CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Bunul cititor îşi mai aduce, poate, aminte că, referindu-se la zgârcenia papei Nicolae, Înţeleptul s-ar fi întrebat: „La ce atâtea lucruri în plus, când fiecare om – servitorul cel mai umil sau ierarhul cel mai înalt – nu poate mânca decât atât cât îi cuprinde stomacul şi nu se poate îmbrăca în acelaşi timp decât într-un singur rând de straie?” şi ar fi dat pilda pescarului care n-a prins decât atâta peşte de cât avea nevoie pentru consum. Se pare că Al Şaptezeci şi cincilea a preluat câte ceva din filosofia de viaţă a fiului, care, pe vremea pontificatului acelui papă era de acum aproape nedespărţit de tatăl său. E drept că, pentru asemenea cugetări, Nătăfleţul era considerat prea leneş, numai că personajul îşi argumenta riguros lipsa oricărei iniţiative: având mereu la dispoziţie tot ce ai nevoie, ce rost ar avea să-ţi strici acest confort doar pentru a mai obţine ceva în plus? „Mult şi cu ceva este tot mult”, obişnuia el să se apere, iar „Mult şi cu mult nu este decât risipă materială şi de vreme. De vremea care ar putea fi folosită în mod plăcut pentru a te bucura de acel mult deja existent”. Şi, fiindcă avea mult, obişnuia să-şi folosească disponibilităţile, achiziţionând lucruri frumoase. Nu haine („La ce atâtea lucruri în plus, când fiecare om – servitorul cel mai umil sau ierarhul cel mai înalt – nu poate îmbrăca în acelaşi timp decât un singur rând de straie”), nici bijuterii. Nici pe mâncare sau băutură nu risipea bani, mai ales că, de copil, nu mânca zilnic decât acelaşi meniu: dimineaţa – prăjituri cu migdale şi fructe de pădure pe care le muia într-o cană imensă de lapte; la prânz ouă coapte tăvălite în mirodenii şi paste cu carne într-un sos iute acrişor, după o reţetă din cartea de bucate a celebrului maestru bucătar Jorje; (Cu timpul a mai adăugat şi un pahar cu vin alb adus din Sicilia); seara doar brânză şi fructe. Aşa de copil şi până ce a murit. Când se afla în situaţia de a nu avea acces la acele feluri ori când se lăsa înduplecat să onoreze o invitaţie, prefera să rămână flămând, decât să guste şi altceva. În schimb, cheltuia cu plăcere pentru opere de artă şi pentru colecţia sa de monede – Nătăfleţul rămânând unul dintre cei mai faimoşi numismaţi din istorie. Al Şaptezeci şi şaselea a împodobit Palatul Bosci cu tablouri, iar curţile interioare cu sculpturi. Multe dintre lucrările salvate în urma distrugerii clădirii au devenit piesele de referinţă ale marilor muzee florentine şi nu numai¹. Tot Nătăfleţul a fost şi cel care a construit celebra seră, locul cel mai încântător din lume, după cum s-au exprimat cei câţiva privilegiaţi care au avut şansa s-o viziteze. Acolo, în acel colţ de rai, şi-a petrecut fiul Înţeleptului cea mai mare parte a timpului. „Când ai parte de asemenea bucurii, într-un peisaj celest, de ce să te mai lupţi pentru altceva? N-ar fi un semn de cea mai mare ingratitudine faţă de Dumnezeu, Care ţi le-a dat pe toate, să te ocupi de altceva, în loc să-I mulţumeşti pentru ceea ce ai primit?”. Cei cărora le spunea aceste vorbe dădeau din cap şi tăceau: ca şi Omul din fereastră, şi nepotul lui „a putut să şi-o permită”, asta fiindcă Palatul Bosci părea stabilitatea însăşi, în vreme ce toţi ceilalţi cetăţeni avuţi trebuiau să-şi apere, de multe ori cu riscul vieţii, platformele la care au acces. Nu, cei din Palatul Bosci nu puteau fi comparaţi cu nici un alt muritor, oricât de sus aflat pe scara ierarhică.

Aşa că Nătăfleţul se mulţumea cu ceea ce avea datorită norocului formidabil de a se fi născut în acea familie unică. La opt ani a fost dat în grija unui senior, unde să deprindă meşteşugul armelor, însă încercarea a dat greş. Atunci, a fost trimis, alături de alţi moştenitori ai unor familii influente, la mănăstirea camaldulensă Santa Maria degli Angeli să înveţe matematica, gramatica, filosofia, oratoria şi cântul, dar nici acolo n-a rămas prea multă vreme. Copilul refuza orice viaţă într-un grup străin şi se îmbolnăvea de fiecare dată. Suferinţa părea reală şi, într-un caz, medicii chiar pretindeau că familia trebuie să se aştepte la ceea ce este mai rău. Însă, revenit acasă, Al Şaptezeci şi şaselea se întrema repede şi nu făcea recăderi în boală decât dacă era scos din nou din Palatul Bosci. Acasă, numai acasă se simţea bine, făcând adevărate crize de panică, ori de câte ori trebuia să părăsească, chiar şi pentru foarte scurt timp, acel loc. Mai târziu, a afirmat că edificiul familiei era toată vremea populat şi nu exista pericolul de a fi devalidat cât timp stăpânul lipsea, mai ales că adevăratul stăpân, Omul din fereastră, se afla mereu la posturile sale de observaţie. „Oare cu ce sentimente îşi părăseşte bârlogul un om simplu, care lasă la voia întâmplării şi a posibililor hoţi tot ce a reuşit să agonisească pentru trup şi pentru suflet?” se întreba Nătăfleţul. Şi nu numai riscul de a nu fi suficient apărată locuinţa cu toate comorile ei atât de irecuperabil de personale îl speria pe Nătăfleţ, ci şi pericolele care te pasc la orice pas în afara zidurilor casei tale. De la întâmplări provocate la nenorociri întâmplătoare, orice este posibil oriunde nu eşti acasă. De pildă, chiar şi intemperiile. Scribul a amintit de acel nor nemaivăzut din 24 august 1456, relatat de messer Machiavelli. Ei bine, asemenea fenomene i-au întărit întotdeauna crezul: ele putându-se repeta oricând, iar de vrea Dumnezeu, chiar cu şi mai mare intensitate. Şi, într-adevăr, niciodată ca în secolul al cincisprezecelea, Toscana n-a fost atât de urgisită de furtuni, cutremure şi inundaţii. Ei bine, Palatul Bosci s-a dovedit suficient de rezistent, chiar şi atunci când multe alte celebre edificii au avut serios de suferit. Parcă o plasă de zale apăra clădirea, întrucât şi cel mai puternic vânt n-o putea atinge. De exemplu, în ziua cumplitului cutremur din 5 iunie 1443, în vreme ce alte case s-au prăbuşit ori le-a luat furtuna acoperişul, Omul din fereastră a rămas nestingherit într-unul dintre posturile sale de observaţie, fără a fi trântit pe duşumea, fără a i se uda măcar faţa.

Reluând din sursele vremii, scribul poate povesti şi despre alte răzmeriţe ale naturii acelor vremi: cumplita furtună din 1431, când Al Şaptezeci şi şaselea avea doar 12 ani, urmată de un incendiu mistuitor, iscat parcă din senin. Întrucât era duminică şi oamenii se aflau cu toţii la biserică, întregul cartier a rămas nepăzit, pentru că, de ar fi fost acasă, lumea mai mult ca sigur că ar fi putut stinge focul incipient, înainte de a face ravagiile trecute în anale. Însă oamenii, îngroziţi de stihiile de afară, au preferat să rămână să se adăpostească până la trecerea urgiei şi au dat năvală spre casă abia când au zărit fumul negru ivindu-se din spatele clădirilor din apropiere. Băiatul a zărit trâmbele de fum de la fereastra sa din etajul al treilea al Palatului Bosci. Nu altfel s-au petrecut evenimentele nici doi ani mai târziu, când, de sărbătoarea Sfintei Născătoare, oamenii s-au înghesuit pe străzi spre a vedea trecând cortegiul solemn. În anul acela, când toată lumea se aşteptase la ce era mai rău, întrucât s-au ivit din nou câteva cazuri de ciumă, îndată ce au început pregătirile pentru sărbătoare, nu s-a mai semnalat nici o îmbolnăvire, motiv pentru care şi cei mai bătrâni şi cei mai slabi au ţinut să urmărească măcar de pe marginea drumului scurgerea alaiului condus de cele mai înalte feţe bisericeşti venite special la Florenţa, unde însuşi papa se refugiase deja în urmă cu câţiva ani. De data asta, cartiere întregi au rămas pustii, oferind cel mai nimerit prilej pentru ca o bandă de hoţi parşivi să prade în voie tot ce au putut aduna timp de o jumătate de zi². Nătăfleţul avea pregătite şi alte asemenea exemple concrete menite să-i justifice groaza de a pleca de acasă. Acasă, numai acasă se poate simţi omul în deplină siguranţă: cei ce au fugit altundeva din faţa unor ameninţări concrete, rar au reuşit să le evite, în schimb, de cele mai multe ori, chiar de au scăpat cu viaţa, şi-au pierdut pentru totdeauna şi averile şi liniştea.

Gianni Vengeri ni-l descrie pe tatăl Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea ca pe o cârtiţă şi, iniţial, scribul a fost tentat să preia această imagine ca apelativ pentru Nătăfleţ. Vengeri povesteşte că ar fi fost printre puţinii străini care au avut acces în interiorul Palatului Bosci, unde l-a întâlnit pe Al Şaptezeci şi şaselea, dar că l-a văzut şi cu alte ocazii. Ei, bine, în interiorul casei sale părinteşti, Nătăfleţul părea să fie un om ca toţi oamenii, ba, uneori, era chiar cordial şi dispus la vorbă. În schimb, oriunde altundeva, acelaşi personaj devenea închis în sine, temător, privind mereu în toate părţile şi modificându-se chiar şi fizic, ţuguiindu-i-se gura într-un adevărat bot, fiind păros peste poate şi ţinându-şi ochii mijiţi, de parcă lumina soarelui l-ar fi orbit. Semănând cu o cârtiţă… Numai că Vengeri, folosindu-se de stilul său atât de colorat, exagerează. Nătăfleţul, în afară de opere de artă şi de monede, nu acumula obiecte şi, aşa cum scribul a arătat, era chiar deschis împotriva unor asemenea practici. Ceea ce avea, poseda prin moştenire şi îi ajungea cu prisosinţă. Iar întunericul nu numai că nu-l atrăgea, ci, chiar dimpotrivă, îl înspăimânta profund. Întunericul îl confunda cu somnul şi cu visele. Iar visele sale erau foarte greu de despărţit de trăirile aduse cu ele, trăiri ce păreau atât de reale încât vechea întrebare dacă viaţa este vis sau dacă plăsmuirile somnului sunt ele cele ce conţin realitatea era, în cazul lui, perfect justificată.

În întuneric, Al Şaptezeci şi şaselea revenea în alte trupuri, însă nu la fel ca toţi cei ce au pretins, de-a lungul timpului, că ar fi perceput, în vreun fel, succesiunea ipostazelor: sufletul Celui de Al Şaptezeci şi şaselea se întorcea chiar în antecesorii săi direcţi. Până la a opta generaţie. Şi ţinea minte totul! Ceea ce chiar era înfricoşător, pentru că printre cele opt generaţii se aflau şi cele ce-l precedau nemijlocit: Al Şaptezeci şi patrulea (bunicul, Omul din fereastră) şi Al Şaptezeci şi cincilea (tatăl, Înţeleptul), ambii în viaţă, ambii părând a avea, în acelaşi timp, traiul lor autonom. Astfel, de parcă nu era suficient să ajungă iarăşi în pielea unor strămoşi despre care nu se mai ştia decât puţin ori chiar nimic, petrecea perioade de timp³ şi în ipostazele unor oameni pe care, atunci când îi întâlnea în carne şi oase nu mai erau el.

Scribul s-a întâlnit pentru prima oară cu un individ care, trecând dintr-o ipostază în alta, nu uita cele pe care le-a trăit în „viaţa anterioară”. În cazul lui, blestemul adamic a întrecut cu mult obişnuitul. „Sufletul, în marea bunătate a lui Dumnezeu, uită tot ce a trăit în viaţa anterioară, pentru a avea cum să-şi încerce şansa de la capăt”, a scris, cam în aceeaşi perioadă, episcopul Amphilopus, un adevăr pe care, cel puţin în privinţa uitării, după ştiinţa scribului, doar Al Şaptezeci şi şaselea l-a contrazis. Uitare sau obscuritate intenţionată? Când, de pildă, încă Aristotel s-a ocupat de asemenea chestiuni, Themistius a pretins că „Aristotel a acoperit cu obscuritate şi a învăluit în tenebre înţelepciunea, fruct al geniului său şi al minţii sale, nevoind să-i priveze pe cei buni şi nici să o arunce la răscruci”. Sunt lucruri care se câştigă doar prin strădania unei lungi iniţieri… Şi ce bine se potrivea o asemenea aserţiune pentru societăţile exclusive ale timpului Celui de Al Şaptezeci şi şaselea! Pentru că tot Aristotel, răspunzând temerii ilustrului său discipol Alexandru cel Mare, a spus: „Cărţile acroatice de care te plângi că au fost oferite publicului larg şi de aceea nu mai sunt ca nişte taine ascunse, să ştii că n-au fost oferite, nici neoferite, fiindcă ele sunt inteligibile numai pentru aceia care m-au ascultat!” Păi, dacă însuşi Aristotel credea aşa, atunci aşa trebuie să fie.