CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Copilărind într-o poziţie singulară în interiorul locurilor misterioase din Enigma Europei, Al Şaptezeci şi doilea trăieşte într-un decor ciudat, întâmplări la fel de ciudate. (Menestrelul Jacques, povestitorul, devine „realist”, doar atunci când ceata Bizantinului – din care avem atâtea motive să credem că făcea el însuşi parte, sub numele Roland le Pen (?) – avea să se închege.) Focalizându-şi atenţia asupra Fugarului, cântăreţul lasă deseori în penumbră „restul”, astfel că, în semiîntuneric, se întâmplă să se amestece contururile, iar Al Şaptezeci şi doilea să preia (şi) atribute ale bunicului său. Cum ar fi fost, de pildă, capacitatea de a pricepe graiul animalelor şi al păsărilor, fiinţe socotite şi numite de ceilalţi oameni drept necuvântătoare. Sublimul Jacques pretinde chiar că abilitatea de a comunica atât de natural cu animalele ar fi fost un dar specific familiei Fiului Bizantinului, amintindu-l aici şi pe Magister Amori, Al Şaizeci şi nouălea şi străbunicul protagonistului acestui episod. Ceea ce dovedeşte că Sublimul Jacques şi-a cunoscut bine nu numai eroii, ci şi pe strămoşii acestora. Atunci când îl aminteşte pe Magister Amori, precizează, în spiritul tradiţiei, că acela comunica prin simţurile iubirii (în special prin miros), satisfacţia venindu-i din percepţiile plăcerii, în vreme ce strănepotul relaţiona cu ajutorul cuvintelor, fiind mult mai apropiat de raţiune şi de satisfacţiile acesteia.

Scribul nu va reproduce întâmplările miraculoase din copilăria Celui de Al Şaptezeci şi doilea, ele părându-i-se o umplutură venită din lipsa adevăratelor surse despre acea perioadă din viaţa eroului. (Aşa cum i s-a relevat de atâtea ori scribului, cu cât avem mai multe fapte atestate, cu atât se nasc mai multe legende care… să ni le facă acceptabile. Nici viaţa Bizantinului nu putea face excepţie: el, despre care avem atâtea surse, ne-a rămas drept unul dintre personajele cele mai diferit păstrate de mit.)

Cea mai des întâlnită anecdotă din acea perioadă din copilăria Celui de Al Şaptezeci şi doilea ne-a fost relatată în cel puţin trei surse. În rezumat, mama le-ar fi spus copiilor că tata lucrează din greu pentru fiecare lucru şi că, deci, nu au voie să ia nimic din casă fără să spună, altfel fapta putând fi socotită furt şi sancţionată ca atare. Numai că tata era mai mult plecat, iar în casa lor, una dintre cele mai răsărite din întreaga aşezare, se găseau foarte multe obiecte. Atât de multe fiindcă majoritatea proveneau din negoţ şi, înainte de a fi trimise înspre apus, erau depozitate o vreme acolo, până le venea rândul¹. Localitatea natală a Fiului Bizantinului nu se afla nici pe departe pe vreuna dintre rutele principale de comerţ. Pentru copii, tentaţia era mare şi, într-o zi, unul a şterpelit o cupă de argint, după care a aşteptat cu inima cât un purice să vadă ce se va întâmpla. Nu s-a întâmplat nimic, nici chiar atunci când celelalte obiecte din acel lot au fost duse cine ştie unde. Asta a mărit ispita. În curând a dispărut şi un balot de mătase, apoi un pumnal cu teaca încrustată cu pietre preţioase. Cum nici atunci nu s-a stârnit furtuna, copiii au început să ia orice le plăcea. N-aveau unde şi cum valorifica obiectele şi nici n-aveau de gând s-o facă, plăcerea era chiar aceea de a le putea ţine pentru ei. Până ce a fost căutată o oglindă, un obiect atât de vechi şi de banal, încât copiii au şi abandonat-o în fundul curţii, după ce au folosit-o o vreme. Pentru oglinda aceea a ieşit un tămbălău atât de mare şi atât copiii, cât şi mama, au primit o corecţie lăsată cu urme pentru foarte multă vreme.

Al Şaptezeci şi doilea îşi va aminti mereu de acea întâmplare şi o va repeta ori de câte ori va avea ocazia, accentuând că nimeni nu este pedepsit pentru o vină mare, dar vai de cel ce acuzat de o culpă minoră. Din întâmplarea aceea ar fi provenit şi oglinda nedespărţită pe care o purta Bizantinul mereu cu el şi în care îşi punea victimele să se admire. Numai că legenda este mult ulterioară vieţii eroului şi vine să dea o cu totul altă interpretare traiului acestuia. La fel cum este folosită şi ca argument pentru etiologia numelui lui Till Buhoglindă. Şi intervenţia bufniţei, după cum se va vedea, se bazează pe o legendă.

Atât oglinda, cât şi bufniţa vin să estompeze etimologia necuviincioasă a numelui lui Eulenspiegel. La Kneitlingen pe Elm, Klaus Ulnspiegel, tatăl eroului popular, şi-a câştigat, după datină, numele din poreclă, bărbatul având obiceiul să repete în relaţiile cu ceilalţi persuasivul şi ordinarul „Ulnspiegel”, care nu însemna în graiul locului decât „Linge-mi curul!”. Cum să faci dintr-un asemenea apelativ o temă educativă, demnă de a fi preluată şi în casele cele mai onorabile?

Însă, aşa cum, pe bună dreptate s-a observat, întrucât Cei O sută nu oferă biografii romanţate ale unor personaje atestate de istoricii cei mai competenţi, ce importanţă are etimologia numelui lui Buhoglindă în destinul Bizantinului? (A fiului unui bizantin care n-a fost bizantin…) Şi ce importanţă are că Odrasla Fugarului avea tenul mai bronzat, încât i s-ar fi putut spune „Cavalerul Negru”? Istoria unui individ este constituită dintr-un şir de coincidenţe, iar istoria cea mare nu face decât să adune toate acele coincidenţe individuale, să le pună cap la cap şi să le dea o formă care să pară coerentă oamenilor mereu gata să caute explicaţii pentru orice. Coincidenţa după care Al Şaptezeci şi doilea a fost contemporan atât cu Till, cât şi cu Prinţul Negru (cel confundat, la rândul său, cu Bertrand du Guesclin), l-a adus, câteodată, foarte aproape de unul şi, altădată, foarte aproape de celălalt şi n-ar fi exclus ca, în mod ciudat, oamenii să fi fost ispitiţi să-i confunde, câteodată. Să-i confunde, câteodată, în mod ciudat şi până la asimilare.

Al Şaptezeci şi doilea a fost considerat altfel decât ceilalţi, de când s-a născut. El, zămislit din sămânţa unui bărbat atât de diferit, venit dintr-o lume diferită, întruchipa toate gândurile răsărite din imaginaţia confuză a tărâmurilor umblate doar cu paşii minţii. Memoria colectivă adună întotdeauna şi o zestre din trăiri ce n-au avut loc niciodată în afara minţii. Mama Bizantinului fusese contaminată pentru vecie de cavalerul venit direct din informaţiile fabuloase, dar incerte, despre Orient şi dispărut într-o direcţie la fel de nesigură. Dacă n-ar fi rămas pruncul, prezenţa Fugarului în Enigma Europei s-ar fi confundat cu amintirea unui vis. Crescut printre fraţii săi, pecetea de a fi altul nu l-a părăsit nici o clipă. Povestea atât de des pomenită a cumplitei pedepse pentru oglinda furată a fost poate singura întâmplare când Fiul Bizantinului a împărtăşit soarta fraţilor săi. Însuşi tatăl vitreg s-a speriat cumplit, după ce şi-a dat seama ce a făcut. În continuarea naraţiunii, chiar se precizează că, după puţină vreme, bărbatul a fost găsit cu gâtul tăiat. Asasinul n-a fost descoperit niciodată, însă nici n-a prea fost căutat cu prea multă convingere: pentru toţi localnicii era limpede că acea corecţie aplicată asupra Fiului Bizantinului, la fel ca asupra celorlalţi copii, a fost o greşeală fatală şi că, în consecinţă, nu s-a întâmplat decât ceea ce a trebuit să se întâmple. În optica băştinaşilor printre care creştea, Al Şaptezeci şi doilea a devenit şi mai altfel, iar atitudinea celorlalţi faţă de el şi mai prudentă. Lumea nu-l ocolea, dar nici nu se apropia prea mult de el. Peste părintele său natural s-a aşternut cel mai strict tabu.

A doua întâmplare, cea care avea să-l lege pe veci de bufniţă, a scos şi mai mult în evidenţă apartenenţa Bizantinului la o altă lume decât cea în care tocmai se afla. Copilul crescuse trăind la fel ca şi fraţii săi. Despre şcoală nu prea era vorba, deşi exista un misterios învăţător într-un sat apropiat, învăţător care-şi exprimase dorinţa de a-l avea ucenic pe exoticul tânăr. Al Şaptezeci şi doilea a plecat de mai multe ori la dascăl, dar n-a ajuns niciodată până la destinaţie, de vreo două ori rătăcindu-se pe drum – deşi n-a fost trimis singur… -, în rest, zăbovind prin păduri. Când s-a rătăcit ce-a de a treia oară, fiind, de data aceea, împreună cu alţi doi băieţi şi cu doi adulţi care-i însoţeau, părinţii celorlalţi aleşi, s-a făcut seara şi chiar că n-au mai ştiut încotro s-o apuce. Până şi bărbaţii în toată firea au simţit teama înconjurându-i odată cu întunericul. Atunci, Bizantinul, care sau o lua înaintea grupului, sau rămânea în urmă, le-a arătat o bufniţă cu ochii arzând printre tenebre. Pasărea stătea pe o creangă, parcă aşteptându-i.

– Ea ne va duce acasă, îi asigură copilul.

Şi, într-adevăr, sărind din copac în copac, bufniţa i-a întors în locurile cunoscute din apropierea satului lor. Acolo, fâlfâind gălăgios din aripi, coborî până în apropierea feţei Celui de Al Şaptezeci şi doilea, parcă salutându-l, după care dispăru în codru.

Vestea ciudatei întâmplări se împrăştie repede în micuţa comunitate, aşa că nu mai păru ciudat zvonul că, de câte ori părăsea Bizantinul satul, bufniţa apărea şi i se aşeza pe un umăr, rămânând acolo până ce copilul revenea printre localnici. Şi cine să se mai mire de orice se petrecea în legătură cu Al Şaptezeci şi doilea? Lumea lua la cunoştinţă faptele, dar prefera să nu comenteze.

Ca orice lucru interzis, imaginea părintelui a devenit curiozitatea cea mare pentru Al Şaptezeci şi doilea. Într-o zi, băiatul dispăru din sat. Reveni peste vreo săptămână. A doua oară se făcu nevăzut pentru o lună. A treia oară plecă de tot.

Nimeni nu s-a îngrijorat prea tare. Oamenii au spus că, asemenea bufniţei, Fiul Bizantinului a executat câteva raiduri concentrice tot mai largi, de parcă ar fi vrut să-şi verifice forţele înaintea marii aventuri. Comunitatea rămasă în Enigma Europei n-a pus nici o întrebare. Doar mama copilului ieşea tot mai des la marginea satului, în locul unde fiul ei fusese văzut ultima oară şi rămânea ore lungi să-l aştepte. Nimeni n-a conturbat-o vreodată în veghea ei, o veghe ca un ritual respectat în linişte de toţi cei din jur.

Băiatul a plecat spre apus, interesându-se la toată lumea despre tatăl său. O dată cu acest drum, începe cu adevărat şi balada Sublimului Jacques, Menestrelul din Gura Raiului. În prolog, trubadurul povesteşte cum un tânăr căruia încă nici nu i-au mijit tuleii „întreba oamenii, animalele şi păsările despre părintele său plecat într-o zi din sat şi neîntors niciodată. El tot întreba de un părinte viteaz, iubit de toată lumea, nobil şi puternic”. Cum toate aceste adjective nu erau suficiente pentru identificarea personajului de către cei solicitaţi să dea lămuriri, flăcăul le arăta o oglindă – în care se vedeau cei ce se priveau, alături de personajul căutat. Era aceasta o imagine cu multe înţelesuri fiindcă, în afară de faptul că li se releva chipul indicat, prin prezenţa simultană a lor înşişi împreună cu subiectul investigaţiei, tânărului năştea o relaţie de cunoştinţă pe care n-o mai puteau ascunde. Totuşi, mulţi afirmau şi în continuare că nu l-au văzut niciodată pe Fugar, tatăl Celui de Al Şaptezecilea, chiar dacă oglinda îi contrazicea în mod flagrant.

Drumul Celui de Al Şaptezeci şi doilea din Enigma Europei până la Paris a durat şapte, reprezentând călătoria de iniţiere a personajului pe cale de a intra în literatura vremii.

Plecat singur din locurile natale, Bizantinul s-a însoţit, treptat, cu tot felul de tovarăşi, mulţi pierde-vară ce şi-au găsit făgaşul doar în urma întâlnirii cu tânărul cu oglinda şi călăuzit de o bufniţă. Aşa s-a născut ceata care avea să rămână nedespărţită şi să semneze atâta isprăvi cântate de Sublimul Jacques (Roland le Pen?), unul dintre membrii reprezentativi ai grupului.

Scribul se află, din nou, în dilemă: menirea sa este de a urmări destinele succesive ale Celor O Sută. În loc de aceasta, apar prea des alte personaje ce-l abat de la calea pe care singur şi-a asumat-o. Aşa şi cu Sublimul Jacques. Dacă ar copia doar şi una singură dintre variantele cântecului aceluia, scribul este convins că ar prezenta cel mai fidel, în maniera timpului, viaţa şi avatarurile Celui de Al Şaptezeci şi doilea, putând să treacă la următorul personaj al lungului şir şi mai atenuând astfel puţin din criza de timp pe care o simte tot mai acut. Dar Trubadurul din Gura Raiului, aşa cum s-a mai arătat, nu a fost interesat în primul rând de Bizantin, cât de tatăl aceluia. Pe de altă parte, Sublimul Jacques nu reprezintă decât o singură sursă, care, după cum se va vedea limpede, nu este întotdeauna o dovadă a adevărului. Chiar şi rolul luminos pe care şi-l atribuie sieşi în povestire dovedeşte că menestrelul a fost un individ orgolios, extrem de atent cu propria-i imagine, în folosul căreia era dispus să sacrifice acele amănunte care-l scoteau pe el din tablou. Şi, cu toate acestea, producţia Sublimului Jacques rămâne una dintre mărturiile cele mai importante – dacă nu cea mai importantă – a vieţii Bizantinului. Însă scribul, încăpăţânat, a căutat mai departe. Ceea ce a găsit în legendele populare şi în cărţile scrise mult mai târziu este modificat de trecerea vremurilor şi adaptat noilor cerinţe ale conducătorilor şi ale publicului². Doar catastifele vechi, însemnările din bisericile parohiale, actele întocmite de grefierii tribunalelor, urmele literelor scrijelite pe pietrele tombale, cioburi tot mai fărâmiţate şi cu semne tot mai ilizibile mai păstrează fragmente din duhul originar al fiinţelor şi al întâmplărilor. Iar indiciile atât de palide se contrazic şi ele de prea multe ori. (Şi, iarăşi, nu ar fi fost mai simplu ca scribul să se mărginească la producţiile Sublimului Jacques, Menestrelul din Gura Raiului, să redea una sau două variante ale cântecelor aceluia şi, indicând în modul cel mai corect sursa, să fie absolvit de orice anacronism şi de orice caligrafiere greşită a câte unui nume? Cât timp ar mai fi câştigat scribul în goana-i nebună de a ajunge cât mai aproape de Al O Sutălea!)

Ceata Bizantinului s-a format în timp, dar a rămas unită până la capăt. Ea a păşit împreună în legendă, iar membrii ei şi-au câştigat posteritatea ca aparţinând aceluiaşi grup. Prima greşeală – o eroare grosolană în relatarea atribuită trubadurului – este trimiterea spre o formaţiune misterioasă, în mod neîndoielnic „Armata tăcută”, formaţiunea special pregătită pentru a apăra capii unei frăţii, formaţiune pe care scribul a identificat-o deja în preajma „Mâinii albe”, însă care îşi avea în mod sigur rădăcinile mult mai adânc înfipte în timp. Este vorba despre una dintre confuziile tipice săvârşite de scribii succesivi, gata oricând să amestece informaţiile preluate superficial. De data aceasta, inexactitatea este intenţionată: trubadurul, preocupat fiind de soarta tragică a Fugarului şi preferând să dea impresia că povestea ceea ce a avut loc şi nu prezentul trăit, se situează el însuşi în gruparea menită să-i apere pe fruntaşii confreriei. Numai că „Armata tăcută” l-a părăsit pe Al Şaptezeci şi unulea înainte ca acela să fi fost prins din nou şi, dacă l-ar fi protejat cu adevărat multă vreme, ar fi trebuit să se concentreze, după tradiţie, asupra urmaşului direct, adică asupra Bizantinului. Or, Bizantinul nu putea fi, în acelaşi timp, şi obiectul protecţiei şi parte a celor ce-l protejau! În afară de aceasta, cu excepţia episodului nelămurit al morţii tatălui vitreg al Celui de Al Şaptezeci şi doilea, nu avem nici un alt element care să trimită cât de vag la o „Armată tăcută” în preajma fiului Fugarului. Şi cu atât mai puţin ca grupul acestuia să se substituie „Armatei tăcute”. Care pe cine să apere?