CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (44)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Însă, înainte de aceasta, trebuie amintit că, la vârsta de doar şaptesprezece ani, după bătălia de la Evesham, Al Şaizeci şi nouălea şi-a pierdut tatăl şi, o dată cu această veste, o întreagă armată de prezumtivi moştenitori s-au năpustit asupra mamei sale şi, desigur, asupra fiului. Mai multe atentate au fost dejucate de „armata mută”, oamenii tăcuţi cu banderola albastră pe braţ, cei despre care se spune că apăreau mereu ca din pământ, atunci când tânărul se afla în primejdie. Dacă deja sărbătoarea ghibelinilor florentini, după bătălia de la Montaperti, a fost „regizată” de nepotul Omului fără Dileme, înseamnă că tânărul şi-a început devreme peregrinările prin lume, aşa că nu stă în picioare argumentul că agresiunile pretendenţilor la moştenirea celui de Al Şaizeci şi şaptelea s-ar fi oprit mereu din pricina şi în faţa porţii în permanenţă întredeschise şi a zidurilor ce înconjurau casa de piatră de lângă Worms. Pe de altă parte, John Scot pomeneşte, la un moment-dat, că, în adolescenţă, Magister Amori a fost obligat să rezolve nişte probleme familiale, „pretextul pentru care s-ar fi întors precipitat din Silezia, după ce s-a dat şi acolo în petic”. Despre cum „s-a dat tânărul în petic” în Silezia, scribul n-a aflat, însă nota lui Scot pare să rezolve problema. Doar pare. Printre pretendenţii la moştenire se aflau nu numai aventurieri mărunţi. Chiar şi înalţi prelaţi s-au arătat interesaţi de ceea ce s-a prezumat la o considerabilă avere. Iar ce nu s-a reuşit pe cale fizică, s-a încercat şi pe drumul justiţiei. Procesele au durat mult şi tendinţa era să se termine în coadă de peşte, dovedindu-se că nici una dintre părţi nu ar fi avut dreptul la moştenire, astfel încât tot inventarul ştiut sau doar bănuit să treacă sub jurisdicţia stăpânilor religioşi şi/sau laici. Numai că Al Şaizeci şi şaptelea a fost cavaler templier, aşa că, după legea ordinului, el nici nu avea cum poseda avere, bunurile sale aparţinând, prin donaţie, de drept ordinului. Să nu uităm nici că Omul fără Dileme moare exact în anul urcării pe tronul pontifical al unui fost călugăr certozin, anterior fost tată de familie, căsătorit şi având doi copii, diplomat şi foarte iscusit avocat, consilier al regelui Franţei. Despre acel Guy Foulque (de Gros), viitorul papă Clement al IV-lea, se istoriseau tot felul de poveşti în care personajul şi-ar fi atins scopurile, nesfiindu-se chiar să se travestească ori să se folosească de colaboratori cel puţin suspecţi. Când, după moartea soţiei, se călugăreşte, în subconştientul colectiv se produce fractura, iar papa devine un alt personaj. Se pare că un oarecare Maximo Alberti (sau d’Alberti sau Albert)¹, unul dintre cei mai tenace pretendenţi la averea presupusă a omului fără Dileme, s-ar fi bucurat de sprijinul lui Carol de Anjou şi, desigur, de cel al papei, care-l slujise în întregul său pontificat pe regele Siciliei. Aşa că averea fostului cavaler templier ba trebuia să existe, ba era mai bine să fie considerată proprietate a ordinului. Apoi, să nu uităm nici de disputa tot mai acută după care Însuşi Iisus ar fi condamnat sau nu oportunitatea ca ierárhii să deţină bogăţii, dispută finalizată şi ea în primăvara lui 1274, la al paisprezecelea conciliu ecumenic, prin recunoaşterea drept legitimă a proprietăţilor capilor bisericii. Ciudăţenia a vrut ca tocmai la acelaşi uriaş eveniment – care a fost acest cel de al doilea conciliu ce a avut loc la Lyon – mizeriile provenite din procesele pentru moştenirea Celui de Al Şaizeci şi şaptelea să fie curmate. Trecuseră aproape zece ani de lupte fără menajamente şi nepotul a fost repus definitiv în drepturi de însuşi papa Grigore al X-lea. Era o perioadă când totul a fost posibil, când capete încoronate – asemenea celui al nefericitului tânăr Conradin – se rostogoleau unul după altul în ţărână, când interesele de culise au câştigat o pondere extremă, dat fiind lungul interregn al împăraţilor, dar şi cei trei ani de vacanţă ai scaunului papal după moartea lui Clement al IV-lea, când chiar în timpul conciliului mor atât Doctor angelicus, Sfântul Toma, cât şi Doctor seraphinus, Sfântul Bonaventura, când Grigore reuşeşte, e drept că pentru puţin timp, să reunească, după marea schismă, bisericile creştine şi să stabilească regulile pentru viitoarele alegeri ale suveranilor pontifi. Deci, când totul a fost posibil şi când interesele de culise au câştigat o pondere extremă, un cuvânt bine plasat la momentul bine ales a terminat, neobservat în vâltoarea evenimentelor, acel capitol mărunt în economia istoriei, însă atât de important pentru Al Şaizeci şi nouălea. Ca de obicei, acel cuvânt bine ales şi plasat la momentul potrivit a cântărit mult mai greu decât lungi discursuri cu argumente irefutabile. Înarmat cu înscrisul papal, Magister Amori n-a mai fost stânjenit în activităţile sale. Pe cel ce a plasat cuvântul influenţei salvatoare scribul nu ştie să-l numească. Doar să-l presupună, iar presupunerea fără dovezi n-are valoare în ochii unui scrib ce se respectă. Totuşi, din orgoliul său atât de adânc înrădăcinat, scribul va pomeni şi acea ipoteză, conform experienţei sale că, nu o singură dată, intuiţia şi nu ştiinţa rigidă a deschis uşile cunoaşterii²: în odiosul manuscris damnat Ars Amori se pomeneşte despre acel Maximo Alberti, posibilă rudă a papei, care ar fi participat la o orgie de-a Celui de Al Şaizeci şi nouălea. Cu acea ocazie, el ar fi devenit un dependent al unor asemenea – să le numim „petreceri”? -, într-aşa o măsură încât dorinţa viciului l-ar fi transformat într-un sclav supus al lui Magister Amori (nu singurul, după cum se afirmă în acel text şi după cum apare şi în celelalte surse). De a fost aşa, n-ar fi deloc exclus nici ca Al Şaizeci şi nouălea să fi condiţionat să-l mai accepte la „petreceri” cu terminarea proceselor, iar Alberti, suficient de influent pe lângă Vatican, să-şi fi cumpărat următoarele satisfacţii, profitând şi de preocuparea lui Grigore al X-lea pentru adevăratele mari ambiţii ale timpului. Dacă Alberti era cunoscut ca un apropiat al lui Clement al IV-lea, ipoteza devine cu atât mai plauzibilă cu cât noul papă era dispus să contramandeze numeroasele măsuri nepopulare, unele chiar greşite, ale predecesorului său şi ale sfătuitorilor aceluia. Dar dacă a fost aşa, înseamnă că Alberti s-ar fi bucurat de talentele organizatorice ale Magister Amori doar mai târziu, după ce luptase, până atunci, din toate puterile prin procesele amintite. Adică după ce, o vreme, cele două personaje ar fi fost duşmane. Să fi fost atât de iscusit Al Şaizeci şi nouălea încât să-l atragă în păienjenişul scenariilor sale pe un inamic, ştiind că aşa îl va putea anihila cel mai lesne? Scribul crede că da. După cum vom vedea, foarte puţini muritori au reuşit să se opună ispitelor cu care-i acapara fiul lui Lilith.

Eliberat de grija acelor sâcâieli, tânărul a putut să se dedice întru totul vieţii imaginate de el. Dar, ceea ce a fost mai important, nu mai trebuia să fie mereu în alertă pentru viaţa sa. Încercările de atentat au încetat. Cel puţin din partea aceea. Mai important pentru că, în fond, asemenea oricărui cavaler templier, Al Şaizeci şi nouălea oricum nu trebuia să-şi facă prea multe griji materiale: el beneficia, oriunde s-ar fi aflat, de banii şi bunurile necesare de la comanderiile sau de la fraţii aflaţi în locul respectiv. Vechiul principiu după care un om se poate numi cu adevărat bogat doar dacă nu are nevoie să poarte niciodată bani la el (situaţia majorităţii dictatorilor din istorie) era valabilă şi pentru cavalerii templieri, cei mai mulţi chiar nepretinzând mare lucru. Numai că, în cazul lor, scribul îşi aduce aminte şi face legătura cu practica uitată a la fel de uitatei confrerii Mâna Albă, confrerie din care se trăgea şi Al Şaizeci şi nouălea³. Aceia au ştiut să creeze o reţea de ascunzători pe toată suprafaţa descoperită a lumii, puncte unde îşi tezaurizau bogăţiile, multe născute din jaf. Pentru a nu avea nevoie să transporte cu ei valori lichide – manevră primejdioasă în condiţiile unor drumuri atât de nesigure, dar şi pentru că nu era bine să fi prins asupra ta cu bunuri prădate -, ei îşi asigurau astfel siguranţa oriunde se aflau. Templierii au mers mai departe: au emis azi aşa-numitele cecuri la ordin, prin care oricine putea să ridice oriunde bani, plătind pentru acesta un comision. (Comisionul nu era mic, mai ales că ordinul a fost singura autoritate creştină căreia i s-a permis să facă operaţiuni financiare pe bază de camătă⁴.) Al Şaizeci şi nouălea n-a avut niciodată de ce se teme că ar putea rămâne în criză de bani, chiar dacă fraţii nu puteau accesa fonduri după voie. El, se pare, a fost una dintre excepţii.

Dar, în afara mizeriilor cu procesele de succesiune, Al Şaizeci şi nouălea a întreprins, de timpuriu, multe fapte care să-i formeze şi să-i consolideze renumele. Chiar dacă rămâne în suspensie rolul avut (la doar doisprezece ani?) la serbarea de lângă Florenţa a triumfului ghibelinilor, multe dintre isprăvile din biografia sa sunt precizate pentru când ar fi fost foarte tânăr. Să nu uităm că, încă de copil mic, a început să gândească altfel decât îl recomanda vârsta, că a fost socotit precoce, că încă din vremea aceea şi-a structurat concepţiile, că şi-a început viaţa sexuală mai devreme ca alţii şi altfel decât alţii. Pentru că degeaba a perorat toată viaţa că omul nu este decât o creatură a lui Dumnezeu, la fel ca şi Golemul, care tot creatură este, chiar dacă numai a omului, că un muritor nu poate să încerce în mod ipocrit să-şi tăgăduiască această stare şi, deci, ar face mult mai bine să se lase pradă doar instinctelor umane⁵, Al Şaizeci şi nouălea n-a fost numai un practician, ci şi-a consolidat şi o teorie, pe care o predica, privind în zare în momentele sale de îndestulare. O teorie pe care şi-a fundamentat-o încă din anii petrecuţi în interiorul curţii cu copaci înalţi şi tufişuri dese din jurul casei de piatră de lângă Worms, când nu numai că a observat cu luare aminte comportamentul tuturor fiinţelor, oameni, animale, păsări sau gâze, pe care le avea în preajmă, însă le-a şi pus în situaţiile care îi stimulau curiozitatea. În loc să ne ajute acest lucru ca să putem deduce dacă nepotul Omului fără Dileme a fost fiul lui Miriam sau al lui Lilith, concluziile sunt şi mai greu de tras. Prin toată conduita sa, prin întreg renumele de maestru al orgiilor, prin felul cum a reuşit să-şi atragă nu numai tovarăşii de desfrâu, dar şi victimele în „petrecerile sale”, identic cum Lilith izbutea să-şi rătăcească amorezii în pânza ei de păianjen întinsă în labirintul din interiorul casei de piatră, de unde au mai ieşit atât de puţine fiinţe, Magister Amori pare, la prima vedere, indubitabil odrasla Păianjenului Negru⁶. Renumele, precum şi o adevărată hagiografie a întunericului au consolidat această percepţie pentru veacurile următoare, până ce s-a pierdut şi amintirea celui de Al Şaizeci şi nouălea în uitare. Interpretările au întotdeauna tendinţa de a demonstra imaginea sau ipoteza de pornire şi – mai ales în percepţia subconştientului colectiv – nu rămâne decât un desen în alb negru, nuanţele ştergându-se. Totuşi, fiul a moştenit şi de la Miriam o mulţime de trăsături: în primul rând, o lipsă atât de evidentă de ipocrizie, încât tot ceea ce făcea şi tot ceea ce spunea era îndată crezut. În al doilea rând, disponibilitatea permanentă de a ajuta. Dar cea mai evidentă moştenire de la Miriam a fost „limbajul dragostei”, e drept că mai explicit sexual decât la mamă, mai extravagant, mai impetuos, dar şi mai concret imaginativ. Dacă între doi oameni se instaurează oricum o relaţie – de apropiere sau de indiferenţă, dar, mai ales, ceva intermediar între cele două -, atunci Al Şaizeci şi nouălea prefera să ducă lucrurile până la capăt. Dacă despre Miriam se putea spune că este un „înger sexuat”, despre Al Şaizeci şi nouălea se putea spune – şi chiar s-a şi spus – că este „diavolul înzestrat cu sex”. „Eu pun în viaţă ceea ce voi doar vă imaginaţi în scenariile voastre cele mai intime. Pe care nu aveţi curajul să le mărturisiţi nici măcar fiinţelor celor mai apropiate. Dar care vă însoţesc toată viaţa şi care vă produc cele mai sălbatice satisfacţii. Uneori, e drept că rar, dacă se întâmplă să ajungeţi să le trăiţi cu adevărat şi nu numai în gând, vă despărţi pe veci de ele. Acelea s-au dovedit astfel – şi doar astfel – nocive, iar eu le-am exorcizat din voi. Chiar cu riscul de a nu mai întâlni, după aceea, niciodată plăcerea. Cele care continuă să vă bântuie şi pe mai departe înseamnă că sunt îngăduite, aşa că nu văd nimic rău în întregul demers”. Text al lui Magister Amori care, desigur, a fost doar reconstituit de scrib: degeaba îl va căuta cineva…

Biografia tot mai ştearsă a Celei de A Şaizeci şi opta se colorează, încetul cu încetul, prin povestea vieţii fiului ei. Care o duce mai departe. Ca o altă verigă, intermediară şi ea, a lungului şir.