Cetăţeanul Traian Băsescu vorbeşte să se afle în treabă?!

Ieşirile publice ale cetăţeanului Traian Băsescu din ultima vreme ne oferă de fiecare dată, fără excepţie, prilejuri de a constata un discurs cu o rată tot mai înaltă a contradicţiilor logice în termeni, de sfidare a evidenţelor şi bunului-simţ.

Nu fac o afirmaţie gratuită. O demonstrează faptele.

Bunăoară, la cea mai recentă „Ediţie Specială”, a postului de radio România Actualităţi (joi, 10 februarie a.c.), în calitatea sa de coordonator şef al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi Comunităţii Naţionale de Informaţii, sus-numitul cetăţean dădea ritos de veste naţiunii că „Parlamentul tergiversează adoptarea Strategiei Naţionale de Apărarea ŢĂrii, deoarece documentul prevede ca ameninţări la adresa securităţii naţionale «evaziunea fiscală» şi «contrabanda»”.

Afirmaţia în sine conţine mai multe erori, dintre care una este fundamentală, deoarece, dacă lucrurile ar sta aşa, numita strategie s-ar constitui într-o premisă doctrinară a insecurităţii naţionale.

În sistemul juridic românesc, graţie prevederilor Legii nr. 51/1991, ameninţările la adresa securităţii naţionale au, potrivit art. 3 al legii menţionate, determinare strict legală şi limitată dispoziţiilor respectivului articol, respectându-se principiul de drept „Nullum crimen sine lege” („Nici o infracţiune nu există în afară de lege”, adagiu latin ce exprimă principiul legalităţii incriminării).

Stategia Naţională de Apărare a Ţării nu este lege pentru a putea să modifice sau să completeze o lege organică anterioară, ca să stabilească „noi ameninţări”.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 473/2004, art.5, alin. (1) : „Strategia naţională de apărare a României este documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional. Preşedintele României, în termen de cel mult 6 luni de la data depunerii jurământului, prezintă Strategia naţională de apărare Parlamentului, care o dezbate şi o aprobă, prin hotărâre, în cadrul unei şedinţe comune”. Să observăm că cetăţeanul Traian Băsescu a depus jurământul prevăzut de art. 82 alin.(2) din Constituţia României la data de 21 decembrie 2009, ceea ce înseamnă că de aproape 600 de zile ţara traversează şi o criză a strategiei naţionale de apărare.

Potrivit legii anterior menţionate, efectele Stategiei Naţionale de Apărare a Ţării sunt strict limitate la domeniul de activitate al Ministerului Apărării Naţionale, după cum urmează: „În vederea realizării prevederilor Strategiei naţionale de apărare, a implementării liniilor directoare ale politicii de apărare stabilite prin Programul de guvernare şi în conformitate cu prevederile Conceptului strategic al NATO, Ministerul Apărării Naţionale elaborează Carta albă a apărării, prin care se stabilesc: obiectivele politicii de apărare, măsurile şi actiunile avute in vedere pentru îndeplinirea acestora, misiunile şi cerinţele specifice pentru armata României, resursele naturale, umane, materiale, financiare şi de altă natură, care urmează să fie asigurate anual, în vederea generării capabilităţilor militare necesare îndeplinirii misiunilor armatei” (art. 6 alin (1) din Legea nr. 473/2004 ). Pe cale de consecinţă, despre ce vorbeşte cetăţeanul Traian Băsescu?!

Eroarea fundamentală periculoasă comisă de coordonatorul şef al Securităţii Naţionale constă însă în obstinaţia cu care confundă ameninţările cu infracţiunile. Doctrinar şi semantic, ameninţarea este o demonstraţie a capacităţii/posibilităţii/probabilităţii de a face un rău, de a materializa un pericol. Ţinând de planul psihic al intenţiei şi de resursele necesare transformării acesteia în act material periculos, cu consecinţe posibil, sau nu, a fi incriminate de legea penală, ameninţările la adresa securităţii naţionale sunt relevante juridic numai în măsura în care existenţa lor ar putea constitui un temei pentru acte de culegere de informaţii prin operaţiuni care să implice restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, potrivit art. 53 din Constituţia României şi numai pentru situaţiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991 şi, pe cale de excepţie, în alte patru situaţii, nefericit prevăzute de Legea nr. 92/1996 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale („Penetrarea, întreruperea funcţionarii şi distrugerea reţelelor de telecomunicaţii speciale, precum şi interceptarea comunicaţiilor în aceste reţele constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale”). Spunem nefericit prevăzute, deoarece acţiunile respective sunt elemente materiale din latura obiectivă a unor infracţiuni incriminate de lege.

Evaziunea fiscală şi contrabanda sunt, la rândul lor, infracţiuni incriminate de legi speciale cu dispoziţii penale, şi nu ameninţări. Pentru cele două infracţiuni, competenţa după materie, a prevenirii şi combaterii lor, revine autorităţilor fiscală şi vamală, din subordinea Ministerului Finanţelor Publice.

Când evaziunea fiscală sau contrabanda, ca urmare a corupţiei sistemice din interiorul agenţiilor guvernamentale, a capătat proporţii de fenomen şi subminează politicile guvernamentale de securitate a naţiunii, nu mai suntem în prezenţa ameninţărilor, ci a efectelor acestora. Aşadar, despre ce vorbeşte, „post-factum”, cetăţeanul Traian Băsescu?!

Văzând şi ascultând intensa mediatizare a unor operaţiuni de descindere, menite a destructura şi anihila reţelele de criminaliate organizată din structuri operative ale Autorităţii Naţionale a Vămilor şi Poliţiei de Frontieră, a surprins flagranta încălcare a procedurilor elementare de manual profesional, cu care acestea au fost realizate, parcă anume pentru pune în gardă şi a lăsa timp capilor reţelelor să şteargă urmele implicării lor şi să se pună la adăpost.

De marea evaziune şi marea contrabandă nu profită mărunţii infractori, agenţi vamali sau agenţi ai Poliţiei de Frontieră. Aşadar, despre ce vorbeşte cetăţeanul Traian Băsescu?!