CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (57)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Nicăieri într-un alt raport nu vom găsi de atâtea ori semnalat cuvântul „umil” şi mai ales în celelalte acte ale procesului cavalerilor templieri, această sintagmă lipseşte.

Pe de altă parte, la un moment-dat, citind acel vechi înscris, ai impresia că nu parcurgi decât stenograma unei discuţii purtate de oameni de specialitate despre domeniul lor de competenţă: modul cum poate un misionar să-şi ducă la îndeplinire menirea, astfel încât să fie cât mai convingător faţă de oamenii ţinutului la care a ajuns.

Al Şaptezecilea pare să fi vorbit lipsit de teamă, şoaptele sale, acoperite de permanenta-i umilinţă, nedeosebindu-se cu nimic de modul cum s-a exprimat în alte ocazii. El n-a fost arestat împreună cu ceilalţi templieri, ci doar invitat la o discuţie (probabil ca martor), iar anchetatorii n-au văzut încă nici un motiv de a-l reţine. Chiar şi judecătorilor li s-a părut că, în ceea ce-l privea, omul ar fi nimerit dintr-o greşeală în mijlocul ordinului: nimic din spusele şi din comportarea sa nu dădeau nici cea mai vagă impresie că ar fi făcut cu adevărat parte din frăţie. (Trebuie, însă, spus că Al Şaptezecilea, când a fost întrebat, n-a tăgăduit că ar fi fost templier, numai că nici n-a insistat pe această pistă, dând din nou impresia că el ar fi recunoscut orice i-ar fi cerut inchizitorii. S-a ajuns până acolo încât aceştia par să-i fi uitat încadrarea juridică, eliberându-l pe motiv că nu s-a demonstrat că acuzatul ar fi evreu sau că ar acţiona în numele evreilor, singurul indiciu, acela că ar fi fost educat de un Golem, cum a amintit un martor, neconfirmându-se în dovezi suficiente. Drept care, deocamdată, Cuviosul grădinar n-a fost pus sub învinuire. Aşadar, nu de culpa de a fi fost cavaler templier a fost atunci, după prima convocare, absolvit, ci de o cu totul altă acuză. Al Şaptezecilea a rămas în atenţia judecătorilor doar fiindcă era dispus să declare orice şi, astfel, părea un martor ideal pentru acuzare.)

Din consemnarea lungii conversaţii – de o valoare nepreţuită pentru scrib -, aflăm nu numai cu ce s-a îndeletnicit Cuviosul grădinar pe teritoriul Enigmei Europei, în acea localitate denumită Marginea, dar şi bazele concepţiei sale despre ceea ce a constituit misiunea prometeică pe care şi-a impus-o. Misiune pentru toate locurile şi pentru toate timpurile vieţii sale, indiferent cât îi va permite Dumnezeu să adeste pe pământ. Natura este minunatul decor dăruit de Dumnezeu omului şi animalelor. Însă natura este şi ea ca o fiinţă vie, înzestrată cu ambiţii şi orgolii. El, Al Şaptezecilea, cea mai umilă unealtă a Domnului, n-a făcut decât să cureţe sfântul decor de tot ceea ce îi stânjenea acestuia existenţa. Era la fel ca şi cu florile pe care le elibera de îmbrăţişarea ucigătoare a buruienilor, pe care nici pe ele, tot creaţii divine, nu le ucidea, ci le dădea alt mod de viaţă, astfel încât să nu pricinuiască nici un rău, ba chiar să contribuie la minunea naturii.

„– Buruienele sunt zămisliri ale diavolului! a fost imediat pus la punct Cuviosul grădinar.

– Desigur, aşa este.

– Păi, chiar mai înainte ai afirmat că ar fi creaţii ale lui Dumnezeu!

– Eu nu sunt nimic, aşa că mai greşesc de multe ori. Dar buruienele, pe care le-am luat doar drept un nepotrivit exemplu, am crezut că le pot aduce şi pe ele pe calea cea bună, aşa cum încercaţi şi domniile voastre cu mine.”

Despre populaţia, clima, relieful, fauna, flora, credinţele şi bogăţiile Enigmei Europei, comisarii inchiziţiei n-au reuşit să afle prea multe de la împricinat. Al Şaptezecilea, tot învinuindu-se, vorbea doar despre ce dorea el, fiind evident că nu din rea voinţă, ci, mai degrabă, că din prostie nu este în stare să dea informaţiile necesare. Păcat, pentru că tocmai acela a fost subiectul care-i interesa, în ceea ce-l privea în clipa aceea, pe părinţii anchetatori. Ba mai mult, cu Al Şaptezecilea s-au lămurit repede: vorbăria despre decorul sfânt nu putea fi contrazisă, însă nici nu prezenta vreo relevanţă în context. Ca şi comentariile savante, şoptite pe acelaşi ton umil despre „numărul de cristal”. Aşa că, mai de fiecare dată, după ce era chemat, judecătorii îl lăsau să se ducă unde voia. Dar pentru Al Şaptezecilea, om fără nici o relevanţă în ierarhia templieră, aveau în faţă ordinul precis de a afla cât mai multe elemente utilizabile în legătură cu ţinutul misterios în care individul pretindea că ar fi trăit timp de un deceniu, ţinut aflat mult mai aproape geografic decât fabuloasele tărâmuri din răsăritul lumii. Nici ceea ce repeta prizonierul, anume că acolo, în Enigma Europei, i-a fost mai uşor să lupte împotriva instinctelor şi să se împace cu Dumnezeu şi cu sine însuşi, nu ajuta mersul anchetei.

Reîntors la lăcaşul La Surce Noir, Cuviosul grădinar a încercat să-şi refacă „laboratorul”, domeniul său de lucru distrus cu zece ani în urmă de foc şi de molimă. Totuşi, în curând şi-a dat seama că, de fapt, el nu se căuta decât pe el însuşi şi nu tărâmul căruia încerca să-i dea viaţă. Pe deasupra, foarte repede au început să apară şi problemele în legătură cu copilul adus cu sine şi despre care se spunea că i-ar fi fost fiu¹. Băiatul îi semăna fizic, însă nu şi caracterial. Al Şaptezecilea reuşise, până atunci, să depăşească toate greutăţile vieţii prin umilinţa sa extremă, dar copilul, chiar dimpotrivă, se dovedea orgolios peste măsură, motiv pentru care îi era extrem de greu să se încadreze în societate, intrând mereu în tot felul de conflicte. Când nu-i convenea ceva, singura sa conduită era să se retragă trântind uşa. Altă armă de apărare n-a găsit niciodată. Crizele sale de furie au devenit notorii, deşi Cuviosul grădinar îi repeta de fiecare dată cuvintele lui Horaţiu: „Ira furor brevis est²”. Dar cui să-i spui aşa ceva? Pe de altă parte, Al Şaptezecilea s-a dovedit a fi departe de a constitui un exemplu pentru cel ce se zicea că ar fi fost sânge din sângele său³. Modul cum se comporta tatăl n-avea decât darul de a-l enerva şi mai mult pe fiu. Într-o zi, Al Şaptezeci şi unulea, fiind de acum adolescent, a fost învinuit de un călugăr că ar fi furat un potir de argint din biserica mănăstirii. Nu s-a făcut mare caz în legătură cu acea acuzaţie, ştiindu-se că respectivul frate avea o veche poliţă de plătit tânărului atât de puţin dispus să respecte ierarhiile. Totuşi, călugărul, profund jignit, n-a putut trece atât de uşor peste vechea rană necicatrizată când a fost ofensat în public de către derbedeu, şi a continuat să-şi susţină acuza. Iar faptul că nu s-a luat nici o decizie, n-a făcut decât să-l întărâte şi mai mult. Până la urmă, cazul a ajuns până la episcop. În loc să se potolească, tânărul era tot mai agitat şi ameninţa să-l bată pe călugărul, despre care chiar a îndrăznit să afirme – în faţa mai multor martori! – că tocmai acela ar fi furat potirul, numai ca să se răzbune pe el. In lipsa băiatului, incidentul a fost stins de Cuviosul grădinar, care ar fi zis în faţa stareţului că, din inconştienţă, ar fi luat sfântul vas pentru a uda florile ce străjuiau intrarea în biserică. De ce nu a spus nimic până atunci? Păi, tocmai fiindcă este atât de inconştient. (Adevărul a fost că, spre a găsi obiectul dispărut, Al Şaptezecilea a trebuit să aştepte un moment prielnic pentru a scotoci în chilia fratelui care l-a acuzat pe băiat.)

– De ce nu l-ai dat de gol pe călugăr?

– Păi, nu aş fi avut nici un martor care să certifice că potirul a fost ascuns într-adevăr acolo şi ar fi urmat o altă lungă ceartă fără de sfârşit. Astfel – nu-i aşa? – lucrurile s-au terminat cu bine.

– Dar ai preluat o vină care nu-ţi aparţinea defel!

– Şi cui îi strică aşa ceva? Puţină umilinţă nu dăunează nimănui!

Tot atunci, aflând despre cele întâmplate, adolescentul a ridicat pentru întâia oară mâna asupra Cuviosului grădinar. Nici acel gest Al Şaptezecilea nu l-a luat prea în tragic: copilul s-a dovedit, ca de atâtea ori, furios şi atâta tot. De fapt, a repetat el, nu s-a întâmplat nimic şi lucrurile stau infinit mai bine decât dacă toată tărăşenia ar fi ajuns să fie soluţionată de episcop. Şi dacă fratele răzbunător va căuta un nou prilej de râcă? Fratele acela ştie prea bine unde a fost ascuns potirul şi va trebui să treacă o vreme până să caute alt prilej de ceartă.

– Mai bine m-ar fi spânzurat episcopul! nu s-a putut potoli tânărul cu una cu două. Tatăl n-a primit nici o mulţumire pentru că a luat vina asupra sa. Dar s-a simţit împăcat şi fără acea mulţumire.

Doar rezervaţia distrusă cu zece ani în urmă de ciudatul incendiu, Al Şaptezecilea n-a reuşit s-o mai refacă niciodată.

O altă întâmplare l-a scos şi mai mult din minţi pe tânărul cu o personalitate atât de puternică. („E ca un mânz care nu a fost încă încălecat” se liniştea Al Şaptezecilea. „Până la o vârstă, toţi sunt aşa…”) La mai puţin de o zi de mers până la Vienne, în Regatul Burgundiei, se afla mănăstirea Trois, iar lângă aceasta îşi întindeau domeniile conţii de Flory (a căror stirpe s-a stins în timpul tulburărilor din Războiul de o sută de ani⁴). Contele Guileaume II de Flory a fost, probabil, cel mai rafinat reprezentant al familiei: el ştia să scrie şi să citească, vorbea mai multe limbi, avea o bibliotecă remarcabilă şi un laborator unde se ocupa de diferite cercetări. Greu de spus de ce n-a rămas în memorie drept unul dintre alchimiştii cei mai importanţi ai timpului. Dar Guileaume de Flory nu a stat numai între hârţoage şi eprubete, ci a iubit în aceeaşi măsură şi viaţa mondenă. La castelul său s-au organizat petreceri splendide, erau chemaţi cei mai renumiţi muzicanţi şi cei mai iscusiţi circari. După ce a călătorit destul în tinereţe, contele a putut să-şi compare reşedinţa cu cele mai luxoase palate întâlnite. Cum o asemenea comparaţie nu era deloc în favoarea sa, a purces la reconstruirea clădirii principale – fără a apuca s-o vadă terminată -, a ridicat o capelă proiectată de arhitecţi italieni şi a dorit să amenajeze şi vasta grădină. Ca de obicei în istorie, acest senior ctitor de frumos nu s-a bucurat de planurile sale, el trebuind să se retragă într-o aripă a castelului, unde a trăit până la moarte într-un statut de provizorat, tot aşteptând să vadă ridicarea şi decorarea corpului central. (Se spune că ar fi murit tocmai în perioada când au fost înlăturate schelele.) În schimb, urmaşii săi au avut gusturi mult mai puţin rafinate, iar castelul n-a mai fost terminat niciodată după planurile lui Guileaume II şi, după nenorocirile prin care a trecut familia, a decăzut cu totul. Azi nu mai există pe acel domeniu decât un sat oarecare, însă cele mai vechi clădiri care mai sunt în picioare conţin în structură şi pietre din castelul din care n-a mai rămas nimic.

La începutul veacului al XIV-lea, domeniul conţilor de Flory poseda, după sursele vremii, „cea mai minunată grădină din lumea creştină şi din lumea întreagă”. Era un parc ce întinzându-se pe mai multe hectare, anticipa arta grădinilor din secolele următoare. Dar era, totuşi, cu totul altceva: lipseau „sculpturile antice”, precum şi grotele şi cascadele artificiale, chiar dacă şi acestea au fost înglobate de memoria influenţată a celor care mai pomeneau domeniul de Flory, după ce acela dispăruse de mult. Acolo, Cuviosul grădinar a reuşit să dea întreaga măsură a artei sale: fără a fi aliniate cu foarfecele, tufişurile creşteau într-o perfectă armonie naturală, animalele se adăpau într-un lac scos în evidenţă prin faptul că a fost curăţat şi populat cu plante, peşti şi animale aduse din cele mai diferite locuri, aleile erau acoperite cu pietriş transportat tocmai din apele puţin adânci dintr-un golf de lângă Corfu şi şerpuiau într-un labirint de arbori. (Nu arborii au fost plantaţi pentru a oferi zidurile labirintului, ci aleile au fost trasate în funcţie de binele vegetaţiei.) Din loc în loc, bănci, pavilioane, dar şi izvoare de apă dulce, ofereau locuri de odihnă şi admiraţie. Iar peste toate acestea, vibra viaţa: păsări, animale, fluturi. (Văzând că ridicarea şi ornamentarea castelului durează mult mai mult decât se aşteptase, contele a sperat măcar să se poată bucura mai repede de o grădină pe măsura viselor sale. Drept urmare, a insistat mult să-l aducă pe Cuviosul grădinar pe domeniul său şi a plătit o avere mănăstirii să-l lase să vină.) Al Şaptezecilea a lucrat doi ani pe domeniul conţilor de Flory şi doar de marile sărbători se retrăgea la mănăstirea Trois din apropiere. S-a întâmplat, însă, ca experienţa de mai demult să se repete aproape identic: Guileaume II, atât de răbdător cu zidarii, dulgherii şi decoratorii edificiului, şi-a pierdut răbdarea tocmai cu bietul călugăr grădinar. După ce una dintre petrecerile sale s-a desfăşurat mult mai modest decât ar fi dorit, din cauză că spaţiul rămas la dispoziţie a fost prea strâmt pentru numeroşii oaspeţi invitaţi, mulţi de obârşie foarte înaltă şi veniţi de la mari distanţe, contele şi-a vărsat amarul asupra Celui de Al Şaptezecilea fiindcă nici măcar „amărâta aceea de grădină” nu se mai termina. Nici contele n-a intenţionat să-l pedepsească, aşa cum şi episcopul a ţinut, mai demult, cont de rasa pe care o purta Cuviosul grădinar sub şorţul său prăpădit. Şi, din nou, tocmai Al Şaptezecilea a fost cel care s-a autoacuzat şi a cerut plângând iertare şi posibilitatea de a fi lăsat să-şi termine munca. Nu s-a mai ajuns ca omul să se flageleze, dar penitenţa publică la care s-a supus s-a dovedit şi mai jalnică, mai ales că nu mai oferea nici măcar mila faţă de cel biciuit. A doua diferenţă a fost că, de data aceea, Al Şaptezecilea l-a avut martor pe fiul său. Care s-a dezlănţuit într-o adevărată criză de nervi faţă de toţi cei de faţă. Cuviosul grădinar şi-a continuat înjositorul spectacol, ignorându-şi cu desăvârşire fiul, chiar şi atunci când băiatul, urlând şi spărgând totul din jur, a plecat. Şi dus a fost pentru multă vreme.

În catastifele procesului, avem şi o remarcă a părintelui stareţ de la Trois. Acesta şi-a amintit cum Cuviosul grădinar i-a explicat că experienţa de demult cu episcopul l-a învăţat multe lucruri şi că n-a dorit în nici un caz să repete greşelile făcute atunci. În ceea ce-l privea pe băiat, oamenii sunt orgolioşi, mai ales tinerii, dar „furiile le trec mai devreme sau mai târziu”. (Şi, într-adevăr, Al Şaptezecilea a avut iarăşi dreptate şi tânărul a revenit la el.) În schimb, grădina care a răsărit în primăvara următoare, s-a prezentat extraordinar: I-a plăcut şi lui Dumnezeu, aşa că i-a permis să fie vie, plină de plante, animale, păsări şi peşti fericiţi. „Umilinţa a trecut de mult şi iată cu ce ne putem bucura!” ar fi spus Cuviosul grădinar, lăudându-l pe Domnul şi mulţumindu-I că L-a făcut unealta sa cea mai de jos.

(Scribul mai repetă: grădina de la Flory n-a fost un parc al renaşterii avant la lettre, cum a fost numită mai târziu de autorii care n-au perceput-o cu propriile lor simţuri, ci din amintirile colective, grădina de la Flory a fost o desfăşurare naturală sănătoasă a naturii.)