CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (28)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la ED. CURTEA VECHE 2011

 

Al Optzeci şi doilea
Bastardul
(1548 – 1588)

Despre piatra verde a ochiului de pisică

Poate că bunul cititor îşi mai aduce aminte că Al Optzeci şi doilea a fost adus de către părinţii săi în Hanul Diavolul Argintiu, după ce Bătrânul i-a poruncit primului său născut să se întoarcă acasă pentru a fi gata, în orice clipă, să preia conducerea treburilor familiei. Bufonul Vraci nu s-a putut readapta în casa unde s-a născut – deşi a fost primit asemenea Fiului rătăcitor -, aşa că a revenit la trupa sa, lăsându-şi pruncul drept chezaş. Mama copilului şi-a urmat bărbatul.
După moartea Celui de Al Optzeci şi unulea, femeia s-a reîntors la prunc, însă, fără bărbatul ei, s-a putut adapta şi mai puţin. Prea trăise o altă viaţă în trupă pentru a mai avea puterea de a se obişnui cu disciplina severă impusă de Bătrân. Nici cu celelalte femei n-a ajuns la un numitor comun, iar certurile au devenit inevitabile. Certuri într-un mediu unde, tocmai datorită disciplinei draconice, acestea erau de neconceput. Aşa că, într-o seară, fără să anunţe pe nimeni, şi-a luat copilul şi a dispărut din han. Bătrânul a trimis după ea „armata de oameni” şi băieţelul a fost adus înapoi. Despre mamă scribul nu mai ştie nimic, doar bănuieşte ce i s-ar fi putut întâmpla. Oricum, despre ea nimeni n-a mai pus întrebări, iar Stăpânul s-a arătat mulţumit că moştenitorul său, o verigă indispensabilă lungului şir, se afla din nou în siguranţă.

Ajuns la Al Optzeci şi doilea, bietul scrib a trebuit să mai treacă o dată prin încercarea cea mai neplăcută care poate apare în viaţa unui utilizator de calculator. Dacă în urmă cu aproape un deceniu, scribul se afla la începuturile convieţuirii sale cu P. C.–ul, acum legătura aceasta a devenit o relaţie indestructibilă şi cei doi, scribul şi calculatorul, au devenit dependenţi unul de altul şi rămân împreună oricâtă vreme au posibilitatea s-o facă.
Cu aproape zece ani în urmă, lucrând la descrierea vieţii Celui de Al Cinzeci şi treilea, Colludwig, însă fiind obligat din raţiuni de serviciu să părăsească pentru o săptămână calculatorul, la întoarcerea acasă a găsit fişierul gol. Tot bombănind, a reînceput lucrul şi „Omul colecţionar” şi-a reluat locul printre Cei O Sută.
Acum, după atâta vreme, după ce şi-a făcut datoria şi faţă de Cel de Al Optzeci şi doilea, când să-i pună toată povestea pe disc, calculatorul s-a mai distrat o dată în mod sadic şi povestea Bastardului ia-o de unde nu-i! Şi, din nou, scribul a trebuit să reia de la început luni întregi de muncă.
Să ia de la început, întrucât experienţa anterioară l-a învăţat că dacă se chinuieşte să reproducă cât poate de fidel manuscrisul pierdut, nu va reuşi să realizeze mare lucru, ci doar să aştearnă pe ecran o copie mecanică a unui original din care a dispărut orice zvâcnire de viaţă.
Aşadar, după ce s-a liniştit cu greu în urma pierderii mai multor luni de muncă în teribila sa confruntare cu timpul, reluând documentaţia de parcă ar vedea-o pentru prima dată şi străduindu-se să uite cum a folosit-o mai înainte, scribul a pornit din nou la drum1. Însă asta nu înainte de a se întreba prin ce se deosebesc toate cele o sută de destine, în afara butaforiei tot mai perfecţionate tehnic pe unde le e dat personajelor să se mişte. În mod sigur, pentru un ochi privind din afara geamului, asemănările sunt infinit mai evidente decât diferenţele. Pentru un ochi privind din afara geamului, toţi indivizii nu fac decât să se comporte asemenea peştilor dintr-un acvariu: mâncând hrana pe care o primesc prin bunăvoinţă din exterior, luptându-se pentru puricii cu care se pomenesc zilnic la o oră fixă la suprafaţa apei, împerechindu-se, gonindu-se unii pe alţii, odihnindu-se sub o frunză. Uneori, se îmbolnăveşte un peşte şi mor mai mulţi, câteodată toţi cei din specia lui, alteori se goleşte întreg arialul. Pentru un ochi privind din afara geamului, spectacolul este incitant şi viaţa din acvariu i se înfăţişează colorată şi vie, dându-i senzaţia celui ce se îngrijeşte de temperatura optimă a apei şi de curăţenia ei, de calitatea hranei şi de scenografia din plante şi pietre că el, cel care se ocupă de toate astea, a devenit un adevărat demiurg, dispunând după bunu-i plac de viaţa şi de bunăstarea din interiorul sticlei, fără ca de acolo să i se poată aduce şi cel mai mic amendament. Păi, cum să se adreseze peştii stăpânului, decât cel mult să se uite cu ochi rugători spre direcţia unde cred că-l simt, din direcţia de unde le vine lumina şi hrana indispensabile traiului lor? Altfel cum?

Pe de altă parte, scribul, în disperarea sa că a irosit de pomană un fragment din răgazul oferit lui în competiţia cu timpul, a trebuit să găsească o supapă, un gând care să-l liniştească. Şi iată ce i-a trecut prin minte bietului scrib: statistic vorbind, într-o colectivitate nu moare mai des cel mai vârstnic membru al ei. Moare şi el, însă înaintea lui se prăpădesc mulţi indivizi mai tineri. Păi, dacă nu este o regulă care să impună un şir bine delimitat după etate, în care primul născut să fie şi primul care să plece, atunci de ce să-şi mai facă scribul griji că vremea trece şi el are tot mai puţin răgaz să-şi termine misiunea? În momentele dificile, agăţându-ne de un pai, ţesem tot mai multe speranţe năstruşnice. Aşa va face şi Al Optzeci şi doilea, atunci când va ajunge la vârsta de a se gândi la moarte.

Se spune că asemănările cele mai izbitoare nu sunt între părinţi şi copii, ci între nepoţi şi bunici. Observaţia i să părea şi Bătrânului că se confirmă din plin, atunci când Al Optzeci şi doilea a început să crească. Văzând privirea plină de afecţiune cu care Stăpânul îşi privea nepotul, o privire nouă a negustorului sever şi încăpăţânat, oamenii au început să-l măgulească, repetând ba că pruncul avea exact ochii Bătrânului, ba că modul cum îşi ţinea capul nu era decât copia fidelă a bunicului, ba că rar o asemenea asemănare în intonaţia vocii. Oricât te-ai strădui, ce alte similitudini să găseşti între un bărbat ce se apropia de vârsta a treia şi un băiat de doar câţiva anişori?
În curând, însă, prudenţa a oprit asemenea efuziuni. Când a murit Bufonul Vraci, a încolţit ideea că al doilea băiat al stăpânului era la rând să preia succesiunea Hanului Diavolul Argintiu şi a tuturor îndeletnicirilor conexe2. Omul trebuie să fie pregătit pentru toate, pentru bine şi pentru – Doamne, fereşte! – ce e mai rău. În caz că s-ar fi întâmplat ca Al Optzecilea, un om de peste cinzeci de ani, să păţească – ai milă, Doamne! – ceva, era limpede că băiatul de cinci ani n-avea cum să-i ia locul. Dar băiatul de zece ani? Dar cel de cincisprezece ani?
Copilul, despre care unii apropiaţi servili au spus că seamănă atât de mult cu Bătrânul – şi, încă o dată: ce grozave similitudini să găseşti între un bărbat ce se apropia de vârsta a treia şi un băiat de doar câţiva anişori? -, fiul Bufonului Vraci, refuza să crească. La zece ani, el nu a fost mai mare decât un copil de cinci. De la doisprezece ani, nu s-a mai înălţat deloc. Plus că, pe deasupra, nici nu auzea bine, ba auzea chiar foarte rău, ceea ce-l făcea să stea mereu cu capul într-o poziţie nefirească, de parcă ar fi vrut să-l împingă în sus, spre gura interlocutorilor. Hanul Diavolul Argintiu era o instituţie cât se poate de serioasă, cu un prestigiu bine stabilit nu numai în Hanovra ci în întreaga regiune. Cum să-ţi imaginezi că mogâldeaţa aceea ar putea să-l reprezinte? Şi să-l conducă?! Tot mai mult, Al Optzeci şi doilea a fost considerat un bastard. Şi drept „Bastardul” a fost el trecut pe răboj.
Păi, şi tatăl acelui biet puşti n-a fost întru totul în regulă: cum poţi să califici un adolescent plecat din căminul său binecuvântat de Dumnezeu pentru a duce o viaţă de comediant de bâlci, de hoinar în fruntea unei mulţimi de dezmoşteniţi ai sorţii? Păi, în asemenea condiţii, poţi măcar să fi sigur că băiatul pe care l-a adus acasă – şi pe care l-a lăsat aici ca pe un obiect de care n-avea nevoie! – să fi fost copilul lui, sânge din sângele Celor O Sută? Că şi despre femeia cu care s-a înhăitat…
Stop! Bătrânul a intervenit o dată, o singură dată, şi vorbele au încetat. Bătrânul a fost sever şi încăpăţânat, de multe ori s-a dovedit chiar zgârcit – deşi, ca s-o spunem pe cea dreaptă, niciodată nu i-a lipsit nimic nimănui primit sub acoperişul hanului -, Bătrânul n-a cruţat pe cei ce se opuneau cât de cât intereselor sale, însă, în acelaşi timp, Bătrânul a trăit intens conştiinţa de verigă a lanţului Celor O Sută. Bineînţeles că n-a ştiut nici al câtâlea din şir era el însuşi, iar de ascendenţii lui apropiaţi n-a vrut să cunoască prea multe, după toate cele ce s-au întâmplat odată cu decăderea Palatului Bosci. Totuşi, Bătrânul îşi simţea din plin responsabilitatea în continuitatea şirului şi şi-a dedicat întreaga viaţă acestui rol. Care făcea parte dintr-un joc având reguli precise. De pildă, era convins că doar în situaţii cu totul excepţionale locul primului născut putea fi luat de următorul frate. În caz contrar, s-ar fi născut un precedent cumplit, oricând posibil să ducă la lupte fratricide3. Aşa, regula fiind respectată, poziţia fiecăruia fiind bine stipulată pe eşichier, lumea nu ţesea vise inutile.
Şi ce-i dacă Al Optzeci şi doilea era mic de statură? Nu s-au mai văzut mari stăpâni ai lumii mărunţi de stat? Şi nu e nici pe placul Domnului bârfa inutilă şi neruşinată, când gura vorbeşte fără temei! Are cineva vreo dovadă că băiatul n-ar fi fiul Celui de Al Optzeci şi unulea? Dacă are o dovadă să spună, dacă nu, atunci să facă bine să tacă!
În schimb, cel care ar fi putut să depună mărturie că Bastardul a fost copilul Bufonului Vraci este… scribul. Bunul cititor poate îşi mai aduce aminte de Puer, „Copilul”, Al Treizeci şi doilea din lungul şir, bărbatul „care a studiat limbajul pietrelor preţioase”. Mic de statură şi acela, purtând o barbă caraghioasă (pe care mulţi au încercat să i-o smulgă, fiind încredinţaţi că au în faţă un puşti prost deghizat); dacă ar fi existat un fotograf în veacul al treilea de după Hristos, acela ar fi putut să ne pună în faţă o imagine similară a lui Puer cu cea a Bastardului. „Nu e o vorba de o simplă asemănare, ar spune privitorul sigur pe el, ne găsim în mod cert în faţa uneia şi a aceleiaşi persoane. Priviţi ochii, priviţi nasul, priviţi cum îşi ţine capul! Bărbatul din vechime a apucat să se plimbe printre noi!”. Pe de altă parte, dacă ar fi fost să-i analizeze comportamentul, nimeni n-ar mai fi fost atât de convins de asemănare: Al Treizeci şi doilea s-a mişcat printre protagoniştii scenei politice a vremurilor sale, însă a ştiut să stea în plan secund chiar şi în centrul evenimentelor, în vreme ce Bastardul s-a folosit de ori ce figurant pentru a-şi atinge scopurile, fără a depăşi el însuşi poziţia unui marginal. Da, e adevărat că amândoi au fost vrăjiţi de „limbajul pietrelor”, însă, în vreme ce Puer s-a mulţumit să preia înţelepciunea din cele aflate astfel, Bastardul nu era interesat decât de a găsi noi căi de a-şi atinge scopurile, toate menite doar de a-i înfrânge temerile. Toate fiind scopuri şi temeri mult mai concrete. Ca ale unui marginal…