea să-şi satisfacă nestingherit toate capriciile¹, scribul n-a putut afla, cu toate strădaniile sale şi consideră această lacună drept unul dintre principalele eşecuri ale biografiei Celui de Al Şaizeci şi şaselea. (Scribul este iar lipsit de modestie; vorbeşte de parcă în celelalte privinţe n-ar fi dat de asemenea produse atât de discutabile…) Marele său protector, Bonifaciu de Montferrat va muri în 1207, dar ştim cu precizie că Omul fără Nume şi-a părăsit “senioria” mult mai devreme, că a revenit, la început, la Veneţia, unde bătrânul doge Enrico Dondolo, abia putând să se mai mişte şi aproape orb, a reuşit să aducă Reginei Adriaticii imense avantaje de pe urma cumplitei cruciade fratricide şi că a revenit în ceea ce se numea tot Orient, adică în Africa, odată cu următoarea aberaţie istorică, noua cruciadă – Cruciada Copiilor.