În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Anexă
Ultimul general al Împăratului
„Ce doreşte fiecare, aceea şi crede;
însă adesea lucrurile stau altfel”
(Demostene, cf. Theodor Simenschy)
O istorie ciudată s-a repetat cel puţin în două locuri şi în două timpuri diferite. Însă poate doar cunoştinţele noastre se rezumă la o singură reluare. Mai mult ca sigur că mai întotdeauna ignoranţa scribului este de vină.
Un oarecare Victor Adam Timar fusese judecat în vara lui 1813 şi condamnat la moarte. Însă cum cererea de graţiere adresată împăratului fusese aprobată, i-au comutat pedeapsa la închisoare pe viaţă pentru că şi-a ucis nevasta, amantul acesteia şi cumnata.
Victor Adam Timar, fiu de căruţaş din Strasbourg, ajunsese subofiţer de cavalerie şi participase la marile campanii ale lui Napoleon. Întorcându-se acasă de Crăciunul lui 1812, îşi găsise nevasta într-o situaţie fără echivoc cu un negustor de mărunţişuri cu care erau vecini. Cumnata şi-a ucis-o mai mult în treacăt, dar fără părere de rău, fiindcă ea era aceea căreia îi era hărăzit vecinul drept soţ şi dacă n-a ştiut să şi-l ţină în frâu şi, mai ales, dacă n-a ştiut să şi-l păzească faţă de propria-i soră, însemna că nu s-a pierdut o valoare deosebită odată cu moartea-i prematură.
În adâncul sufletului şi cu toată tristeţea firească pe care o afişa, Victor Adam Timar era mulţumit de soartă: el a ajuns prin merite proprii subofiţer, trăia, în vreme ce ticăloşii erau de mult mâncaţi de viermi, iar, în ceea ce priveşte pedeapsa primită, soldatul din el n-avea nimic de comentat, nu era vorba decât de un ordin care, ca orice ordin, era obligatoriu de executat. Nu-şi primise decât sancţiunea firească pentru delictul comis ori pentru toana ce şi-o satisfăcuse, aşa cum îi plăcea să se laude.
Se afla de aproape douăzeci de ani în închisoare, însă pe măsură ce timpul acela parcă infinit totuși se scurgea, poate că şi fiindcă spiritul său cazon se tocea odată cu trecerea anilor, destinul nu i se mai părea la fel de drept ca la început. După ce ajunsese la această concluzie şi după ce raţionase mai departe, constată că, de fapt, şi alţii ar trebui să gândească la fel la cazul său, iar de n-o fac, fie le este frică, fie nu sunt în cunoştinţă de cauză. Şi, în primul rând, era încredinţat Victor Adam Timar, cel ce ar gândi în felul acesta, dacă ar fi pus în legătură cu sentinţa pe care o ispăşea el de atâta amar de vreme, cel ce ar fi mai revoltat dintre toţi auzind amănuntele cazului său desigur n-ar putea fi altcineva decât Maiestatea Sa Bunul Împărat Napoleon Întâiul Bonaparte. Că doar nu întâmplător l-a scăpat însuşi Majestatea Sa de la ghilotină… Aşa că, după aproape douăzeci de ani de detenţie, fostul subofiţer de cavalerie ceru toc şi călimară şi aşternu pe mai multe coli de hârtie – liniate în prealabil grijuliu, pentru a nu pierde rândul – o relatare lungă, detailată şi precisă a situaţiei sale. Desigur, campaniile victorioase slujite sub comanda generalului Murat nu fură nici ele uitate.
Când i s-a atras atenţia că Napoleon I Bonaparte nu mai este, că s-a terminat cu el, că nu mai există urmă de împărat, Victor Timar clipi şiret şi insistă să-i fie expediat raportul.
Apoi s-a pus pe aşteptat. Iniţial, păstră convingerea că imediat ce împăratul va da peste documentul său, va porunci ca subofiţerul să fie eliberat de îndată, vinovaţii (?!) să fie închişi în locul său şi – cine ştie? – poate îl va ridica în grad şi-l va face ofiţer. Se aştepta ca situaţia să i se schimbe în aproximativ o lună de la expedierea raportului – Napoleon avea, desigur, destule pe cap. După trei luni, îşi spuse că împăratul trebuie că are mii şi mii de documente asemănătoare de rezolvat şi că nu avea cum să-ţi vină rândul într-un timp atât de scurt. După alte trei luni, îşi închipui că Bonaparte a fost ocupat, fiind plecat într-o nouă campanie glorioasă, dar că din zi în zi va veni şi răspunsul. (Fără îndoială, răspunsul aşteptat!) După un an nu mai găsi nici o explicaţie şi rugă să fie informat în privinţa demersul înaintat. I s-a explicat, din nou, că Napoleon Bonaparte a murit, că nu mai avea cum să-i răspundă, că acum sunt cu totul alţi domni cărora ar trebui să li se adreseze.
Victor Adam Timar mai gândi ce gândi şi concluzionă că împăratul nu vrea decât să-i pună loialitatea la încercare. Apoi, însă, treptat, o idee i se insinuă tot mai viguros în minte: dacă o şleahtă de ticăloşi l-au îndepărtat cu adevărat pe Napoleon? Dacă acesta se află acum undeva prizonier şi el?
Începu să se intereseze printre ceilalţi deţinuţi, printre cei mai proaspeţi colegi de închisoare. Însă răspunsurile nu l-au mulţumit: conspiraţia împotriva Corsicanului îi apărea mult mai întinsă decât şi-a imaginat el la început: până şi în penitenciar au împânzit locul cu provocatori meniţi să împrăştie zvonul că Împăratul a murit…
Aşa că, din clipa aceea, şi-a spus Victor Adam Timar, nu mai era vorba doar despre propriul său destin. Odată ajuns atât de departe cu raţionamentul, îşi făgădui să ia pe umerii săi schimbarea vieţii nefericitului şi bunului Napoleon Întâiul Bonaparte, repunerea-i în drepturile imperiale în beneficiul Franţei şi al întregii omeniri.
Îşi împărtăşi cu grijă planul câtorva apropiaţi. Nu avea încredere în toți deţinuţii. Nimeni nu-l luă peste picior, nimeni nu-şi îngădui nici o obiecţie, cu excepţia unuia, care sesiză că împăratul trebuie să fi devenit un moşneag, dacă ar mai trăi cu adevărat. (Peste câteva zile, nefericitul muri înjunghiat într-o latrină. Asasinul n-a fost găsit niciodată.)
Primii cu care intră Victor Adam Timar în încurcături fură funcţionarii închisorii, care, mereu agasaţi cu cererea fantezistă de eliberare, sfârşiră prin a-l trimite la un medic şi, de acolo, la ospiciu. Totuşi, întâmplarea dori ca numitul Victor Adam Timar să nu ajungă la ospiciu. Pe când se afla în infirmeria penitenciarului, putându-se mişca aproape nestingherit într-un spaţiu destul de larg, dar fiind totodată convins că a picat în mijlocul unei uriaşe conspiraţii împotriva Majestăţii Sale Imperiale, Victor Adam Timar hotărî să evadeze. Printre atâţia duşmani, găsi şi câţiva prieteni: un tânăr uriaş, Toni, ce urma să-i ţină tovărăşie la balamuc fiindcă refuza să vorbească şi să mănânce şi care – culmea! – părea să aibă încredere numai şi numai în Victor Adam Timar; un alt deţinut, un bătrân sfrijit, sâcâit şi bătut de toată lumea, care, alipindu-se de oricine şi de orice, spera să-şi uşureze astfel zilele în mijlocul celorlalţi puşcăriaşi; şi, în sfârşit, un alt vieţaş care, din cine ştie ce motive, îl confunda pe Corsican cu Sfântul Sebastian, motiv suficient pentru a fi dispus să îndeplinească orice îi cerea Victor Adam Timar. (Toţi parcă au renăscut, dintr-odată toţi aveau din nou un scop înaintea lor.)
În noaptea hotărâtă pentru fugă, Toni doborî cu uşurinţă cele câteva străji şi le făcu loc complicilor spre poarta închisorii. Nimerind doar în treacăt una dintre santinele, se întâmplă ca aceasta, revenindu-şi din buimăceală, să se pomenească faţă în faţă cu sfrijitul de care-şi bătea joc tot penitenciarul.
– Nu cumva tu… nu cumva tu, scârnăvie, m-ai lovit?! mai apucă să exclame. Micuţul, socotindu-se de acum scăpat – şi poate că aceste vorbe, cu care se obişnuise în atâţia ani, îl loviră acum pentru prima oară – se repezi la arma căzută pe jos, împlântă baioneta în santinela încă zăpăcită şi uimită şi, pentru a fi sigur de izbândă, slobozi în ea şi cele două cartuşe din magazia puştii.
Detunătura trezi închisoarea. Celor patru fugari li se alăturară şi ceilalţi din infirmerie, iar, cu armele capturate, îi eliberară şi pe cei din celule. În doar câteva minute, evadarea izolată se transformă în răscoala întregii închisori. Administraţia fusese confruntată nu o dată cu bonapartişti, spiritul Corsicanului nu murise nici peste atâţia ani, chiar dimpotrivă, dar de aici şi până la un gest demenţial asemenea celui de faţă… (Nici măcar politicienii cei mai abili n-au făcut vreodată caz de incidentul provocat de numitul Victor Adam Timar.)
Directorul închisorii, rezistând cu câţiva gardieni într-o aripă a clădirii administrative, ieşi până la urmă la un geam şi preveni răzvrătiţii că îi aşteaptă plutonul de execuţie, în caz că nu se predau imediat. (Fuseseră ucişi mai mulţi gardieni.)
Cocoţat pe umerii lui Toni, Victor Adam Timar îl preveni, la rândul său, pe director:
– Dacă vrei să scapi cu viaţa, spune-ne imediat ce-aţi făcut cu viteazul nostru Împărat Napoleon Întâiul Bonaparte? Spune-ne unde se află şi cum putem ajunge mai repede la el! Eu sunt trimisul, eu trebuie să-l găsesc!
– Vă luaţi după un nebun?! Nu vă daţi seama că vă luaţi cu toţii după un nebun? încercă imprudentul director să readucă oamenii la realitate. Asta îl costă viaţa.
După ce tot penitenciarul a fost ocupat de răsculaţi, după primul elan, oamenii avură câteva clipe de îndoială, fiecare neîntrebându-se decât pe unde să dispară cât mai repede, ce să facă acum cu o libertate obţinută atât de neaşteptat şi de riscant. Aşa că Victor Timar găsi necesar să ţină o scurtă alocuţiune cu scopul de a pune lucrurile la punct. Se căţără, aşadar, din nou pe umerii lui Toni şi, cu o voce pe care abia şi-o mai recunoştea, le arătă tuturor ferm şi răspicat că libertatea cucerită se datorează numai şi numai celui mai mare împărat al tuturor timpurilor, Majestăţii Sale Imperiale Napoleon Întâiul Bonaparte şi, deci, datoria lor este să lupte pentru eliberarea suveranului şi repunerea lui în depline drepturi.
Dar dacă, îl străfulgeră pe fostul subofiţer, dar dacă Împăratul a păţit-o tocmai fiindcă n-a fost de acord cu pedeapsa aplicată de judecători bravului său cavalerist? Dar dacă acesta a fost motivul îndepărtării Sale? În cazul acela, nu-i datoria lui Timar să facă totul pentru a-L elibera?
Şi, într-adevăr, în anul 1833, armata lui Victor Adam Timar se pregăti să ocupe oraşul, provincia, ţara şi chiar şi Europa toată, la nevoie, pentru a-l elibera pe împăratul mort de atâta vreme.
La început, s-au găsit şi unii dintre aceia care au cerut să meargă acasă, motivând că au copii, neveste, părinţi pe care nu i-au mai văzut de ani şi ani de zile şi de grija cărora a venit timpul să se ocupe. Numai că aceasta însemna nici mai mult nici mai puţin decât dezertare şi vinovaţii erau împuşcaţi pe loc.
Oastea lui Timar porni la acţiune. După ce cuceri oraşul şi scotoci peste tot – fără a da de Împărat – îşi lărgi rândurile cu noi şi noi efective. Statul major era format din nucleul celor patru, adică a celor ce au încercat să fugă împreună din infirmeria închisorii. Trupele de elită erau constituite din foştii deţinuţi ai aceleaşi închisori.
Garnizoanele se supuneau una după alta unor „oşti” care, de fapt, nu cereau nimănui nimic. Jafurile pricinuite de oamenii lui Timar erau neînsemnate în comparaţie de neajunsurile pricinuite de confruntări armate reale. După o scurtă ezitare, până şi bonapartiştii cei mai convinşi au ajuns la concluzia că revolta condusă de Victor Adam Timar era nu numai sortită eşecului, dar făcea de râs însăşi ideea mişcării. Cum să te foloseşti de aşa ceva?
