CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (104)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Băiatul şi-a dus dascălii în fundul curţii şi, dând la o parte un mănunchi de iederă, le arătă pământul de la baza zidului: „acolo a îngropat cadavrele”.

– Ai lucrat iscusit, l-a lăudat Ţipor, continuând să rămână în joc. Numai că solul de aici pare atât de bine nivelat, încât n-ai spune că a fost săpat şi acoperit de curând.

– Nu mă crezi că aici am îngropat cadavrele?

– Ba te cred!

– Nu mă crezi! Cine se găseşte îngropat aici?

– De unde să ştiu? Spune-mi tu!

– „Nu vezi nimic ce te-ar putea ajuta să afli răspunsul?”, îşi îngână băiatul mentorul, care l-a provocat de numeroase ori cu această formulă.

– „Nu! Ce să văd?”, îl îngână de data asta Ţipor pe băiat.

– Chiar nu vezi lucrarea lui Dumnezeu, aşa cum ne tot învaţă călugărul¹?

Ţipor se prefăcu atent la toate amănuntele petecului aceluia de pământ:

– Parcă desluşesc mâna unui cadavru.

– Minţi! Cadavrele acestea nu au mâini.

– Cum aşa?

Yoris, care din pricina beteşugului de la picior nu s-a putut ţine după ei, ajungând abia în acel moment în fundul curţii, îi întrebă răsuflând din greu, dar umplând cu vocea sa tunătoare întregul spaţiu:

– Ei, aţi găsit leşurile?

– Desigur, făcu Ţipor aflat încă în joc.

– Minte! Minte! Ce vezi tu aici? Dar tu?

Se prefăcură că privesc atenţi, însă ce să-i răspundă?

– Dar tu? Spre surpriza şi mulţumirea mentorilor, de data asta băiatul părea că nu se va enerva. Cel puţin deocamdată. Deocamdată se amuza de „neştiinţa” celor doi. Aici se află înmormântaţi patru oameni. Vedeţi? Într-un loc pământul era uşor răvăşit, însă trebuia să priveşti acolo de foarte aproape. Aici a fost această plantă şi Al Şaptezeci şi nouălea a scos din buzunar un firicel de floare. Eu am rupt-o. Din acest lăstar ar fi putut să crească un bujor. Acesta este un trandafir sălbatic, îşi continuă copilul dizertaţia. Aşadar un bărbat ar fi putut să-i ducă acest bujor iubitei lui. Ea l-ar fi iubit şi i-ar fi făcut patru copii. Acum, că eu am rupt lăstarul, bărbatul acela nu va putea să-i ofere femeii floarea, ei nu se vor mai îmbrăţişa, el nu-şi va mai folosi dalta şi cei patru copii nu se vor mai naşte. Degeaba ai spus tu că ai văzut o mână ieşind din pământ. Ai minţit!

– De unde şti că s-ar fi născut tocmai patru copii?

Copilul îşi frecă mâinile de încântare.

– Ar fi fost patru! Când l-am întrebat pe Michelangelo câţi centauri sunt în piatra din care i-a scos, mi-a spus că nu ştie încă până ce nu va da de ei. Dar eu ştiu câţi copiii s-ar fi născut! Eu ştiu fiindcă centaurii au fost patru şi ăştia ar fi putut fi tot patru. Care-i deosebirea?

– Ce deosebire?

– Care-i deosebirea dintre ceea ce a fost şi… şi ceea ce ar fi putut să fie?

– ?

– „Cu cât înveţi mai mult, cu atât te vei descurca mai bine în viaţă!” îi îngână iarăşi pe mentori. După care s-a întors pe călcâie şi, cu mâinile la spate, copilul bătrân a pornit agale înapoi spre clădire.

Cei doi mentori s-au consultat multă vreme înainte de a-i răspunde care-i deosebirea dintre ceea ce a fost şi ceea ce ar fi putut să fie. Dar încă înainte de a fi ajuns la concluzia care li s-a părut mulţumitoare, Florenţa a fost zguduită de un eveniment puternic resimţit de toată Italia. Starea Magnificului s-a înrăutăţit în aşa o măsură, încât sfârşitul lui şi al unei ere întregi se prevestea a fi aproape. Lorenzo da Medici a avut şapte copii, dintre care trei băieţi. Una dintre fete, Luisa, murise încă înainte de a ajunge la adolescenţă, dar mezinul, Giuliano, cu doar trei ani mai mare decât Al Şaptezeci şi nouălea, s-a împrietenit în mod cu totul surprinzător cu acesta². Deşi la vârsta aceea, trei ani cât îi despărţea pe cei doi tineri, reprezintă foarte mult, totuşi Giuliano era singura fiinţă din exteriorul zidurilor Palatului Bosci care îl accepta oricând pe dizgraţiosul băiat³. Nici Giuliano şi nici celălalt frate, Giovanni, cardinal la 13 ani – deşi doar diacon, la 38, înainte de a fi fost ales papă – n-au fost decât credincioşi cu măsură. Bigotismul călugărului îi deranja, fără ca ei să i se poată opune. Într-o perioadă când reprezentanţii marilor familii florentine şi alţi importanţi cetăţeni s-au lăsat influenţaţi de Savonarola şi au îmbrăcat haine monahale⁴, Giuliano nu putea vedea cum frumosul era aruncat în rugurile aprinse în centrul oraşului şi picturi, podoabe, incunabule, bijuterii, cristaluri ori oglinzi erau date pradă focului. Cu micul băiat din Palatul Bosci – unde nici măcar „copiii lui Savonarola” n-au avut curajul să pătrundă – putea vorbi despre cu totul altceva, despre ceva ce nu era în nici un fel contaminat de isteria cetăţii⁵. În timp ce grupuri de puşti înarmaţi cu crucifixe smulgeau de pe trecători ceea ce li se părea apanajul luxului sau intrau în casele oamenilor pentru a le „despuia de semnele satanei” şi nimeni nu li se opunea, Al Şaptezeci şi nouălea îi punea întrebările cele mai neaşteptate, făcându-l să se afunde cu pasiune în strădania de a le desluşire tâlcul. Şi Ţipor şi Yoris erau bucuroşi de aceste întrevederi, care, pe lângă faptul că le prilejuiau vizite în Palatul Medici, lăsau pe altcineva să răspundă nesfârşitului interogatoriu al pupilului lor.

Se apropia primăvara şi Magnificul fusese dus la vila sa de la Careggi, de unde ştia şi se ştia că nu se va mai întoarce în viaţă. A doua zi urma să plece şi Giuliano acolo şi, fiind el însuşi bolnav, asemenea tuturor celor din familia sa, dorea ca măcar câteva ore să uite de suferinţe. De suferinţele personale şi de suferinţele cetăţii. (Poate că şi faptul că tot neamul Medici a fost bântuit mereu de boli l-a făcut să-l caute destul de des pe fiul Recuperatorului: deşi evident bolnav şi acesta, mic de stat, cu o vorbire îngrozitoare, cu un comportament ce-l izola de cei mulţi, Al Şaptezeci şi nouălea nu transmitea nefericire, nu se tânguia niciodată, părea să fie foarte mulţumit de starea lui şi, fiind atât de pasionat de întrebările ce-l măcinau, putea chiar impune unui ochi atent energia nesecată ce părea să nu-l părăsească nici măcar în timpul somnului.

Se aflau înconjuraţi de un gard viu ce-i izola de restul grădinii Palatului Medici. Câteva bănci, dar şi scânduri, pietre şi unelte, arătau că locul acela era folosit de artiştii care îşi aveau şcoala acolo. Spaţiul, acum pustiu, era trist şi el, la fel ca întregul Palat: totul trăda doliul implacabil ce se apropia. Doliul pentru capul familiei, pentru stăpânul cetăţii, pentru o epocă în amurg. Lorenzo fusese ceea ce a trebuit să fie, dar şi mai mult decât atât: a impus prin severitate, prin hotărâre, prin vitejie, prin modul cum a ştiut să folosească gâzii cei mai cruzi pentru apărarea intereselor sale, ce se confundau de multe ori cu însuşi binele. Lorenzo a fost tipul de autocrat care a impus necondiţionat din totdeauna. Însă tot el a fost şi surprinzător de îngăduitor, iar îngăduielile sale nu erau excepţiile de la lege, ci legile înseşi.

Şi în tot răstimpul acestui doliu înainte de doliu, când „copiii călugărului”, piagnonii, bărbaţii şi femeile cele mai onorabile se pregăteau pentru sfârşitul lumii pe străzi, Al Şaptezeci şi nouălea l-a întrebat pe Giuliano da Medici de ce au plantat gardul acela viu şi de ce nu au folosit o altă soluţie ca împrejmuire.

Giuliano şedea pe o bancă, unde-i stătuse câteva clipe şi oaspetele, însă acela nu reuşea să rămână într-un singur loc şi se tot învârtea în jurul prietenului său. Cei doi mentori se odihneau pe o altă bancă, aflată faţă în faţă cu prima. Astfel, ei puteau fi consideraţi că sunt la o distanţă decentă, însă, totodată, şi prezenţi la datorie.

Vălul cernit flutură uşor şi dispăru pe nesimţite. Moartea, bolile şi Apocalipsa au dispărut în favoarea marii probleme: de ce a fost plantat acolo gardul acela viu şi de ce nu s-a folosit o altă soluţie pentru împrejmuire?

Giuliano era mezinul familiei şi nu avea la acea dată nici el mai mult de treisprezece ani, dar Ţipor şi Yoris asistară la o discuţie între doi oameni ce-şi înşelau cu fiecare vorbă etatea. Parcă nici n-aveau o vârstă anumită…⁶

Giuliano încercă să-i povestească oaspetelui cele pe care i le-a relatat Ficino, fidelul intim al tatălui său: filosoful pretindea că a văzut, exact din locul în care se aflau ei, semnele indubitabile ale pregătirii sufletului Magnificului de a pleca din corpul vremelnic – nori cu contururi extrem de precise, limbi de foc, precum şi astrul ce veghea întreaga această procesiune din urmă. Nu erau decât spiritele venite să-şi îndeplinească misiunea pentru marea reîntâlnire a sufletului cu ordinea din care a sosit.

Se aflau în după amiaza zilei de 7 aprilie, iar Giuliano întârzia nepermis să plece la Careggi, unde era aşteptat de tatăl său muribund. Dar, fără să şi-o recunoască, băiatului îi era groază de momentele cărora va trebui să le facă faţă. Aşa că încercă să-i mai povestească Celui de Al Şaptezeci şi nouălea despre neliniştitele semne prevestitoare ivite pe cer şi pe pământ, dar oaspetele nu avea răbdare să asculte şi reveni la întrebarea sa: „De ce a fost împrejmuit locul acela cu un gard viu şi nu cu un alt material?”