CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (49)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Al doilea aspect: „Şi totul pendulând între vis şi veghe, într-un prezent continuu”. Tema este preluată din texte străvechi, în special orientale, chinezeşti. Ea a fost amintită şi de Translatorul Imperial ajuns în clădirea din piatră de lângă Worms şi folosită drept scuză de acela, atunci când a devenit incapabil de a mai acţiona în vreun fel: „De ce să mai depun efort, se smiorcăia el, dacă nu ştiu niciodată dacă sunt treaz sau dacă visez?” sau „Aflându-mă în propriul meu vis, n-am cum să fac altceva decât este scris în acel vis al meu”. „<Episodul Acra> a fost atât de minunat, încât nu s-a putut petrece decât în vis”, au spus primii săi cronicari. „<Episodul Acra> a fost atât de cumplit de pervers, încât nu s-a putut petrece decât în urma viselor celor mai păcătoase ale celor mai păcătoşi netrebnici”, au spus cronicarii oficiali de mai târziu, înainte de a încerca să arunce cu totul întâmplarea în uitare. Dar să-l cităm din nou pe Gérard de Montréal: „După cincisprezece zile, când s-au trezit toţi în acelaşi timp, oamenii n-au ştiut dacă s-au reîntors în realitate sau dacă, drept pedeapsă pentru cele săvârşite, n-au fost alungaţi într-un alt vis.” (Cu aproape opt secole mai târziu, Paolo Ruffilli imaginează un personaj intrat în „Cartea recordurilor” pentru că nu doarme niciodată şi este, astfel, scutit de clipa trezirii, clipa când fiecare om se pomeneşte nepregătit pentru o lume nouă, cu totul diferită de cea din care tocmai a fost ejectat. Asta după ce psihanaliza precum şi o amplă literatură oniristă vor mai fi scos o dată la suprafaţă vechea angoasă a temei.)

„Bine, va spune bunul cititor, ne arăţi doar tot soiul de consideraţii teoretice şi nu ne oferi materialul propriu-zis – pe care-l pretinzi a fi fost atât de provocator -, după ce ne-ai făcut curioşi ce a putut prezenta nou Al Şaizeci şi nouălea într-o activitate de când lumea! Pentru atât cât ne-ai dezvăluit până acum din <Episodul Acra>, zău că e discutabil dacă eroul tău merită apelativul Magister Amori!”. Bunul cititor sigur că are (întotdeauna) dreptate. Scribul îl ia martor pe Dumnezeu că n-a îndrăznit niciodată să intre şi în cea mai nevinovată dispută de idei cu un cititor atât de răbdător. N-o va face nici acum, însă, înainte de a se scuza pentru impardonabila-i eroare, va mai spune, totuşi, că, în mintea sa îngustă, scribul a văzut în „Episodul Acra” mai degrabă anularea pentru cincisprezece zile a „pedepsei timpului”, decât orgia care a intrat atât de ireversibil în amintirea oamenilor. Şi a mai văzut scribul în acelaşi episod şi imaginaţia aproape fără limite a unuia dintre cei mai mari regizori ai istoriei. De fapt, acesta şi nu neapărat orgia a fost şi aspectul relevat lui Gérard de Montréal, iar faptele concrete din aşteptatul „material atât de provocator”, deşi descrise în amănunte, sunt prezentate doar drept calea folosită spre clipa singură, prezentă atât în contopirea cu divinitatea a asceţilor din pustie, cât şi a păcătoşilor în împreunarea corporală ajunsă la orgasm. O paralelă desigur nepermisă nici pentru biserica de atunci şi nici pentru biserica de mai târziu. Scenele sexuale, cu toate excesele descrise, smulse din manuscrisul originar şi înlocuite mai târziu, s-ar putea să fi îngroşat tentele în sprijinul acuzării din procesele templierilor ori să fi venit în întâmpinarea satisfacţiei unor cititori doritori de asemenea lecturi. Adevărul şi în intenţiile textului originar al lui Gérard de Montréal („Templierul din Tir”) nu ne mai este cunoscut, iar orice supoziţie în intenţia de a-l reconstitui poate suferi de un surplus de imaginaţie, în aceeaşi măsură în care poate să ne parvină sleită de imaginaţie. (Scribul, dacă i se permite, tinde, mai degrabă, să creadă că primejdia unei sleiri a imaginaţiei reprezintă pericolul cel mai mare: mult prea mulţi autori s-au inspirat din fragmente originare, pervertindu-le şi simplificându-le până la caricatură. Despre Gérard de Montréal se spunea că a fost un geniu. Iar geniile nu apar în fiecare zi, însă nasc suficienţi epigoni.)

Nu, scribul n-a vrut să se derobeze de redarea unor „scene tari”. Doar că, aproape întotdeauna, aşa-zisele „scene tari” au tendinţa de a şoca atât de mult, încât să acopere tot restul. Care, uneori, poate fi mai important decât momentele şocante. Pe de altă parte, aşa cum tocmai a recunoscut, scribul nu mai are acces la „scenele tari” originare şi nu dispune de geniul necesar spre a reconstitui rafinamentul desfăşurării unor momente pe care, totuşi, le-a amintit, fiind conştient că tocmai rafinamentul acelor amănunte a constituit sarea şi piperul spectacolelor care au uimit lumea.

După „Evenimentul Acra”, celebritatea lui Magister Amori a crescut în aşa o măsură încât nu exista suveran să nu dorească, măcar pe furiş, să-l aibă oaspete şi regizor al unor realizări asemănătoare şi să nu încerce să-l aducă, sub un pretext oarecare, în preajma sa. (Dar nu numai suveranii se băteau pentru el, ci şi marii seniori doritori să-şi poleiască faima. Magister Amori a devenit o modă.) Astfel, ciudata pereche – Al Şaizeci şi nouălea & Ţipor – au parcurs pe acelaşi cal drumurile din Anglia şi până în Orientul Îndepărtat¹, din nordul Europei până la Mediterană. Dispunem de povestiri despre isprăvile sale chiar şi în preajma lui Eduard I al Angliei, cel ce l-a învins în bătălia de la Evesham pe Simon de Monfort – alături de care dispare şi Omului fără Dileme, Al Şaizeci şi şaptelea, bunicul lui Magister Amori. Dar dispunem de relatări asemănătoare despre „serbări” desfăşurate sub regia aceluiaşi Magister Amori şi la Coimbria, vechea capitală a Portugaliei, unde, pe fundalul prosperităţii aduse de regele Diniz, apăruseră şi semnele unui rafinament singular, acoperind tradiţiile celor trei mari religii monoteiste. Şi acolo imaginaţia lui Magister Amori n-avea cum să nu ispitească. Aşa cum şi la curtea răsfăţatului de soartă Vaclav II, regele Cehiei şi viitor rege şi al Poloniei, Magister Amori este, desigur, atestabil. Şi n-a fost vorba numai despre marca unui „semn de rafinament” invitarea „Diavolului cu Sex” de către prinţii şi regii lumii, ci, într-o cel puţin la fel de mare măsură, presiunea a venit din partea celor ce au mai participat la asemenea întâmplări şi au devenit dependenţi de ele. Aşa-numiţii „sclavi ai orgiilor”, menţionaţi în diferite documente ale epocii, fără a se da şi alte lămuriri despre ei. (De fapt, era vorba despre „sclavii lui Magister Amori”.)

Dar cel mai important episod pentru însuşi destinul personajului a început la Navarra, ţară primită ca dotă de Filip cel Frumos al Franţei, prin nu demult parafata sa căsătorie cu Ioana, fiica lui Blanche de Artois. Regele nu se aflase la Navarra în timpul unuia dintre marile spectacole regizate de Al Şaizeci şi nouălea. Pretext pentru Guilleaume de Nogaret (acest Talleyrand al lui Filip cel Frumos, care va avea un rol atât de sinistru în procesele templierilor) să-l acuze postum şi să-i împartă vina cu urmaşii săi direcţi. Iniţial, conflictul cu Nogaret s-a terminat, la insistenţele reginei, în favoarea lui Magister Amori, însă, în curând, abilul demnitar va reuşi să întoarcă izbânda de partea sa şi să-l oblige pe „Diavolul cu sex” să plece precipitat de pe teritoriile de sub jurisdicţie franceză. (Mai târziu, Nogaret va şti să folosească din plin acel episod.) Al Şaizeci şi nouălea şi-a găsit adăpost, pentru o vreme, la curtea lui Rudolf, fondatorul dinastiei de Habsburg. Despre această haltă din itinerarul lui Magister Amori ar fi pe cât de multe de spus, pe atât de riscante de susţinut. Este mai mult ca sigur că imaginaţia colectivă şi, mai ales, neliniştea episcopilor electori faţă de energia extraordinară a primului rege german au făcut să se colporteze suficiente zvonuri pentru ca, odată cu moartea lui Rudolf, să fie împiedicată succesiunea. Dar, la fel de adevărat este şi că multe dintre faptele atestate istoric ofereau un minunat prilej de bârfe. Cum prima soţie a lui Rudolf, alsaciana Gertrud Anna, contesă de Hohenberg, a murit în 1981, la Viena, regele s-a recăsătorit cu Agnes (Isabella) de Burgundia. Dacă Gertrud a fost cu doar şapte ani mai tânără decât regele, între Rudolf şi Agnes a existat o diferenţă de cincizeci şi doi de ani… Dacă mai adăugăm la aceasta că deviza primului rege german a fost „Utrum lubet” („Cum vă place”), locul Celui de Al Şaizeci şi nouălea părea predestinat în noile centre de putere de la Viena şi Praga². În sursele de bază mereu citate de scrib, apar numeroase scene „marca Magister Amori” la curtea lui Rudolf. Aşa că nu-i de mirare că mai ales prinţul moştenitor Albrecht, ducele de Austria şi Steiermark, viitorul rege Albrecht I, va fi amestecat în legendele cumplitelor orgii. Însă bârfele se vor sfârşi brusc, după ce Albrecht îl va fi învins pe predecesorul său, Adolf de Nassau, luându-i tronul. Desigur, în şoaptă, o vreme au mai circulat asemenea zvonuri, colportate de duşmanii săi. Doar după ce Albrecht a fost ucis de un nepot, Ioan (Paricidul), iar văduva sa, Elisabeta, a făcut totul pentru pedepsirea complotiştilor, poveştile dezonorante s-au dovedit profund primejdioase spre a mai fi rostite şi au încetat. Dar atunci nici Al Şaizeci şi nouălea nu va mai fi în viaţă, doar renumele supravieţuindu-l în aşa o măsură încât a reuşit să mai nască, de pe cealaltă lume, alte şi alte poveşti.

Şi, în fine, mai târziu, destinul a vrut ca Magister Amori să nimerească la Limburg, puţin înaintea bătăliei decisive de la Woeringen. Aşa că se spune că Ioan de Brabant ar fi sărbătorit şi el independenţa cucerită printr-o petrecere surprinzător de asemănătoare cu cea care a urmat „Victoriei de la Klos”. Motiv pentru care, după „Evenimentul Acra”, scribul nu îndrăzneşte să mai pomenească şi alte isprăvi ale Celui de Al Şaizeci şi nouălea, neputând fi deloc sigur de veridicitatea lor. Asemănări atât de frapante, de parcă copistul respectiv ar fi încurcat foile, se găsesc nu numai la Limburg, dar şi în celelalte naraţiuni la care scribul a mai avut acces. Ele nu fac decât să demonstreze marele succes în epocă avut de acele povestiri şi cât de dorite au fost ele din partea largului lor auditoriu.

Legenda sărbătoririi victoriei de la Woeringen va fi şi cea din urmă performanţă atribuită „Diavolului cu sex”. Poate că această cea din urmă ispravă antumă s-a născut tocmai pentru a încheia apoteotic destinul lumesc atât de neobişnuit al acelui personaj care a fost în acelaşi timp călugăr militar, diplomat, nonconformist, fire atât de blândă şi atât de dominatoare, călărind acelaşi cal cu un evreu – el cu cruce pe umăr, celălalt cu tichia ţuguiată pe cap -, liber de orice constrângeri cutumiare şi totuşi profund religios. Personajul a intrat în istorie sub numele „Magister Amori”. Legenda sfârşitului Celui de Al Şaizeci şi nouălea concordă în toate sursele şi a devenit, vreme de mai multe veacuri, un cântec de mare circulaţie.

Menestrelii ne-au povestit despre un „spectacol” regizat de Magister Amori la Schuft, localitate la doar o oră distanţă de Woeringen, locul bătăliei victorioase a lui Jan de Brabant. Pentru aceasta, Al Şaizeci şi nouălea a cerut un răgaz de trei luni pentru a pregăti în toate amănuntele scenariul, figuranţii şi butaforia. Timp foarte lung pentru nerăbdarea învingătorului, dar extrem de scurt pentru ce a urmat.

Schuft avea avantajul unei aşezări ideale pentru înscenările Celui de Al Şaizeci şi nouălea: platoul înalt permitea amenajarea unei scene largi, iar râpele din jur nu îngăduiau ascensiunea decât pe drumul călcat de veacuri de către localnici. În cinstea izbânzii, Al Şaizeci şi nouălea ar fi organizat o alegorie în care Jan (Ioan) n-ar fi zdrobit doar alianţa seniorilor lotharingieni, ci şi un duşman format din numeroase forţe ale răului, din care n-au lipsit nici hoardele răsăritului şi nici chiar seminţii fantastice, formate din fiinţe nemaiîntâlnite decât în poveştile orientale³. Astfel, în grandioasa înscenare ar fi apărut mitologicii tauri cu trup de om, dar şi două himere uriaşe cu corp de leu, coadă de şarpe şi cap de capră ornată cu coarne – doi monştrii asemenea celor ucişi, în vremurile eroice, de Bellerofon -, cămile cu una, două sau chiar patru cocoaşe, călărite de cete neastâmpărate de pitici, fiecare mică arătare având câte două capete şi trei ochi; şi n-a lipsit nici pupăza, pasărea atât de şireată, dar şi atât de loială regelui Solomon. Printre asemenea armate de năvălitori, venite parcă din urletele erupţiei Apocalipsei, se aflau şi înfricoşătorii mongoli, trecând în iureş şi ţintind din galopul cailor cu săgeţile lor înmuiate în otrăvuri. Între timp, un cor aflat undeva ascuns în spatele decorurilor, cânta despre „cea mai mare plăcere a ucigaşilor lui Gingis Han”:

„Nu este noroc mai mare pentru un bărbat

Decât să urmărească şi să-şi lase duşmanul lat.

Apoi să dea foc cetăţii cucerite;

Sânii albi ai femeilor să-i fie dat,

În vreme ce acestea plâng deznădăjduite.

Nu este noroc mai mare pentru un bărbat!⁴”