CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

La treizeci şi cinci de ani, Înţeleptul, întrucât colindase numeroase ţări în fruntea unor delegaţii mereu încununate de succes, era de acum o figură respectată şi în marile noduri de putere. În 1934, se afla din nou în cetatea de pe Arno, acolo unde, după o fugă aventuroasă, a ajuns şi papa Eugen al IV-lea. Un simplu barcagiu a reuşit să-l scoată pe suveranul pontif din Roma, fapt suficient de măreţ ca numele să-i intre în istorie. Înţeleptul l-a reperat pe acel individ, un oarecare Valentin, în palatul contelui Patazzi de lângă Siena şi l-a făcut servitorul său cel mai de încredere.

Nu peste multă vreme, aflat încă la Florenţa, papa îl va consacra pe Al Şaptezeci şi cincilea, care, în decurs de doar câteva luni, va urca de la poziţia de subdiacon la cea de preot şi de la preot la… episcop¹. (Mai tânăr cu şase ani decât fiul Omului din fereastră, un deceniu mai târziu, Enea Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, avea să parcurgă într-un timp la fel de scurt acelaşi drum. Doar că acela nu se va mulţumi cu cârja episcopală şi nici măcar cu tiara de cardinal…) La treizeci şi opt ani, Al Şaptezeci şi cincilea avea să ajungă la cele mai înalte culmi la care a acces cineva din familia sa. Sigur, s-ar putea spune că şi alţi descendenţi ai Primului au fost în preajma unor conducători importanţi, jucând un rol major în deciziile acelora. Numai că scribul nu-şi aminteşte ca vreunul dintre aceia să fi purtat straie distinctive atât de strălucitoare şi în nici un caz odăjdii de ierarh. Ironie a sorţii: tocmai cel prea înţelept pentru a-l interesa semnele exterioare ale puterii a ajuns să şi le poată afişa! (Dacă n-ar fi făcut-o – în calitate de episcop – ar fi sfidat. Or fiul Înţeleptul nu înţelegea să sfideze.)

Pe florentini decizia papei nu i-a mirat defel: Al Şaptezeci şi cincilea era fiul Omului din fereastră, personaj legendar încă din timpul vieţii, posesorul unei averi ce a intrat de asemenea în poveste, s-a dovedit de foarte tânăr deasupra oricăror bârfe şi predestinat unei cariere de excepţie. Iar bogata sa activitate diplomatică era evident că trebuia să-şi arate până la urmă roadele².

Ceea ce s-a petrecut în continuare a intrat în analele marii istorii a lumii. Pe scurt: de la Florenţa, papa Eugen al IV-lea a convocat un anticonciliu la Ferrara, inaugurat sub conducerea cardinalului Albergati în primele zile din 1438, adunare menită să contracareze conciliul de la Basel aflat în activitate încă din 1431. În tot acest timp, pentru sfântul părinte, la Basel lucrurile au mers din rău în mai rău. Încercarea de a muta conciliul la Bologna n-a făcut decât să încurce şi mai mult lucrurile. Adunarea ecumenică de la Basel avea să câştige tot mai mult prestigiu şi să fie susţinută de majoritatea suveranilor Europei, ceea ce a făcut din ea o forţă chiar mai mare decât legendarul conciliu de la Konstanz, cel care a reuşit să schimbe trei papi şi să stingă ruşinoasa „schismă a occidentului”. Eugen n-a izbutit decât să mai piardă din autoritate şi când i-a declarat eretic pe prelaţii aflaţi la Basel, şi când a încercat să trateze cu ei. Presimţirea pe care a avut-o de la început, atunci când a convocat – mai mult la presiunea altora – conciliul de la Basel, s-a confirmat din plin.

Înţeleptul, încă înainte de a purta odăjdiile de înalt ierarh, a fost trimis de mai multe ori să trateze cu „rebelii eretici”, care au ajuns până acolo încât l-au arestat pe nunţiul papal, au declarat tronul de la Roma vacant şi i-au cerut lui Eugen să vină să dea socoteală „în faţa unei adunări inspirate direct de către Isus”. Schisma încheiată prin conciliul de la Konstanz risca să se redeschidă. Doar ambiţia împăratului Sigismund de a primi coroana din mâna papei a făcut ca balanţa să mai tremure într-un echilibru fragil. Apoi, însă, acelaşi Sigismund s-a alăturat şi el conciliului de la Basel, iar condotierii aflaţi în slujba ducelui de Milano s-au apropiat de porţile Romei. A urmat scena când providenţialul Valentino a reuşit să-l scoată pe papă pe Tibru până în larg.

Din mănăstirea Santa Maria Novella, Eugen a dizolvat din nou conciliul de la Basel, iar cronica a ajuns la momentul convocării anticonciliului de la Ferrara, mutat apoi chiar la Florenţa, din pricina semnelor unei epidemii de ciumă. Acum, Înţeleptul a început să facă naveta între cele două adunări purtându-şi rangul de episcop. Avem puţine date despre conţinutul concret al misiunilor sale, dar fapt este că, la un moment-dat, ajunge să-l cunoască pe Enea Piccolomini, secretarul lui Amedeo al VIII-lea de Savoia, ultimul antipapă, Felix al V-lea. Astfel, privind faptele brute, reiese că Al Şaptezeci şi cincilea, proaspăt uns episcop de către Eugen, a trecut în tabăra duşmanului aceluia. Lucrurile par cu atât mai „limpezi” cu cât relaţia dintre Înţelept şi Piccolomini avea să dăinuie. „Numai că nu Piccolomini avea să-l apropie pe Al Şaptezeci şi cincilea de antipapa Felix, ci acesta îi va lega unul de altul pe cei doi diplomaţi”, după cum subliniază Humilliatus.

(Anti)papa Felix al V-lea n-a fost supranumit întâmplător „cel binevoitor”. Preluând impresia puternică pe care i-a lăsat-o Înţeleptului, Cornelius Humilliatus îl descrie şi el drept „omul cel mai cinstit posibil de întâlnit într-o lume dominată de interese personale atât de intense, încât nici una dintre cele zece porunci nu mai avea trecere în faţa celui ce dorea, în primul şi în primul rând, să-şi atingă scopurile”. Uns papă de către conciliul de la Basel, după ce Eugen al IV-lea a fost depus de cei ce s-au declarat „Voinţa lui Isus pe Terra”, ultimul antipapă provenea dintr-o familie ilustră şi „avea în spate o viaţă fără pată”. După ce a primit de la împăratul Sigismund coroana ducală, l-a răsplătit pe acesta cu numeroase succese diplomatice. La moartea soţiei, a trecut întreaga avere pe numele fiului său Ludovic şi s-a retras, însoţit de şase cavaleri, la Ripaglia, în apropierea lacului Geneva, unde a fondat ordinul Sfântului Mauriciu. Al Şaptezeci şi cincilea l-a vizitat şi atunci şi l-a întâlnit şi cinci ani mai târziu, când Amedeo al VIII-lea de Savoia devenise (anti)papa Felix al V-lea. În cei zece ani cât a păstrat această demnitate, a guvernat de la Geneva, Lausanne şi Basel, iar Înţeleptul l-a vizitat deseori şi în toate aceste trei oraşe.

Dacă luăm în considerare că, într-adevăr, omul ridicat la rang de episcop de către Eugen s-a întâlnit atât de frecvent cu cel mai important rival al său, ar fi de crezut că Al Şaptezeci şi cincilea şi-a trădat protectorul. Pe de altă parte, dacă adăugăm la aceasta că secretarul particular al antipapei şi omul cel mai de încredere al aceluia, Enea Silvio Piccolomini, nu peste multă vreme va trece el în tabăra lui Eugen, scribul ar putea fi ispitit să spună că, aflându-ne în vremea „Principelui” lui Machiavelli, folosirea oricăror mijloace putea fi acceptată, iar trădările trebuiau considerate mijloace obişnuite în viaţa unui om de succes. Numai că, de-l citim cu atenţie pe Cornelius Humilliatus, nu vom găsi nici un reproş din partea lui Eugen la adresa episcopului său, care nu a încetat să-l slujească (şi pe el) în tot acel răstimp. Între antipapă şi episcop s-a stabilit, de la început, o relaţie ce excludea ierarhiile şi se baza doar pe o mare simpatie reciprocă. Când cardinalul Albergati, ierarhul însărcinat de către Eugen să conducă anti-conciliul de la Ferrara, i-ar fi reproşat în mod direct Celui de Al Şaptezeci şi cincilea că „se ascunde într-un dezgustător joc dublu”, Înţeleptul i-a răspuns printr-o scrisoare că ducele de Savoia³ este una dintre cele mai fermecătoare minţi ale veacului său şi că el, Al Şaptezeci şi cincilea, nu vede nici un motiv să evite privilegiul de a se întâlni cu un asemenea spirit doar fiindcă există „animozităţi între diferitele sfere de putere ale creştinătăţii. Mă ascund eu în vreun fel? De ce să mă ascund? Conştiinţa îmi este împăcată şi sunt sigur că pot dormi liniştit, îngerii Domnului, veghind întotdeauna asupra celor ce nu au nimic de ascuns”.⁴

Relaţia dintre cel ce a fost duce de Savoia, monah, antipapă şi cardinal şi Cel de Al Şaptezeci şi cincilea a durat până la moartea lui Amedeu/Felix. Aşa cum s-a precizat, începuturile ei s-au înfiripat încă de pe vremea când ducele de Savoia, răvăşit de moartea soţiei, s-a retras la mănăstirea Saint-Maurice din Agaune, pe care a transformat-o în sediul Ordinului Sfântului Mauriciu, al cărui mare maestru a devenit. Acest rang, precum şi faptul că ducele nu s-a retras singur, ci însoţit de mai mulţi cavaleri (şase, cu el şapte) infirmă legenda că Amedeu ar fi fost o vreme prizonierul unei simple crize de depresie colorată mistic. (Legendă necesară spre a înălţa faima cucerniciei ieşite din comun a celui ce a ajuns să fie ales papă, „supunându-se dorinţei lui Isus”, de către ierarhii adunaţi la Basel. Mai mult, mănăstirea şi ordinul au devenit o forţă de un prestigiu dominant nu numai în Savoia, ci şi în foarte multe teritorii de la nord de Alpi.)

Cavalerii Sfântului Mauriciu au reprezentat un ordin călugăresc militar, însă cu o activitate predominant religioasă. Marele maestru a insistat asupra învăţăturilor esoterice, el fiind convins că sufletul nu moare şi că răposaţii încearcă din răsputeri să comunice cu viii, dar că cei rămaşi pe pământ nu le răspund din pricina unor preconcepţii încetăţenite de veacuri. Aşa că membrii Ordinului participau la toate slujbele, dar gradele superioare practicau şi ceremonii închise. Oamenii lui Pantazzi au intrat în contact cu mănăstirea Sain-Maurice din Agaune şi relaţiile dintre cele două mişcări au fost constante, întrucât probabil că şi multe dintre preocupări le erau asemănătoare. Agaune nu este foarte departe de Ferme zu Chiuso, seiful conţinând moştenirea înţelepciunii lumii. Aşa că, deşi scribul n-a găsit mare lucru din ceea ce-l interesa în arhiva mănăstirii cavalerilor Sfântului Mauriciu şi, desigur, nici în Toscana, n-a fost dezamăgit nici de data aceasta în nesfârşitele galerii cu manuscrise de la Ferme zu Chiuso. Iar ceea ce a citit acolo infirmă în mare măsură cunoştinţele generale despre ultimul antipapă. Amedeu al Savoiei a fost într-adevăr extrem de îndrăgostit de soţia sa, iar atunci când aceasta a murit, a suferit cumplit. Numai că predarea atribuţiilor senioriale către Ludovic, fiul său, şi retragerea într-un schit singuratic doar pentru rugăciune şi penitenţă, în speranţa unei clipe de contopire cu divinitatea nu corespunde în întregime adevărului. Şi nici varianta romantică, în care pustnicul a găsit singura cale de a se reîntâlni cu femeia iubită prin acea rupere de lumea vie şi de lumea moartă, pe un tărâm unde toate spiritele se întâlnesc depăşeşte povestea⁵. Nu, în documentele de la mănăstirea Ferme zu Ciuso se afirmă că ducele de Savoia a pregătit cu mult înainte de a se petrece tragedia soţiei sale⁶ ordinul Sfântului Mauriciu şi că nenorocirea n-a făcut decât să grăbească lucrurile. Pentru naraţiunea scribului, cel mai important fapt pe care l-a descoperit în acele documente a fost lista nominală a celor şapte cavaleri fondatori: cap de şir ducele de Savoia, iar ultimul, cel de al şaptelea… Înţeleptul. Ceea ce dovedeşte că relaţiile dintre cei doi au fost chiar mai vechi: Al Şaptezeci şi cincilea atingând, prin traseele misiunilor sale diplomatice, şi castelul Fenis din Valea d’Aosta, construit încă de Amedeo al VII-lea. La fel ca şi alte confrerii, şi Ordinul Sfântului Mauriciu pretindea un număr de şapte cavaleri fondatori, iar faptul că Înţeleptul a făcut parte dintre aceştia poate explica şi relaţiile pe care le-a continuat şi mai târziu cu antipapa Felix, chiar şi când acesta a renunţat la acea demnitate.

Însă cele aflate din arhivele de la Ferme zu Chiuso ne mai ajută să înţelegem şi alte aspecte ale acestei relaţii mult mai complexe decât dacă ar fi fost vorba despre o „simplă trădare”. În primul rând, prezumţia că Al Şaptezeci şi cincilea ar fi făcut parte atât din Grupul Pantazzi, cât şi membru (fondator) al Ordinului Sfântului Mauriciu ne îngăduie să credem că misteriosul conte veneţian se afla în legătură cu ceea ce era catalogat de veacuri drept o „conspiraţia universală”. Iar acolo unde se vorbeşte despre o „conspiraţie universală” rar de poate lipsi în subconştientul colectiv şi elementul evreiesc. Şi astfel dăm din nou de Ţipor.

Numai că aici intervine un episod straniu: ducele Amedeo al VIII-lea, „cel Binevoitor”, nu putea fi socotit în nici un caz binevoitor şi cu evreii. Încă în vara lui 1430, aflat la castelul din Chambery, el publică „Statuti Generali”, un text ce prevestea din plin… legile antievreieşti de la Nűrenberg. Evreii erau condamnaţi să trăiască izolaţi de creştini şi să poarte semne distinctive. Până la Hitler, papa Paul al IV-lea va emite în 1559 „Index Librorum Prohibitorum”, care va folosi drept bază acel document pentru a legifera un regim şi mai dur pentru evrei, introducând chiar şi termenul de „ghetou”. Cum pentru un papă, ultimul antipapă a rămas prilej de inspiraţie, este de crezut că îi lega mai mult decât simplul antisemitism, Paul al IV-lea fiind şi unul dintre cei mai extremişti fanatici naţionalişti din istorie.

Cum se explică, atunci, presupusul caracter transnaţional al Ordinului Fraţilor Sfântului Mauriciu şi, mai concret, cum se explică pendularea „la vedere” a Înţeleptului între Basel şi Florenţa, între antipapă şi papă, relaţiile deschise cu Amedeo şi cu… Ţipor? Sigur că au existat şi numeroase zvonuri, de pildă că misteriosul conte Patazzi ar fi fost el însuşi de origine evreiască. (La Veneţia evreii au dus-o bine, până ce au dus-o foarte rău. Ca pretutindeni. În Toscana, deocamdată, n-aveau probleme deosebite.) O legendă naşte o altă legendă. Şi, aşa, la nesfârşit…