În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
– Dar de ce a pus Dumnezeu soarele şi luna şi stelele tocmai pe cer? Din cer este locul de unde ne priveşte El. Înseamnă că soarele şi luna şi stelele sunt undeva între El şi noi. Ştii, când stau seara şi desenez lângă o lumânare, dacă mama sau altcineva intră în încăpere, nu pot să-i văd imediat, tocmai fiindcă lumina este între mine şi ei. Nu mi-ai răspuns de ce a pus tocmai pe cer Dumnezeu soarele.
Iar domnul Köppel, lovindu-l ritmic cu palma peste ceafă, îi repetă scandând: „În ver-se-tul şapte-spre-zece se a-ra-tă lim-pe-de: Dum-ne-zeu le-a a-şe-zat în în-tin-de-rea ce-ru-lui, ca să lu-mi-ne-ze pă-mân-tul…”!
Ispăşindu-şi pedeapsa, copiind de zece ori capitolul din Geneză, Învingătorul leului, în loc să se mulţumească şi cu atât, era tot mai convins că fiecare lucru, tot ce ne înconjoară, trebuie să aibă un sens, chiar dacă sensul acesta este însuşi Dumnezeu. Iar, mai târziu, a găsit confirmarea acestei credinţe prin faptul că fiinţele şi obiectele au primit nume. Numai ce n-are nume n-are înţeles.
La cincisprezece ani, nu i-a mai ajuns nici atât: în căutarea lui pasionată de cărţi, a fost la tipograful Klaus Hopke şi, uitându-se cum funcţionează uneltele de imprimat, a avut revelaţia că, pentru ca un aparat să poată să-şi desfăşoare activitatea, este nevoie ca toate componentele sale să lucreze în armonie. Dacă un singur şurub se strâmbă, iese din făgaşul său ori este prins altundeva, s-ar putea ca întreaga acţiune să eşueze. De ce să fie altfel în lumea în care ne învârtim noi?
De aici şi până la bucuria lui de a cânta la orgă n-a rămas decât un pas.
– Ştii, îi spunea mamei, aşa cum tipografia domnului Hopke nu poate funcţiona, dacă una dintre pârghiile care o acţionează nu se îmbină exact acolo unde trebuie, nici melodia mea nu e frumoasă, în caz că un sunet nu cade unde trebuie. Sau de continuă atunci când ar trebui să se oprească.
Într-o zi, Marie l-a întrebat, cu pronunţia ei graseiată:
– Tu spui că fiecărui lucru îi corespunde o notă muzicală?
– Nu, eu spun că fiecare lucru face parte din concertul universal.
– Ce notă muzicală ne oferă un zid? Sau o oală? Sau paharul ăsta? interveni şi Păpuşa.
Băiatul ciocănii în zid, în oală şi în pahar:
– Auziţi? Sună altfel! Dar nu asta vreau eu să spun! Ştii,…
– Walter – unul dintre oamenii de încredere din Han – nici nu aude şi nici nu se poate exprima. E mut şi totuşi funcţionează. Şi încă foarte bine, a replicat şi mama.
– Dar nu asta vreau eu să spun! Băiatul, care, de obicei, se manifesta aproape la fel de calm ca şi tatăl său, aproape că ţipă: n-a fost lăsat să-şi termine vorba! Eu vreau… Nu ştia încă exact ce voia să spună, însă: Să ştii că şi Walter, chiar dacă nu poate să cânte şi chiar dacă nu aude cântecele, tot face parte din ele. Totul face parte din marea melodie, fără de care totul ar fi fals.
– Dacă nu este şi el sunet, poate că Walter este pauza de pe partiturile tale, încercă să-l ajute tata.
– Da! se bucură băiatul, însă, stând să se gândească, recunoscu: Nu ştiu… Iar, pe urmă: Nu-i vorba de sunetele astea, cele pe care le auzim. Adică şi de astea, dar nu numai de astea…
Sunetele îi dădeau într-adevăr o senzaţie de plenitudine, atunci când se afla în faţa orgii şi cât timp i se părea reuşit ceea ce cânta. Era la fel ca şi cu desenele, care şi ele îi dădeau, uneori, senzaţia de întreg. Însă desenele nu sunt făcute din sunete care se aud.
– Alţi copii, atunci când vor să afle neapărat ceva ceea ce nu pot pricepe, dau impresia de căutare chinuitoare. Învingătorului leului îi persistă aceeaşi privire luminoasă ca şi atunci când cântă cu vocea sau la orgă, i-a spus domnul Brink lui Marie de Fragniol.
Într-altă zi, băiatul i-a mărturisit mamei sale:
– Ştii, când cânţi, nu-ţi mai e frică de nimic.
– Frică? De ce îţi este ţie frică?
– Oricui cred că îi este frică, a recunoscut cel ce era cunoscut drept Învingătorul leului.
La douăzeci şi patru ani, acolo unde l-am regăsit, fiul lui Marie citise atât Taina universală a numerelor a lui Zosimus din Teurnia, cât şi o altă carte despre Înţelesul cifrelor de Guilleaume d’Orsey şi Armonia numerelor, atribuită de un scrib necunoscut însuşi lui Pitagora. Şi mai avea şi alte cărţi de soiul acelora, precum Raportul cifric purpuriu, din care lipsea tocmai pagina de gardă, aşa că nu-şi trăda autorul. Plus câteva lucrări mai vechi, în manuscris.
Cât de ciudate sunt uneori căile cunoaşterii. Cu ani în urmă, pe când se ocupa de Cel de Al Treizeci şi şaselea, scribul a trebuit să admită că pentru sintagma „raportul cifric purpuriu” descris criptic în Manuscrisul de la Regensburg, adică pentru „raportul dintre înfrângerile şi izbânzile împăraţilor” „nu mai are la îndemână cheia pentru a-l descifra”. Ceea ce dă limpede de înţeles că scribul se afla la o distanţă prea mare faţă de taina acelui raport. Acum, când se străduieşte să lumineze cât de cât viaţa Celui de Al Optzeci şi patrulea, aflându-se şi mai departe în timp de cel ce a copiat Manuscrisul de la Regensburg, a mai făcut un pas pentru înţelegerea unei taine aflate şi mai în urmă. În fond, în fiecare zi aflăm din mass-media descoperiri ale unor timpuri străvechi, acoperite vreme de secole de praful uitării. Descoperirile sunt urmarea scoaterii la iveală a unor obiecte materiale în legătură cu care se construiesc ipoteze şi teorii, iar disputele în jurul lor le readuc notorietatea. Eronate sau nu, ele devin jaloanele noii cunoaşteri. Cine ştie dacă „armonia universală” sau „raportul cifric purpuriu” la care a ajuns Învingătorul leului au fost cât de cât fidele sensurilor atribuite de autorii manuscriselor originare? Şi, mai departe, cine ştie dacă bietul scrib a descifrat măcar o câtime din intenţiile Celui de Al Treizeci şi şaselea? Dar ale Celui de al Optzeci şi patrulea? Istoria este un palimpsest nesfârşit, iar straturile ei se completează asemenea cioburilor din Marele caleidoscop al lui Dumnezeu: niciodată la fel şi niciodată pentru prima oară într-un anumit fel, aşa cum o demonstrează cu o enervantă consecvenţă Marea Enciclopedie Universală.
