CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (43)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

În principiu, dezmăţurile lui Magister Amori par să fi avut o bază teoretică infinit mai elaborată decât cele două personaje mult mai cunoscute pomenite de psihiatrul vienez (Marchizul de Sade şi Baronul Sacher Masoch), deşi aceia au creat mai ales realităţi livreşti, pe când Al Şaizeci şi nouălea chiar a pus în viaţă obsesiile cele mai intime ale „actorilor” săi, satisfăcându-şi astfel propriile scenarii imaginative sexuale. Prin „bază teoretică” putem înţelege principiile pe care le-a expus şi pe care le-a şi practicat. Scribul nu poate decât să repete că „Istoriile” lui John Scot reprezintă cea mai ciudată lectură de care a dat până în acest moment. Ciudată nu numai prin lepădarea de orice convenţie – în fond, texte licenţioase au fost produse în toate epocile -, ci, în primul rând, prin atitudinea dublă a autorului lor: pe de o parte, avem de a face cu o scriere profund moralizatoare, în care ascultătorii erau ameninţaţi cu toate pedepsele cerului şi ale pământului dacă nu se dezic şi dacă nu afurisesc, la rândul lor, actele socotite cumplite perversiuni, iar, pe de altă parte, acelaşi autor expune, în calitate de fost participant, cu lux de amănunte şi fără nici o jenă, ba chiar cu nedisimulată plăcere, faptele incriminate. John Scot dă impresia unui om simplu, credincios şi onest: nimic nu ne lasă să-l bănuim de ipocrizie, ambele aspecte fiind la fel de sincer prezentate.

În manuscrisul Monte d’Oro se face referire la John Scot. În singura copie după „Istorii” pe care a găsit-o scribul, se face referire la manuscrisul Monte d’Oro. Nici unul dintre aceste exemplare nu este complet. Din ambele, scribul a putut însă deduce „baza teoretică” la care a făcut mai sus vorbire. Ar rezulta că Magister Amori ar fi pornit de la ideea că individul om şi-a complicat atât de mult viaţa, încât nu mai face simplu sex, asemenea animalelor, ci face amor, ceea ce implică şi imaginaţia şi sentimentele. În primul rând imaginaţia: fiindcă, spune Magister Amori, fiinţa de care se îndrăgosteşte omul nu este fiinţa cu care are relaţia sexuală, ci partenerul imaginat pe baza unor amintiri din prima copilărie, amintiri pe care, apoi, le-a îmbogăţit cu gustul său sexual. Partenerul real nu este decât un substitut al partenerului imaginat. În al doilea rând, sentimentele: fiindcă niciodată între doi parteneri nu se realizează un echilibru perfect între cât se dă şi cât se primeşte – unul dă mai mult însă primeşte mai puţin, celălalt dă mai puţin însă primeşte mai mult. Primul se va simţi frustrat că nu primeşte şi mai mult, al doilea se va simţi frustrat că nu-i este primit corespunzător ceea ce dă. (Desigur, spune Magister Amori, de obicei, echilibrul acesta se schimbă adesea dintr-o parte în cealaltă. Dar nu în toate cazurile.) Din această relaţie se naşte partenerul dominant. Lucrurile pot merge până acolo încât, cu excepţia finalului – când timpul şi, deci, naraţiunea dispare -, tot actul să nu se petreacă decât imaginar. Aportul său, al lui Magister Amori, „după cum se laudă el”, conform lui John Scot, este că face posibil ca imaginarul acesta să devină într-o mai mare măsură aievea. (Ce păcat că Freud nu a dat şi el peste acest text!)

Restul teoretizării este atât de corupt, încât scribul refuză să continue cu speculaţiile. Singurul lucru cert este noţiunea de „satisfacţie naturală”, care revine de mai multe ori. Magister Amori vedea relaţiile dintre doi indivizi sub forma unei continue lupte atenuate prin compromisuri doar datorită convenţiilor. Lupta presupune un învingător şi un învins. Învingătorul îşi impune puterea, învinsul este pedepsit. Pedeapsa nu are valoare decât dacă este însoţită de umilirea victimei. În orgiile regizate de Al Şaizeci şi nouălea, umilirea unor participanţi avea rolul spectacolelor din arenele romane şi producea „satisfacţia naturală” a privitorilor. De aici şi scenele sadice introduse în „program”: în sărbătorirea victoriei ghibelinilor în bătălia de la Montaperti. În „Istorii”, povestind acest episod, John Scot descrie adevărate execuţii, precedate de lungi umiliri ale victimelor, tinere femei – unele de origine nobilă – pentru deliciul asistenţei masculine şi adolescenţi frumoşi pentru satisfacţia participantelor. Dar nu numai. Privitorilor nu li se spunea unde să se uite, dar atunci când printre spectatori se găseau unii de acelaşi sex cu victimele, Magister Amori, atent la toate, trăgea concluzii de folosit pentru mai târziu.

Cu timpul, regiile lui Magister Amori devin tot mai subtile, excesele fizice sunt tot mai mult înlocuite cu atacurile unor umiliri psihice, Magister Amori însuşi depărtându-se – chiar dacă în felul acesta – tot mai mult de animal. Dar „principiile de bază” rămân aceleaşi şi ele au fost aplicate deja lângă Florenţa, după bătălia de la Montaperti.

Cântecul lui Adonis, „Istoriile” lui John Scot, precum şi manuscrisul Monte d’Oro fac referiri (şi) la acelaşi subiect: la nemaiîntâlnitele orgii desfăşurate sub supravegherea şi cu participarea unui personaj devenit celebru pentru desfrânarea sa. Cum de au dispărut, aproximativ în acelaşi timp, toate aceste trei surse atât de răspândite în epocă? În acelaşi timp, adică imediat după suprimarea ordinului templier. Mai mult, ele chiar au fost atribuite călugărilor militari şi au constituit elemente ale acuzaţiilor care li s-au adus. Asta cu toate că Magister Amori nu va apare explicit în numeroasele documente păstrate ale proceselor din primul sfert al veacului al XIV-lea. De unde, în aceste condiţii, această conexiune? Şi, mai ales, cum de o dovadă, falsă sau nu, a fost distrusă atunci când ea trebuia să fie mai eficientă?

Şi iată o altă întrebare la care scribul a trebuit să răspundă înainte de a trece mai departe. Nu cea mai simplă dintre cele apărute în faţa sa. Dacă este indiscutabil că Al Şaizeci şi nouălea a venit dintr-o familie de importanţi templieri, cum se explică dispariţia sa, ca la comandă, atât din memoria colectivă, cât şi din catastifele judecătorilor?

Scribul nu găseşte decât două explicaţii: din punctul de vedere al templierilor înşişi, excesele Celui de Al Şaizeci şi nouălea trebuiau minimalizate cât mai mult, pentru că ele se adiţionau cu celelalte acuzaţii infamante, cum ar fi scuipatul crucii, adorarea unui cap de monstru sau chiar ritualuri orgiastice. În zilele următoare acelui 14 septembrie 1307, când printr-una dintre cele mai eficiente acţiuni poliţieneşti din istorie, Filip cel Frumos a arestat în aceeaşi noapte câteva mii de templieri, după care s-au făcut publice acuzaţiile împotriva fraţilor („că-L renegau pe domnul nostru Iisus Hristos, că scuipau pe cruce, că se implicau în ritualurile lor secrete, orgii şi perversiuni homo- şi heterosexuale, precum şi scene de adorare a unor idoli păgâni, dintre cei proveniţi din imediata apropiere a diavolului”). Cum Al Şaizeci şi nouălea şi-a câştigat o faimă notorie tocmai într-unul dintre capetele de acuzare şi cum el se mişca sub mantia cavalerului templier, atât Magister Amori, cât şi păcatele reieşite din conduita sa trebuiau să dispară. Altă explicaţie scribul n-a găsit. (De altfel, Al Şaizeci şi nouălea a fost un frate atât de atipic, încât el trebuia ascuns de ordin, indiferent de evenimentele nefericite care au urmat. Cum, templierii nu-şi tăgăduiau niciodată credinţa, Magister Amori n-a fost renegat, dar nici amintit.)

Din punctul de vedere al forţelor care au anchetat şi condamnat ordinul, logic ar fi fost ca Magister Amori să devină un caz tocmai bun spre a fi utilizat din plin şi să ajungă o dovadă indubitabilă pentru vina tuturor templierilor. Numai că din cele trei principale surse independente de care s-a folosit scribul (din nou: Cântecul lui Adonis, manuscrisul Monte d’Oro şi Istoriile lui John Scot¹) reiese limpede că orgiile iniţiate şi regizate de Al Şaizeci şi nouălea nu s-au desfăşurat în cadrul unor ritualuri secrete, aşa cum au fost cele la care aveau acces doar iniţiaţii, ci au avut loc pe lumină şi cu o participare extrem de eterogenă, fiind implicaţi atât nobili, patricieni şi plebe („Oameni respectabili, clerici şi seniori,/ Au devenit oameni ca bieţii muritori./ Ba, am putea spune, că au devenit copii, haimanale,/ Ba, am putea spune, că au devenit chiar nevinovate animale”), bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Singura condiţie de admitere ar fi fost tocmai aceea respectabilitate, precum şi o anumită siguranţă socială –„oameni respectabili, clerici şi seniori” -, însă se pare că ea n-a prea fost respectată niciodată, criteriile lui Magister Amori fiind de altă natură, chiar dacă accesul era permis oricui (?). Şi, astfel, nu numai printre privitori – pe care regizorul avea grijă să nu rămână nici ei doar simplii spectatori neimplicaţi -, dar chiar şi printre protagonişti, găsim un pomelnic impresionant de figuri importante, multe din tabăra acuzatorilor. Însuşi Nogaret, însărcinatul lui Filip cel Frumos cu distrugerea templierilor, cel numit de papa Bonifaciu „sectant şi fiu de sectant” (provenind dintre albigenzi), ar fi fost menţionat drept participant activ în „spectacolele” lui Magister Amori. După unii, la fel şi Guillaume de Paris², dominican, mare inchizitor şi duhovnic al lui Filip, de la care ar fi pornit întregul proces. (Lucru care, însă, nu este atestat niciunde şi poate să fie doar o implicare târzie, născută odată cu recunoaşterea imediată drept nedreaptă a patimilor templierilor, ştiindu-se că mai multă lume a strâns cenuşa încă fumegând din ceea ce a rămas în urma Marelui Maestru Jacques de Molay şi din Vizitatorul Geoffroy de Charnay. Cum principalii vinovaţi ai masacrării ordinului – regele Filip IV, papa Clemens V, Nogaret şi ceilalţi – au „fost convocaţi la Judecata de Apoi” în termenul prezis de Jacques de Molay, furia clandestină s-ar fi putut abate în felul acesta şi asupra marelui inchizitor, Guillaume de Paris, drept complice la ceea ce el însuşi ar fi condamnat.) În asemenea condiţii, faima lui Magister Amori a trecut de la un delict oficial al unui templier la unul dintre nenumăratele capitole profane ale istorioarelor licenţioase ce circulau peste tot în epocă. (Unele fiind chiar rodul unor istorisiri populare ale unor cazuri reale terminate ori nu cu sentinţe ale tribunalelor.³) Pe urmă, s-a constatat că lucrul cel mai bun ar fi ca Magister Amori să fie şters cu totul din memorie. Nici măcar damnarea şi interzicerea oficială a personajului nu ne-a rămas.

În spiritul unei asemenea ipoteze, scribul notează, după John Scot, un pasaj din Apocalipsa lui Ioan, XX, 14,15: „Apoi, Moartea şi Iadul au fost aruncate în balta de foc. Aceasta este a doua moarte, balta de foc! Iar dacă cineva nu era găsit scris în Cartea Vieţii era azvârlit în balta de foc⁴” Şi, continuă John Scot, „Şi astfel a cunoscut el (Magister Amori, nota scribului) şi a doua moarte. În balta de foc”. În elanul său, John Scot îl condamnă pe Al Şaizeci şi nouălea şi la cea de a treia moarte: „Dumnezeu, amintindu-şi într-o zi de el şi aruncându-şi privirea în jos, jos de tot, în iadul cel mai de jos, căutându-l printre draci, nu-l mai găsi nici măcar acolo. Şi îi păru bine lui Dumnezeu”.

Însă înainte de a dispare atât de definitiv, încât nici Însuşi Domnul nu l-a mai găsit, Magister Amori ne-a mai lăsat câteva episoade ale trecerii sale prin lume.

Între sărbătorirea victoriei florentinilor după bătălia de la Montaperti şi serbarea de la Acra, povestită de Gérard de Montréal, cel zis Templierul din Tir, petrecere care s-a desfăşurat „într-un loc ce se cheamă Hanul Azilului Sfântului Ioan, acolo unde era un foarte mare palat” şi care a fost prilejuită de încoronarea, în 1286, a regelui Ciprului, Henric al II-lea, s-au scurs douăzeci şi şase ani, iar Al Şaizeci şi nouălea împlinise, după socoteala scribului, treizeci şi opt, astfel că anacronismele devin acum mai puţin probabile. E vorba despre un răstimp destul de lung pentru ca renumele personajului să fi avut vreme să câştige notorietatea aptă de a-i permite să acceadă la un rol atât de important – cel de principal organizator – într-o sărbătoare ce se voia, după protagonistul ei, Henric al II-lea, „evenimentul secolului”.