CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (56)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Viaţa Cuviosului grădinar n-a fost un destin faustic. „El n-a făcut planuri după care să-şi măsoare traiul. Oamenii fac planuri, iar planurile nasc zbucium şi îndoieli. Animalele şi plantele nu nasc planuri şi se bucură de viaţa lor. De aceea, şoptea tânărul, este nu numai inutil, dar şi puţin indicat să gândeşti. Iar pentru a nu te lăsa doar pradă simţurilor şi poftelor, gândul nu trebuie să-ţi meargă decât spre Dumnezeu.”

Proiectul Cuviosului grădinar nu a fost în cuvinte, ci în trăiri. Noi îl cunoaştem în detalii chiar din declaraţiile date de la interogatorii. Greu de crezut că a ascuns ceva, greu de crezut că a modificat ceva. Pentru aceasta ar fi trebuit să aibă un motiv suficient. Or ce avea el pe conştiinţă? Cât a fost în grădina din casa de piatră de lângă Worms, a studiat tot ce trăia acolo: plante sădite de om şi altele crescute fără intervenţia omului, animale din grajd şi orătănii din coteţele din curte, dar şi sălbăticiuni – rozătoare, veveriţe, melci ori broaşte din iazul de la capătul grădinii –, păsări venind de niciunde şi plecând tot acolo, precum şi puzderia de insecte. Toate au rolul lor, chiar dacă multe s-au dezvoltat peste măsură în dauna altora, stricând armonia lumii. Al Şaptezecilea a încercat să găsească proporţiile ideale, adică numărul de cristal, în funcţie de care stabilea raportul tuturor vietăţilor şi devianţa de la numărul de cristal pentru un loc unde nu se aflau doar anumite fiinţe ori prea multe dintr-un anumit soi. Din depoziţiile sale, aflăm că el ar fi descoperit acel număr în jurul vârstei de treizeci de ani, pe când se afla în teritoriul straniu din locul numit de scrib „Enigma Europei”. Era un număr secret, care nu trebuia cunoscut decât de cineva pregătit tehnic şi sufleteşte să-l aplice. (Inchizitorii s-au arătat dispuşi să accepte că era vorba despre o taină atât de mare, însă ea n-a putut fi încredinţată unui individ ca Al Şaptezecilea decât de către diavolul însuşi.)

– Avem aici mai multe mărturii, i s-a spus Cuviosului grădinar, prin care ai recunoscut că ai fi primit însărcinarea vieţii tale nu de la un înger, nu de la un sfânt şi nici direct de la Maica Domnului.

– Nu sunt eu demn de asemenea minuni, acceptă repede Al Şaptezecilea.

– Atunci de la cine?

Desigur doar de la diavol, a fost prima concluzie. „Tot ce a mărturisit împricinatul în legătură cu numărul de cristal trebuie şters şi nimicit pentru a nu ajunge în mâini damnate”, a fost a doua concluzie.

Numărul de cristal a fost rar pomenit şi, până azi, când aşterne aceste rânduri, scribul n-a găsit nici o descriere a sa, nici un calcul care să-i dezvăluie valoarea numerică. Cu atât mai puţin modul cum trebuie socotit, pornind de la diversitatea de fiinţe trăind în acelaşi timp în acelaşi loc. De aceea, scribul n-are de unde să ştie ce a urmărit în mod practic Cuviosul grădinar şi cu atât mai puţin cum arăta ceea ce căuta. Dar fapt este că la mănăstirea La Source Noir şi în jurul ei, timp de câteva zeci de ani nu s-a semnalat nici o molimă printre animale şi plante, dar – ca o consecinţă? – nici printre oameni. Lumea era conştientă de această binecuvântare, mai ales că bolile şi capriciile naturii produceau, în acelaşi timp, dezastre în împrejurimi. Şi îi erau profund recunoscători şi celui ce înfăptuia minunea, un călugăr cuvios pe care, însă, şi în continuare se fereau să-l suprapună Celui de Al Şaptezecilea. O vreme, acesta a încercat să-l convingă pe episcop să închidă pentru un timp limitat întregul perimetru al experimentului său şi, deoarece n-a primit nici un răspuns, a regretat că nu s-a stabilit într-un loc mai izolat. Aşa cum s-a mai amintit, ideea lui era să realizeze un spaţiu model, „o oază fertilă într-un deşert, oază pe care, treptat, oamenii s-o poată lărgi, până a cuprinde întregul pustiu, transformându-l în grădina binecuvântată a Domnului”. Oaza aceea cu greu putea fi pregătită suficient, „atâta vreme cât era bântuită necontenit de vânturile ce veneau dinspre deşert, aducând toate păcatele lumii”. Aşa că a creat, cu încuviinţarea stareţului, numai o mică zonă închisă, unde a avut voie să-şi experimenteze netulburat ideile. După proces, locul a fost denumit Lunca diavolului şi tot ce s-a găsit acolo a (mai) fost (o dată) trecut prin foc. Până atunci, însă, se spune că ar fi conţinut un parc, unde toate fiinţele trăiau împreună într-o perfectă armonie.

Scribul a mai găsit şi o altă mărturie despre munca Celui de Al Şaptezecilea: „Pajiştea era netedă, de parcă ar fi fost potrivită cu cuţitul. Iarba, pomii, arborii creşteau singuri după un desen extrem de plăcut ochiului. Din loc în loc, tufişuri măiestru aranjate şi ele, despărţeau diferitele sectoare ale acelei grădini minunate. Animalele şi păsările vieţuiau în deplină înţelegere, chiar şi acele soiuri care, în alt loc, nu se suportă în mod obişnuit”, se află notat în deja pomenitul Manuscris de la Monte d’Oro, în capitolul „Despre cele mai încântătoare privelişti de pe pământ pentru plăcerile omului”. (Numai că acele „plăceri ale omului” nu aveau nici o legătură cu intenţiile Cuviosului grădinar.) Din păcate, asemenea descrieri nu ne ajută prea mult în încercarea de a afla ce urmărea concret Al Şaptezecilea şi cu atât mai puţin ne lasă să reconstituim numărul de cristal.

(Cu riscul de a plictisi şi mai mult, scribul insistă: pentru o viaţă faustică este nevoie de imaginea unui proiect finit, care la momentul desăvârşirii să răstoarne clepsidra. Cu bietele sale puteri, scribul nu este în stare să precizeze modelul urmărit de un astfel de protagonist, moment când acela s-ar fi putut retrage câţiva paşi spre a-şi admira opera şi când ar fi putut să se odihnească, mulţumindu-I lui Dumnezeu. În schimb, în portretul acoperit de colb al Celui de Al Şaptezecilea, scribul a avut privilegiul de a descoperi un perfect destin prometeic al unui om fericit doar că poate păşi pe drumul care i-a fost hărăzit, nepunându-şi nici o clipă întrebări în legătură cu hotarul unde-l va duce acel drum.)

Deşi Cuviosul grădinar a ajuns la anumite rezultate, conform surselor citate, el n-a apucat să se bucure în întregime, pe domeniile mănăstirii La Source Noir, de roadele muncii sale. Prin 1296, după socoteala scribului, chiar şi în spaţiul său închis a pătruns o molimă: mai înainte, din pricina secetei cumplite, recolta nu s-a mai făcut, apoi, probabil din pricina subnutriţiei, au început să moară animalele. Al Şaptezecilea nu apuca să adune leşurile, că apăreau altele şi altele. Şi sălbăticiunile au revenit la vechile deprinderi, atacând tot ce le putea oferi hrană. Au început să ucidă chiar şi oameni. Apoi au ieşit din spaţiul securizat.

Pe urmă, s-au îmbolnăvit şi oamenii. Într-o zi fierbinte, s-a aprins de la soare pădurea. N-a fost nimeni care s-o stingă şi focul s-a extins asupra întregului loc numit mai târziu „Lunca diavolului”. Atunci s-a petrecut minunea – sau cel puţin aşa scrie în rapoartele inchiziţiei: localnicilor îngroziţi le-a fost dat să urmărească neputincioşi cum incendiul se propagă fără stavile şi cum se apropie tot mai furios spre avutul lor. Însă tocmai la hotarul trasat de Cuviosul grădinar pentru spaţiul său închis, flăcările s-au oprit brusc, consumându-se încă zile întregi doar în interior. Şi ceea ce a produs o impresie şi mai puternică a fost faptul că, odată cu potolirea flăcărilor din perimetrul atât de straniu securizat, s-a stins şi epidemia: ogoarele au devenit parcă mai roditoare ca oricând, iar oamenii şi vitele au scăpat pentru ani de zile de orice boală. Mai mult decât atât, în registrele bisericii nu vom găsi nici o consemnare a vreunui deces între 1297 şi 1300!

Odată cu stingerea vâlvătăilor, a dispărut şi Al Şaptezecilea. Nimic suspect atunci. Cu atât mai mult mai târziu. Ce dovezi mai limpezi să mai fi găsit anchetatorii?

Multă vreme s-a crezut că şi fratele grădinar ar fi pierit printre stihii, mai ales că au fost descoperite, ulterior, mai multe cadavre carbonizate, imposibil de recunoscut. Totuşi, zece ani mai târziu, personajul a revenit la Le Source Noir. Nu singur, ci însoţit de un copil. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, dând impresia că a devenit, între timp, şi mai umil, Cuviosul grădinar s-a apucat să refacă tot ceea ce a pierit în urma molimei şi a cumplitului incendiu. Se pare că n-a fost foarte încântat de reuşită.

Scribul a avut din nou noroc şi a reuşit să afle unde şi-a petrecut al Şaptezecilea timpul, cât a lipsit de la mănăstire. Iată ce a găsit notat în aceleaşi documente ale procesului, motiv pentru care este nevoit iarăşi să anticipeze:

„…şi a recunoscut umil că a plecat în <niciunde> spre a se putea ruga în linişte pentru iertarea numeroaselor sale păcate. Întrebat fiind ce înţelege prin acel <niciunde>, a recunoscut în şoaptă că locul acela este binecuvântat şi se află undeva unde nu este nici un imperiu şi nici un regat. Cerându-i-se să fie mai precis [să nu mai vorbească în dodii¹], a spus că recunoaşte umil că tărâmul acela a avut multe nume de-a lungul vremurilor, dar că băştinaşii fac abstracţie de toate acele [nume], mai ales că locul acela, deşi ar fi trebuit să se afle în calea mai tuturor oştirilor, nu se află pe nici un drum comercial, nu poartă pecetea nici unei amintiri a vreunei bătălii şi nici nu a ambiţionat, de când se ştiu bătrânii, vreo campanie de cucerire.” Pe marginea respectivei foi se află o menţiune interesantă, adăugată ulterior: „A se verifica şi a se raporta veridicitatea declaraţiei şi dacă într-adevăr ar merita să dăm atenţie acelui teritoriu. Ce culte există acolo? Câţi creştini? Posibilităţi de intrare şi de administrare [religioasă şi laică] sistematică!”.

Dar să continuăm să citim stenograma interogatorului: „… a spus că e de mirare cum de nu a rămas în înscrisuri nici o bătălie şi nici un eveniment în acel loc, însă a admis imediat cu umilinţă că nu este el cel chemat să facă o asemenea observaţie, întrucât el nu este nici pe departe competent în domeniu.” Ceea ce nu l-a împiedicat să revină de mai multe ori la uimirea sa: peste tot unde au trăit oameni, s-au păstrat legende şi date, doar acolo, în <niciunde>, nu ne-au rămas nici asemenea mărturii autohtone, nici ale unor călători care au traversat acele teritorii despre care nimeni nu pare să-şi amintească nimic. Când i s-a cerut Cuviosului grădinar să precizeze mai exact despre ce teritoriu vorbeşte, acesta s-a pierdut în abstracţiuni. Doar din cercetările scribului rezultă că <niciunde> se suprapune cu ceea ce a numit el, scribul, „Enigma Europei”, adică locul unde se află situată România.

În continuare, Al Şaptezecilea a declarat că s-a retras într-o vale ferită între munţi şi mlaştini, unde a putut să-şi continue munca de a curăţa domeniul şi de a restabili armonia divină. Cum a ajuns el acolo? Desigur, doar mânat de voia Domnului. Şi băştinaşii s-au mirat când l-au văzut, întrucât, pretindeau că, până la el, nimeni n-a sosit la Marginea (aşa îi spunea localnicii ţinutului), fără a fi călăuzit de un ghid autohton.

La un alt interogatoriu, Al Şaptezecilea a povestit despre fauna şi flora găsite şi despre faptul că la Marginea i-a fost destul de uşor să lucreze nu numai fiindcă nici măcar n-a fost obligat să securizeze zona de posibile influenţe din afară – lucru gata realizat într-un peisaj atât de ferit -, ci şi fiindcă oamenii locului nu-i impuneau nici un fel de oprelişti, lăsându-l să-şi facă treaba, de care au profitat şi ei din plin. Acuzându-se tot timpul că prea se laudă, Cuviosul grădinar chiar a afirmat, cu infinite scuze pentru îngâmfarea sa, că acolo, la Marginea, ar fi reuşit să fie mai fidel modelului inspirat de Dumnezeu şi că şi în continuare locul acela a rămas binecuvântat. Să spună, atunci, de ce s-a mai întors. Pentru că la Marginea nu s-a realizat decât o încercare într-o lume limitată, care, date fiind condiţiile proprii [Enigmei Europei], nu se putea depăşi spre a influenţa şi alte spaţii. Înarmat cu acea experienţă, îngăduită tocmai lui, nevolnicului, de către Dumnezeu, Cuviosul grădinar a sperat umil să repete demersul la La Source Noir şi, dacă Dumnezeu va dori, să vină oamenii să vadă minunea naturii sănătoase şi să o extindă. Nu pentru a-l lăuda pe el: orgoliul era ultimul lucru pe care şi-l dorea, fiindcă orgoliul nu reprezintă decât uneltirea diavolului, orgoliul nu te face decât să suferi şi te împiedică să te împaci cu Dumnezeu şi cu tine însuţi.