CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (47)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Consecvent cu sine, „Diavolul cu sex” nu pierdea nici o ocazie de a-şi experimenta ipotezele. Doar astfel se poate explica orgia generală în contextul unui proces de o asemenea gravitate: uzurpare, instigare la nesupunere şi crimă, rebeliune calificată. Şi, desigur, acuzele colaterale, care niciodată nu lipseau drept condimente agravante pentru caracterul criminal al împricinaţilor. Printre care şi relele moravuri. Însă, pentru a se putea dovedi această din urmă acuză – bineînţeles, nu cea mai gravă, comparativ cu celelalte -, a fost nevoie de regia lui Magister Amori. În aşa fel încât, până la urmă, din caracterizarea personajului să se degajeze atâta dispreţ colectiv încât condamnarea să vină în mod absolut firesc.

La început, Al Şaizeci şi nouălea a aranjat să se presupună că principalul pretendent la succesiunea cetăţii – un copil – să fie socotit uzurpator, datorită faptului că acela ce se da drept tatăl său ar fi fost un homosexual incapabil de o relaţie heterosexuală. Pentru a-şi dovedi potenţa şi a infirma acea învinuire, bărbatul a trebuit să facă o demonstraţie publică. După care au apărut şi mai mulţi martori pretinzând că respectivul avea plăceri deviante. Cum fiecare afirmaţie s-a cerut să fie dovedită, întregul demers s-a transformat într-o orgie tot mai complexă, în care au fost atraşi noi şi noi martori, deveniţi, pe rând, actanţi ai aceleaşi demonstraţii. Rezultatul, uşor de imaginat, este narat, pe larg, în cele două surse citate.

Dacă în „Nunta de la Constantinopol” ne este descris unul dintre multele spectacole crude ale unei execuţii mult gustate de public, în „Judecata din Stiria”, Magister Amori a organizat un proces cum n-a mai avut loc altul, în care magistraţii au cântărit în modul cel mai serios o imensă orgie desfăşurată sub comandamentul şi privirile lor, orgie ce trebuia să constituie instrumentul de aflare al adevărului şi în urma căreia urma să se dea sentinţa. (Inutil de precizat că sentinţa a fost cea aşteptată, iar „demonstraţia” n-a făcut decât să consolideze, până şi în ochii populaţiei, şi mai mult acuzaţiile.)

La episodul din Stiria, Magister Amori era, de acum, tată. „După ce a avut loc acea judecată, <cu sentimentul datoriei împlinite>, Al Şaizeci şi nouălea s-a întors acasă (în Stätl de lângă Worms – nota scribului), la familia sa”, ne povesteşte sec manuscrisul Monte d’Oro. „Familia sa” nu mai era formată numai din mamă (care? Miriam sau Lilith?) şi dintr-un prezumtiv tată mereu plecat, ci şi dintr-o soţie şi copii. Soţia preia toate caracteristicile rămase de la Miriam, iar unul dintre copii va deveni cea de a şaptezecia za din lungul şir. Ceea ce surprinde în această relaţie este imaginea ei, mai degrabă medieval familială. În Jurnal, Magister Amori precizează: „În viaţă, bărbatul are datoria de a procrea, perpetuându-şi rolul de şef al familiei, aşa cum lupul conducător trebuie să aibă grijă de viitorul întregii sale haite. Dar tot restul (vieţii sale sexuale – nota scribului) reprezintă prezentul, în care omul trebuie să se elibereze de propriile sarcini şi poveri, care – altfel – îl împiedică să acţioneze eficient în toate celelalte activităţi ale sale”. Şi: „Nevasta ideală trebuie să fie mai tot timpul însărcinată”. În spiritul acestor convingeri, Al Şaizeci şi nouălea a avut grijă – de la distanţă, asemenea tatălui, bunicului şi a celorlalţi bărbaţi din ascendenţa sa – ca odraslele să-i trăiască şi să se dezvolte lipsite de griji. Totuşi, o molimă n-a ocolit nici casa de piatră de lângă Worms, răpunându-i soaţa şi trei dintre cei patru copii pe care apucase să-i aibă. Al Şaptezecilea a fost crescut de bunică şi probabil de aceea mama sa a fost de multe ori confundată cu Miriam.

Cifra patru.

Deşi, nu mică este tentaţia de a relata şi alte episoade dintre numeroasele evenimente de gen cunoscute de scrib şi pomenite în legătură cu tânărul Al Şaizeci şi nouălea, doar cele trei amintite („Victoria de la Klos”, „Nunta din Constantinopol” şi „Judecata din Stiria”) au păstrat o anumită coerenţă a uneia şi aceleiaşi biografii. În rest, mulţimea de texte licenţioase din epocă fie nu ne permit o trimitere îndeajuns de clară către Magister Amori, fie conţinutul întâmplărilor a devenit atât de palid încât epica lor nu mai poate fi descifrată. Cele patru¹ surse principale consultate de scrib – Cântecul lui Adonis, Manuscrisul Monte d’Oro, Istoriile lui John Scot şi Ars Amori (sau Ars Amandi sau Jurnalul lui Magister Amori²) – conţin suficiente elemente comune pentru a se confirma reciproc. Ele vorbesc despre acelaşi călugăr militar înfăşurat în mantia de cavaler templier şi călărind alături de inconfundabilul personaj acoperit cu obligatoria tichie ţuguiată a evreilor. Ele pomenesc – toate, în afara Jurnalului – numeroasele reflecţii teoretice ale organizatorului evenimentelor, fapt care, e drept, face, uneori, lectura şi mai dificilă³. Aşadar, provenind din atâtea surse diferite, doar informaţiile coroborate din cele patru episoade amintite par credibile pentru subiectul nostru.

Iar următorul, al patrulea episod va avea loc mult mai târziu, la Acra, atunci când, după socotelile scribului, personajul era deja în pragul vârstei de 40 de ani. Cum „Episodul Acra” pare să fi fost „examenul de maturitate” al lui Magister Amori, putem conchide că, până atunci, Al Şaizeci şi nouălea nu şi-a continuat decât lunga iniţiere, momentele deja descrise nefiind decât „probele de ucenic”. Scribul se simte obligat să recunoască puţinătatea întâmplărilor „sigure” pentru aproape jumătate de veac al unei vieţi atât de aventuroase. Lucru pentru care doar patru circumstanţe atenuante îşi găseşte scribul:

1. Bogăţia de texte licenţioase în epocă şi dorinţa de a nu-i atribui Celui de Al Şaizeci şi nouălea mai multe fapte decât cele ce-i pot fi atestate cât de cât în mod cert;

2. Sensibilitatea subiectului în general, pe deasupra legat de un templier a cărui memorie imediată a apucat prigoana împotriva ordinului, a generat, în mod inevitabil, distorsionări. Acuzele inchizitorilor, cât şi strategia apărării, nu au avut nici un interes să le dea apă la moară detractorilor preocupaţi să scoată la iveală alte şi alte faţete cât mai întunecate şi mai revoltătoare din punctul de vedere al moralei creştine şi al subconştientului colectiv;

3. În general, în mituri ni se păstrează doar momentele exemplare din biografiile protagoniştilor, tot restul vieţii lor rămânând luminat numai din perspectiva acelor fapte. (Nici măcar Evangheliile nu fac excepţie în ceea ce priveşte viaţa lui Iisus Christos.) O biografie particulară a personajelor, prea puţin interesantă pentru scribi, făcând parte din istoria demonstrativă – unde evenimentele care au impus redactarea legendei sunt considerate suficiente pentru a deveni focarele atât de fierbinţi de iluminare a întregului – pune în umbră tot ceea ce nu ţine strict de dovezile urmărite de autor şi aşteptată de receptori. În privinţa Celui de al Şaizeci şi nouălea s-a urmărit doar rolul de Magister Amori…

4. Manuscrisele foarte vechi sunt greu de reconsiderat, întrucât accepţiunile s-au schimbat, uneori radical. Ceea ce a vrut să fie cândva o acuză, altă dată poate fi recepţionat ca un fapt de cinste, chiar de glorie. Sau – de ce nu? – invers. Sunt prea multe exemple… Manuscrisele vechi sunt greu de reconsiderat.

Totuşi, în distanţa dintre „muncile de ucenic” şi „examenul de maturitate”, între episoadele „Judecata din Stiria” şi „Serbările de la Acra”, există o lacună de peste două decenii – cam mult pentru o singură viaţă… Ceea ce pune, din nou, în discuţie cronologia primelor episoade descrise (când, ne amintim, personajul părea de o vârstă mult prea fragedă pentru faptele care îi sunt atribuite), însă îl obligă pe scrib şi la umplerea intervalului cu alte momente din viaţa Celui de Al Şaizeci şi nouălea, pentru care datele lipsesc şi doar deducţiile le ţin locul. De pildă, aici se încadrează şi atât de vag cunoscuta călătorie în Orientul Îndepărtat. Ispita de a se lega, pentru intervalul amintit, dispariţia lui Magister Amori de expediţia lui Marco Polo a fost mare şi alimentată şi de multe argumente de bun simţ. Dar totul nu se bazează decât pe deducţii şi nu pe dovezi materiale.

După cum se ştie, veneţianul a dispărut în Asia pentru un sfert de veac, timp ce se potriveşte în mare măsură cu lacuna din viaţa Celui de Al Şaizeci şi nouălea. Faptul că Marco Polo revine în 1295, iar „Serbările de la Acra” au avut loc cu nouă ani mai devreme, reprezintă o inadvertenţă mult prea măruntă între atâtea anacronisme. Tentaţia de a-l trimite pe templier în Asia vine şi din faptul că misiunea lui Niccolo şi a lui Matteo Poolo (tatăl şi respectiv unchiul azi mai celebrului Marco) pe lângă hanul Kubilai a fost întregită şi cu călugări, papii trimiţând, într-adevăr, misionari şi în această expediţie. Apoi, nu poate fi ignorată nici prietenia dintre cele două personaje (Marco Polo şi Magister Amori), deşi primul nu face nici o referire nominală la cel de al doilea în cadrul jurnalului, nici în versiunea dictată lui Rusticiano în timpul prizonieratului genovez şi nici în ediţia revăzută, mai târziu, de autor însuşi. Iar ceea ce apare în diferitele cópii atât de corupte sau chiar romanţate, care au inundat imediat piaţa avidă să afle despre minunile răsăritului de la un martor ocular, nu este de socotit drept sursă cu valoare de atestare. Totuşi, nu poate să nu pară ciudat că, în unele dintre acele scrieri apocrife, Magister Amori totuşi apare. După care, anumiţi autori consideră că-l identifică pe acelaşi Magister Amori, deghizat sub alte nume, chiar în cele două variante originare. Miraculosul atât de aşteptat de către populaţie era dispus să găsească minunea oriunde exista şi cea mai mică bănuială. Când Petrus Hispanus, cardinalul de Tuscolo, a ajuns să ocupe scaunul pontifical sub numele de Ioan al XXI-lea, lumea era atât de avidă de ciudăţenii, încât l-ea zărit chiar şi în fiinţa de mag a papei, aducându-şi aminte de celălalt papă magician, Gerbert, Silvestru al II-lea, papa anului 1000, anul sfârşitului amânat al lumii. Era perioada când totul părea posibil: poveştile fantastice ale lui Roger Bacon, cel care pretindea că nu ar fi nimic neobişnuit de ar circula pe drumuri căruţe autopropulsate şi fără cai, prin cer vehicule mai grele decât aerul şi prin oceane vase submersibile; când enciclopediile timpului vorbeau despre „naturalul plăsmuirilor fantastice”, încercând să le dea credibilitate; când călători, nu numai asemenea lui Marco Polo, ci şi oricare dintre personajele mărunte din echipajele protagonistului, puteau depune mărturie chiar prin relatările trăirilor nemijlocite despre nemărginita diversitate a lumii şi a imaginaţiei lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, Marco Polo s-a întors foarte respectat – deci perfect credibil în ceea ce spunea, dar şi extrem de bogat („Masser Millioni”) –, deci perfect apt de a fi făcut ceea ce i se atribuia. Încetul cu încetul, Magister Amori a preluat din faima posibilităţilor materiale ale fabulosului Marco Polo, pentru că „spectacolele” sale necesitau, de multe ori, fonduri însemnate. Însă Magister Amori n-a dus lipsă de bani nici până la întoarcerea veneţianului în Europa, templierii fiind socotiţi ei cei mai bogaţi oameni. Din povestirile extrem de stufoase ale vremii, se poate înţelege orice. Chiar şi că Al Şaizeci şi nouălea ar fi fost un fel de curier diplomatic şi că ar fi făcut naveta între misiunea lui Marco Polo şi Europa, însărcinat fiind să aducă informaţii, dinspre Orient şi să transmită ordine misionarilor, dinspre Occident. („Serbările de la Acra” puteau coincide, astfel, cu o escală din itinerarul unui asemenea demers.)