CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (24)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

La revenirea din episodul din Africa, mamei i-a renăscut speranţa de a-l mai reîntâlni pe cel după care tânjea atât de mult. Şi, de atunci, ori de câte ori copilul dispărea din nou, femeia trăia un sentiment dublu: pe de o parte, era foarte îngrijorată pentru soarta fiului ei, pe de altă parte, însă, nădăjduia că acela va reveni, dacă nu chiar adus de mână de bărbatul iubit, măcar cu noi veşti despre el. Iar Al Şaizeci şi şaptelea dispărea iarăşi şi iarăşi. Fără să o prevină în nici un fel şi fără să lase nici un indiciu în legătură cu locul spre care se îndrepta şi despre când spera să se întoarcă.

Adolescenţa Omului fără Dileme a coincis cu o dezlănţuire nemaicunoscută a naturii. Mai întâi, câteva cutremure de magnitudine mare, care au devastat regiuni întregi, dar care nu au atins încă oraşele importante. Apoi ploi torenţiale, urmate de inundaţii catastrofale. Ruperile de nori se produceau parcă din senin, iar pâraiele se transformau în doar câteva minute în adevărate fluvii, ducând cu ele case, animale şi oameni. După fiecare asemenea diluviu, locurile rămâneau tărâmuri ale morţii: lipsite de culturi, acoperite de leşuri, cimitire de fragmente de obiecte diforme risipite peste tot. Pe urmă, au venit molimele, aduse probabil de cadavrele ce putrezeau la suprafaţă şi de apele infestate de mizeriile pătrunse în pânza freatică. Tânărul Al Şaizeci şi şaptelea a descoperit repede că majoritatea victimelor umane se datorau ezitărilor de a pleca la vreme, oamenii fiind mai întotdeauna tentaţi să încerce să mai salveze câte ceva din agoniseala lor. Adolescentul a observat că lumea nu este în stare să aleagă în timp util, că speră mereu la minuni, că minunile nu prea vin şi că spaima le este datorată doar de imposibilitatea despărţirii de cele posedate şi de frica de nou. (Iar cu cât îmbătrânesc, majoritatea oamenilor posedă de acum suficiente obiecte şi fiinţe, toate cu o “istorie unică, în care s-a instalat şi o parte din viaţa lor”, aşa că sunt tot mai puţin dispuşi la a renunţa la ele. Şi, împovăraţi de obiecte, devin tot mai puţin apţi de a decide. “Dacă vezi un câine cu un băţ în bot, potaia nu ţi-l va ceda niciodată ţie, dacă nu-i eşti stăpân”, comenta fiul Omului fără Nume. Şi trăgea concluzia: “Soluţia e simplă: trebuie fie să-i devii stăpân, fie să conştientizeze câinele că el este mai important decât băţul pe care îl duce în gură. Soluţia-i la îndemână: problema rămâne elementara alegere”. Iar întâmplările vieţii l-au convins, de timpuriu, de dreptatea aserţiunii sale. Mai întâi în Africa, atunci când copiii s-au strâns unii în alţii, speriaţi că neguţătorii de sclavi îi împărţeau cumpărătorilor, fără a ţine seama de afinităţile ce s-au legat între diferiţii “mici cruciaţi”. Unii prunci purtau peste veşminte pânze albe inscripţionate cu crucea roşie. Au suferit când li s-a luat până şi acel simbol. Dimpotrivă, Al Şaizeci şi şaptelea s-a lăsat indiferent în voia sorţii, încercând să intuiască o clipă mai devreme caracterul celui ce se apropia de el, putând să-i devină stăpân. Iniţial, el a şi fost cumpărat de un om al deşertului cu o figură blajină, care părea să aibă nevoie de paznici pentru caravanele sale. Pe urmă, când a fost schimbat de la acela de un individ cu o privire indiferentă, un european care şi-a modificat, chiar dacă doar pentru o clipă, uitătura, găsindu-l, băiatul a simţit că reprezintă ceva pentru străin şi a făcut fără ezitare pasul în faţă¹.

Prima inundaţie l-a prins în apropiere de Köln, într-un sat care a dispărut pe veci înghiţit de ape, chiar cu acea ocazie. Băiatul avea vreo zece ani şi simţea vag o protecţie neaşteptată ce-l însoţea pretutindeni. Era, de acum, călit de atât de proaspăta aventură din Africa (de cele două drumuri cumplite pe Mediterana – atât la dus, cât şi la întors) şi de atât de neobişnuit de multele experienţe anterioare. Când a venit apa mare, a asistat la lupta inutilă care s-a dat, în scurtul răstimp avut la dispoziţie, de oamenii care nu ştiau dacă să o ia la fugă sau să zăbovească pentru a salva o câtime din bunuri şi din animale. Pentru Al Şaizeci şi şaptelea a fost, poate, experienţa decisivă: întotdeauna, omul trebuie să decidă pe loc. Şi să nu se lase nici o clipă pradă îndoielilor. Îndoielile nu fac decât să nască regrete. Acolo, pe Rin, băiatul de zece ani şi-a dovedit deja din plin sângele de conducător, iar legendele au preluat întâmplarea şi au amplificat-o. În cântece, este vorba despre un copil care, nimerit în mijlocul unei mari revărsări de ape, a preluat sarcina salvării populaţiei şi, printr-o hotărâre căreia nu i se putea nimeni opune, şi-a dus misiunea astfel la capăt, încât din localitatea aceea a pierit cel mai mic număr de oameni şi de animale din tot ţinutul inundat, deşi tocmai acela a fost satul cel mai afectat. Cu toate astea, în subconştientul colectiv, personajul nu ne-a rămas drept model de urmat, ci, mai degrabă, ca un spirit distructiv. De pildă, în diferitele variante, se povesteşte, pe larg, o scenă de pe o plută improvizată, pe care tânărul a reuşit să urce mai multe familii şi să le îndrepte spre un dâmb salvator. Apoi s-au căţărat şi alţii pe plută, încât scândurile au început să intre la apă. Atunci a început selecţia: cu o prăjină, băiatul arunca în apă tot ce ameninţa scufundarea platformei. Criteriile nu le-a explicat decât la sfârşit. În primul rând, i-a azvârlit în fluviul turbat pe cei ce se agitau prea tare (punând în pericol echilibrul şi aşa destul de fragil al improvizatei ambarcaţiuni). Apoi, arunca în apă bătrânii. (Ei şi-au trăit traiul…) După aceea, obiectele salvate de prin bordeie. Au urmat o parte dintre animale. (Nu toate obiectele şi nu toate animalele: ce rost avea să izbăvească de potop oamenii, dacă aceia rămâneau în imposibilitate de a se întreţine?) Iar, la sfârşit, ultimii urcaţi. (Când s-a angajat să-i scoată la liman pe primii, ceilalţi nu au făcut parte din învoială.)

În satele vecine de pe cursul Rinului, au pierit 80-90% dintre locuitori. Apa a venit mare pe neaşteptate şi atât de repede, cum nu au mai pomenit bătrânii nici din istorisirile bunicilor lor. Şi, cum plouase puternic de mai multe zile, lumea, stând adăpostită, nici n-a sesizat decât în ultima clipă dimensiunile pericolului. În cronici, ni se spune că atunci au murit peste douăzeci şi cinci de mii de oameni şi toate animalele aflate în drumul apelor. Satul unde l-a surprins inundaţia pe Al Şaizeci şi şaptelea a fost distrus definitiv şi n-a mai putut fi reconstruit pe vechiul amplasament. Dealul, pe care au existat colibele, biserica şi cimitirul, s-a prăbuşit cu totul. Pietre din ruinele vechiului castel, ars cu peste un veac în urmă, au fost găsite la depărtare de zile întregi de drum. Şi, cu toate astea, din localitatea aceea, Al Şaizeci şi şaptelea a reuşit să ducă pe dâmbul salvării aproape jumătate dintre locuitori. Şi totuşi deosebit de vii ne-au rămas în cântece scenele când diavolul acela mic împingea cu prăjina lui în apă, fără să pregete, condamnându-i la moarte, bătrâni, femei sau copii.

Scribul a ajuns iar într-un punct unde nu poate decât să se tânguiască pentru lipsa de imaginaţie a părinţilor care îşi botează copiii doar după moda epocii, iscând confuzii după confuzii. Membrii nobilei familii Montfort l’Amaury sunt recunoscuţi drept conţi de Hennegau încă din 952, de pe vremea când castelul Rambouillet fusese în floare. Puternici în Apus, ei ridică pretenţii şi în Orient, unde ajung să poarte şi coroane regale. Pe unii dintre ei, i-a găsit şi scribul la Acra, la Ierusalim sau la Sidon. Al Şaizeci şi Cincilea, Vezanul, va intra în istorie alături de Corrado de Monferrat, atunci când au sosit în ultima clipă şi au reuşit să despresureze Antiohia asediată. Simon al IV-lea de Montfort este cel ce îi înăbuşă în sânge pe albigenzi şi îi înfrânge la Muret pe Petru II al Aragoniei şi pe Raimond IV contele de Toulouse. Drept răsplată, primeşte de la papa Inocenţiu posesiunile contelui, dar, cinci ani mai târziu, în 1218, la asediul de la Toulouse, îşi găseşte sfârşitul la o ieşire a împresuraţilor. Încă nu împlinise 60 de ani. Mai celebre decât faptele sale de arme au rămas momentele de o cruzime extraordinară pe care le-a provocat. Atât la înăbuşirea mişcării albigenzilor, cât şi faţă de bunii catolici nimeriţi printre înfrânţii săi. A remarcat bunul cititor inadvertenţa? Să continuăm!

Simon IV a avut copii, dintre care doi fii rămaşi în anale: Amaury VI, va continua întru totul politica tatălui său. Îi va ceda lui Ludovic al VIII-lea drepturile asupra comitatului Toulouse, şi va deveni conetabilul urmaşului regelui, va pleca în Palestina, unde va cădea prizonier, va fi eliberat, dar va muri la întoarcerea în Europa. În calitate de înalt demnitar va fi părtaş la marile reforme ale lui Ludovic al IX-lea, cel Sfânt.

Însă în economia vieţii Celui de Al Şaizeci şi şaptelea, fratele mai mic al lui Amaury al VIII, Simon, contele de Leicester, constituie personajul călăuzitor. Doar cu câteva luni mai tânăr decât Omul fără Dileme, cele două personaje îşi vor contopi adesea faptele şi trăsăturile cu care au rămas în memoria urmaşilor. Pe deasupra, contele de Leicester a fost tot un Simon Montfort l’Amaury şi a preluat faima cumplită a cruzimilor celuilalt Simon Montfort l’Amaury, tatăl său. Memoria comună a inconştientului colectiv, păstrată în cântecele trubadurilor, se dovedeşte a nu mai fi în stare să deosebească între ele cele trei personaje¹. Analiştii, la rândul lor, nu păstrează decât datele cronologice ale faptelor eroilor, însă, când e vorba să amintească despre unul sau despre celălalt dintre actori, ei nu fac decât să adâncească încurcăturile. Când anacronismele devin prea evidente, se trece evenimentul în seama Celui de Al Şaizeci şi şaptelea, devenit un fel de veşnică rezervă pentru cei doi Simon de Montfort.

Cum au ajuns să se apropie Omul fără Dileme de contele de Leicester? De data asta, scribul a dat de o confuzie cu totul greu de înţeles, însă cu atât mai pilduitoare: parcă nu ajunge că mulţi copişti, din neştiinţă ori din neglijenţă, n-au făcut deosebirea dintre personajele cu nume identice, chiar dacă acelea erau despărţite de generaţii întregi, unii au izbutit să înlocuiască până şi personaje cu nume doar asemănătoare, chiar dacă provenind din cu totul alt areal. Scribul însuşi a pomenit mai sus despre prietenia legendară dintre Vezan şi Corrado, marchizul de Montferrat, în contextul familiei de Montfort l’Amaury. A făcut-o, întrucât Médardus însuşi afirmă că acela care a fost Al Şaizeci şi şaptelea din lungul şir s-ar fi aflat în preajma familiei de Montfort din pricină ca bunicul său s-a găsit atât de aproape de… marchizul de Montferrat!¹ Din păcate (?), de multe ori, aşa se scrie istoria. Iată una dintre inadvertenţe! Şi deşi una dintre cele mai evidente, totuşi insuficientă pentru spiritul de observaţie al unor copişti inculţi şi al unor cântăreţi faimoşi prin voce şi nu prin minte.

Întrebarea revine: cum au ajuns să se apropie Omul fără Dileme de contele de Leicester? Scribul crede că a găsit răspunsul adevărat. (Desigur, scribul se laudă din nou… Dar bunul cititor este rugat să nu fie prea aspru: ce alte satisfacţii l-ar putea determina pe bietul scrib să continue truda căreia i-a dedicat întreaga-i viaţă? În lipsa unei recunoaşteri din afară, doar asemenea mici orgolii îi dau energia de a merge mai departe.)

Trăindu-şi, la vârsta de doar şapte ani, prima experienţă cu adevărat dramatică, aventura şi eşecul Cruciadei Copiilor – prilej cu care şi-a întâlnit şi tatăl -, Omul fără Dileme se afla în Africa, în vreme ce Simon IV de Montfort, conducătorul unei alte grozăvii numite tot “Cruciadă” – “Cruciada împotriva albigenzilor” – îi învingea la Muret pe Petru al Aragonului şi pe contele de Toulouse. Puţin mai târziu, printre fugile sale de acasă, Al Şaizeci şi şaptelea ajunge şi el acolo şi îşi găseşte un adăpost vremelnic printre dominicani, unde rămâne mai multe luni.