China construiește lumea de după „America First”

Europa între trei puteri: aliat al Americii, competitor al Chinei și partener al Indiei

Cosmin Gabriel Pacuraru - Contributor
China construiește lumea de după „America First”

Imagine creată cu ajutorul AI

Europa între trei puteri: aliat al Americii, competitor al Chinei și partener al Indiei

Beijingul profită de erodarea „America First” pentru a-și proiecta propria ordine globală

Xi Jinping începe în această săptămână un nou periplu diplomatic cu două opriri importante: Bișkek și Cairo. Succesiunea celor două vizite este relevantă pentru înțelegerea modului în care Beijingul își construiește în prezent influența externă. Prima destinație îl plasează pe liderul chinez în centrul spațiului eurasiatic, alături de principalii actori ai Organizației de Cooperare de la Shanghai, în timp ce a doua îl va aduce în Orientul Mijlociu, o regiune în care competiția pentru influență politică, economică și energetică se intensifică. Nu este vorba doar despre două vizite bilaterale, ci despre o succesiune diplomatică prin care China încearcă să-și consolideze poziția într-un moment în care politica externă a administrației Donald Trump, construită în jurul principiului „America First”, generează tot mai multe tensiuni cu partenerii și rivalii Statelor Unite.

Pentru Beijing, contextul internațional este favorabil unei asemenea ofensive diplomatice. Abordarea unilaterală a administrației Trump, inclusiv presiunile exercitate asupra unor state pentru accesul la resurse strategice, alimentează temerile privind revenirea unei politici de tip „sferă de influență”, în care interesele marilor puteri primează asupra autonomiei statelor mai mici. Discuțiile privind intenția Washingtonului de a obține controlul asupra resurselor petroliere ale Venezuelei au fost interpretate în America Latină tocmai prin această prismă, evocând spectrul vechilor relații asimetrice dintre Statele Unite și statele latino-americane. Beijingul nu trebuie să convingă lumea că America se retrage; este suficient ca o parte tot mai mare a lumii să înceapă să se întrebe dacă Washingtonul mai reprezintă partenerul previzibil de altădată. Iar China încearcă să ocupe exact acest spațiu diplomatic.

Prima oprire a lui Xi Jinping este Bișkek, capitala Kârgâzstanului, unde liderul chinez se va întâlni cu președintele Sadyr Japarov. Vizita se înscrie într-o politică pe care Beijingul o tratează drept prioritară: diplomația de vecinătate. Pentru China, stabilitatea politică și economică a statelor de la periferia sa teritorială nu reprezintă o chestiune secundară, ci o componentă a propriei securități. Asia Centrală este simultan zonă-tampon, coridor comercial, piață pentru investiții și spațiu strategic pentru proiectele chineze de conectivitate terestră. Relația cu Kârgâzstanul trebuie, prin urmare, privită în contextul mai larg al consolidării prezenței Beijingului în Asia Centrală și al competiției pentru influență cu Rusia și, într-o măsură tot mai mare, cu alte puteri regionale.

Bișkek îi oferă lui Xi și o oportunitate diplomatică mult mai largă decât relația bilaterală cu Kârgâzstanul. În cadrul summitului Organizației de Cooperare de la Shanghai (OCS), liderul chinez se va afla în aceeași sală cu Vladimir Putin, Narendra Modi și președintele iranian Masoud Pezeshkian, alături de liderii celorlalte state membre. La Bișkek, în perioada 31 august – 1 septembrie 2026, are loc summitul OCS, reuniune care marchează 25 de ani de la înființarea organizației. Participarea liderilor Chinei, Rusiei, Indiei, Iranului, Pakistanului, Belarusului, Kazahstanului, Kârgâzstanului, Tadjikistanului și Uzbekistanului transformă reuniunea într-un important barometru al reașezării geopolitice a Eurasiei. Pentru Xi, miza nu este doar să demonstreze că Beijingul are aliați sau parteneri, ci să demonstreze că există deja o rețea de relații politice și economice capabilă să funcționeze în afara arhitecturii tradiționale dominate de Washington.

Organizația de Cooperare de la Shanghai: ambiția unei ordini multipolare și limitele unei alianțe imposibile

Agenda summitului de la Bișkek depășește cu mult problematica securității regionale. Pe lângă situația Afganistanului și relațiile, adesea complicate, dintre India și China, precum și tensiunile persistente dintre India și Pakistan, Organizația de Cooperare de la Shanghai urmărește extinderea cooperării în domenii care pot deveni esențiale pentru configurarea unei Eurasii mai puțin dependente de instituțiile și infrastructurile occidentale: comerț și finanțe, transport și conectivitate, digitalizare și inteligență artificială, energie, protecția mediului și cooperarea cultural – umanitară. Summitul marchează, totodată, 25 de ani de existență a organizației și urmează să adopte Declarația de la Bișkek și un pachet de documente privind dezvoltarea viitoare a OCS. În formula „OCS Plus”, această agendă capătă o dimensiune geopolitică explicită: promovarea unei ordini internaționale multipolare, cu ONU și principiile dreptului internațional prezentate drept repere centrale. Din această perspectivă, OCS începe să semene mai puțin cu o organizație regională tradițională și mai mult cu un instrument prin care China încearcă să institutionalizeze o parte din noua arhitectură eurasiatică.

Totuși, există o limită importantă a acestei construcții. Iranul și confruntarea din Orientul Mijlociu vor ocupa probabil un loc important în discuțiile de la Bișkek, dar nu trebuie așteptată o reacție colectivă comparabilă cu cea a unei alianțe militare sau a unui bloc politic. Cel mai probabil, solidaritatea va rămâne în principal diplomatică și declarativă. Motivul este chiar structura OCS: China și India sunt simultan parteneri și rivali strategici, India și Pakistanul rămân adversari, iar Rusia, China și statele Asiei Centrale au propriile interese și propriile raporturi de putere. Organizația nu dispune de mecanismele politice și militare necesare pentru a transforma rapid declarațiile comune în acțiune coordonată. Aceasta este, în același timp, principala sa slăbiciune și una dintre caracteristicile care îi permit să supraviețuiască rivalităților dintre membri: OCS nu cere o alianță deplină, ci oferă un cadru în care state cu interese divergente pot coopera acolo unde acestea coincid. Pentru China, această flexibilitate poate fi chiar avantajul decisiv. Beijingul nu are nevoie ca OCS să devină NATO-ul Eurasiei; îi este suficient ca organizația să devină o platformă permanentă de coordonare politică, economică și strategică în afara sferei de influență occidentale.

China nu cere aliați. Îi este suficient ca Sudul Global să nu mai aleagă America

În Egipt, Xi Jinping va întâlni un actor regional care practică una dintre cele mai grele forme de diplomație contemporană: echilibrarea între Statele Unite și China. Cairo încearcă să păstreze relațiile strategice cu Washingtonul, dar, în același timp, își extinde rapid cooperarea economică și tehnologică cu Beijingul. Pentru Egipt, această politică nu reprezintă neapărat o alegere între două tabere, ci o încercare de a transforma competiția dintre marile puteri într-o sursă de investiții, tehnologie și influență pentru propria economie. Pentru China însă, fiecare astfel de relație reprezintă o oportunitate de a demonstra că Beijingul poate deveni furnizor de infrastructură și tehnologie pentru state care, până nu demult, depindeau în principal de Occident.

Un exemplu relevant este Huawei, compania chineză devenită unul dintre instrumentele majore ale expansiunii tehnologice a Beijingului. Compania a propus furnizarea de cipuri de inteligență artificială pentru centre de date din Cairo, o ofertă care a determinat Washingtonul să ia în calcul o contraofertă. Episodul este important nu doar prin valoarea comercială a proiectului, ci prin ceea ce indică despre noul câmp de competiție dintre SUA și China: infrastructura digitală, centrele de date și cipurile pentru inteligență artificială au devenit active strategice, comparabile prin importanță cu infrastructura energetică sau cu rețelele de transport. Cairo devine astfel încă un teren pe care cele două puteri concurează pentru influență, iar Egiptul poate transforma rivalitatea dintre ele într-un avantaj propriu.

Atât Egiptul, cât și Kârgâzstanul fac parte din ceea ce China numește în mod curent Sudul Global, un spațiu în care Beijingul încearcă să își extindă influența fără să impună modelul tradițional al alianțelor occidentale. Strategia lui Xi este mai subtilă: China oferă infrastructură, finanțare, tehnologie, acces la piața sa și proiecte de conectivitate, în timp ce solicită, în schimb, un grad tot mai mare de convergență diplomatică. Nu este obligatoriu ca aceste state să devină „aliate” ale Chinei. Este suficient ca ele să susțină, în dosarele internaționale importante, principiile promovate de Beijing — multipolaritate, neamestec în afacerile interne și respingerea dominației unei singure puteri.

Periplul diplomatic al lui Xi nu se va încheia însă la Cairo. Liderul chinez este așteptat să participe și la summitul BRICS din septembrie, găzduit de India, după care agenda sa diplomatică îl poate readuce în contact direct cu administrația americană. Succesiunea acestor deplasări este relevantă: Xi se deplasează între trei spații geopolitice esențiale — Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Sudul Global — consolidând relații cu state care nu doresc să fie obligate să aleagă între Washington și Beijing. Iar dacă aceste călătorii îi vor confirma că lumea poate fi negociată din ce în ce mai mult în afara cadrului dominat de Statele Unite, este de așteptat ca Xi să ajungă la o eventuală întâlnire cu Donald Trump mai încrezător și cu o poziție de negociere consolidată.

India nu vrea să aleagă între Washington și Beijing

Relația dintre Narendra Modi și Xi Jinping este una dintre cele mai complexe și mai importante relații bilaterale ale secolului XXI. Cei doi lideri conduc cele mai populate state ale lumii și două dintre cele mai mari economii emergente, însă cooperarea economică este permanent umbrită de rivalitatea strategică. India și China împart o frontieră disputată de peste 3.400 de kilometri, iar confruntările militare din Himalaya, culminând cu incidentele sângeroase din Valea Galwan din 2020, au distrus mare parte din încrederea politică acumulată în deceniile precedente. De atunci, relația bilaterală a fost caracterizată de o combinație paradoxală de cooperare economică și competiție geopolitică, fiecare parte încercând să evite un conflict deschis fără a renunța la propriile ambiții regionale.

Pentru Narendra Modi, provocarea principală a fost menținerea tradiționalei politici indiene de autonomie strategică într-un context internațional tot mai polarizat. India a aprofundat cooperarea cu Statele Unite în domeniul tehnologic, militar și al securității maritime, devenind un pilon important al formatului QUAD alături de SUA, Japonia și Australia. În același timp, New Delhi a refuzat să rupă relațiile privilegiate cu Rusia, principalul său furnizor de armament și un partener esențial în domeniul energetic. Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă a complicat însă această strategie de echilibru. Presiunile americane asupra partenerilor care continuă cooperarea cu Moscova reduc spațiul de manevră al Indiei și obligă guvernul Modi să demonstreze că relația cu Rusia servește intereselor naționale indiene și nu reprezintă o distanțare de Occident. În acest context, întâlnirea dintre Modi și Putin capătă o semnificație care depășește cadrul bilateral, devenind un test al capacității Indiei de a-și conserva independența strategică.

Din perspectiva Chinei, India reprezintă simultan un partener indispensabil și un competitor strategic. Beijingul privește cu suspiciune apropierea dintre New Delhi și Washington, considerând-o parte a strategiei americane de limitare a influenței chineze în Indo – Pacific. Totuși, China are nevoie de India în cadrul formatelor BRICS și Organizația de Cooperare de la Shanghai, unde prezența Indiei conferă legitimitate ideii unei ordini internaționale multipolare care nu este dominată exclusiv de Occident. Această contradicție explică de ce relațiile sino – indiene oscilează permanent între dialog și rivalitate. Pentru Xi Jinping, obiectivul este împiedicarea transformării Indiei într-un aliat strategic deplin al Statelor Unite; pentru Modi, obiectivul este evitarea unei dependențe excesive atât de Washington, cât și de Beijing. În realitate, viitorul relației dintre cele două puteri asiatice va depinde mai puțin de disputele de frontieră și mai mult de răspunsul la întrebarea fundamentală a geopoliticii asiatice: va deveni India principalul contrabalans al Chinei sau unul dintre arhitecții unei lumi multipolare în care Beijingul joacă rolul central?

La Washington, Xi va negocia de pe o poziție mai puternică

Întâlnirea dintre Xi Jinping și Donald Trump, programată pentru 24 septembrie la Washington, va fi probabil momentul diplomatic central al toamnei și un test major pentru relația dintre cele două mari puteri. Cei doi lideri au convenit în mai să construiască o relație de „stabilitate strategică”, însă în spatele acestui limbaj diplomatic persistă conflicte profunde privind comerțul, tarifele, accesul la tehnologii, inteligența artificială, pământurile rare și dezechilibrul comercial. În ultimele zile, administrația Trump a continuat să pregătească noi instrumente comerciale împotriva Chinei, în timp ce Beijingul a transmis că dorește stabilitate, dar nu acceptă presiuni unilaterale. Prin urmare, summitul nu va fi o întâlnire de reconciliere, ci o negociere între două puteri care încearcă să evite escaladarea fără să renunțe la competiția strategică.

Pentru Xi, însă, întâlnirea de la Washington vine într-un moment în care contextul geopolitic îi poate oferi o poziție de negociere mai puternică. China își consolidează relațiile cu Rusia, Iranul și statele din Sudul Global, iar diplomația lui Xi din Asia Centrală, Orientul Mijlociu și cadrul BRICS îi permite să se prezinte nu doar ca lider al Chinei, ci ca unul dintre arhitecții unei ordini internaționale multipolare. În acest sens, obiectivul Beijingului nu este neapărat să obțină o victorie spectaculoasă în fața lui Trump, ci să evite ca Statele Unite să poată impune unilateral regulile competiției. Xi poate veni la Washington cu o ofertă de stabilitate economică și cooperare tehnologică, dar și cu instrumente de presiune — în special în domeniul pământurilor rare și al lanțurilor de aprovizionare. Dacă Trump încearcă să negocieze din logica „America First”, Xi va încerca să negocieze din logica „China plus restul lumii”. Aici se află adevărata miză a întâlnirii.

Marea competiție nu mai este pentru teritorii, ci pentru regulile lumii noi

Periplul diplomatic al lui Xi Jinping trebuie privit ca parte a unei strategii mai ample decât o simplă succesiune de vizite și summituri. China încearcă să transforme fragmentarea geopolitică actuală într-un avantaj strategic, consolidând relații cu state care nu doresc să se alinieze integral nici Washingtonului, nici Beijingului. De la Organizația de Cooperare de la Shanghai și BRICS până la relațiile cu Rusia, India, Iran, Egipt și statele Asiei Centrale, Beijingul construiește o rețea de interdependențe economice și politice care poate susține o ordine internațională mai puțin dependentă de Statele Unite. Xi nu urmărește neapărat formarea unui bloc chinez; urmărește ceva mai flexibil și, tocmai de aceea, mai dificil de contracarat: o lume în care China devine indispensabilă pentru cât mai multe centre de putere.

Pentru Washington, problema este că această strategie funcționează cu atât mai bine cu cât Statele Unite își îndepărtează partenerii sau îi obligă să aleagă. Politica „America First” poate produce rezultate economice sau comerciale pe termen scurt, dar, dacă este percepută drept o politică de retragere din responsabilitatea globală și de exercitare unilaterală a puterii, ea creează exact spațiul diplomatic de care Beijingul are nevoie. India este un exemplu perfect: New Delhi cooperează cu SUA în Indo-Pacific, dar păstrează relația cu Rusia și dialogul cu China. Egiptul procedează similar, dezvoltând simultan relațiile cu Washingtonul și Beijingul. Xi Jinping nu trebuie să convingă aceste state să devină pro-chineze; îi este suficient să le convingă că nu trebuie să fie anti-chineze.

În următoarea etapă, competiția dintre China și Statele Unite se va muta astfel dincolo de tarife, comerț și tehnologie. Ea va deveni o competiție pentru arhitectura relațiilor internaționale: cine stabilește regulile, cine controlează infrastructurile strategice, cine finanțează dezvoltarea, cine furnizează tehnologia și, mai ales, cine poate reuni în jurul său cel mai mare număr de state fără să le ceară formal să aleagă o tabără. Xi Jinping pare să fi înțeles această transformare. Iar dacă Washingtonul continuă să trateze fiecare relație internațională prin prisma unei tranzacții bilaterale, Beijingul poate continua să construiască, pas cu pas, ecosistemul diplomatic, economic și tehnologic al unei lumi post-americane — fără ca aceasta să fie, cel puțin deocamdată, o lume dominată de China.

Europa între trei puteri: aliat al Americii, competitor al Chinei și partener al Indiei

Pentru Uniunea Europeană, ascensiunea Chinei și repoziționarea Indiei apar într-un moment în care relația transatlantică a devenit simultan indispensabilă și mai dificil de gestionat. Bruxellesul nu își permite o ruptură de Statele Unite: relația comercială și de investiții transatlantică rămâne fundamentală pentru economia europeană, iar cooperarea în domeniul energiei, al materiilor prime critice și al securității este strategică. În același timp, UE încearcă să nu devină dependentă de politica externă a Washingtonului. Acordul comercial UE – SUA intrat în vigoare în iulie 2026 a oferit o anumită predictibilitate relației, dar strategia europeană este tot mai clar orientată spre autonomie economică și diversificarea parteneriatelor. Bruxellesul încearcă, practic, să păstreze alianța cu America fără să accepte ca interesele europene să fie definite exclusiv prin perspectiva americană.

În relația cu China, poziția europeană este și mai complicată. UE nu vorbește despre decuplare, ci despre „de-risking” — reducerea dependențelor strategice fără abandonarea relației comerciale. China este unul dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai Europei, dar Bruxellesul consideră că dependențele europene în domenii precum materiile prime critice, tehnologiile verzi, bateriile, componentele industriale și anumite tehnologii digitale pot deveni vulnerabilități geopolitice. Prin urmare, UE încearcă să construiască o relație cu Beijingul care să combine cooperarea economică, competiția și protejarea securității economice europene. Problema este că această strategie devine mult mai dificilă într-o lume în care China își extinde influența în Sudul Global, iar Statele Unite presează Europa să adopte o poziție mai fermă față de Beijing. Europa riscă astfel să fie prinsă între doi giganți care au capacitatea de a utiliza comerțul și tehnologia ca instrumente de putere.

Aici apare India ca oportunitate strategică pentru Europa. Spre deosebire de China, India nu este percepută la Bruxelles ca un competitor sistemic, iar apropierea dintre UE și New Delhi se accelerează. În ianuarie 2026, UE și India au încheiat negocierile pentru un acord de liber schimb, iar relația bilaterală este extinsă către tehnologie, investiții, conectivitate, securitate și apărare. Comerțul de bunuri dintre cele două părți a ajuns la €118 miliarde în 2025, iar aproximativ 6.000 de companii europene operează în India. Pentru Bruxelles, India poate deveni una dintre piesele esențiale ale strategiei de diversificare: o alternativă parțială la dependența de China, dar și un partener capabil să contribuie la menținerea unei ordini internaționale bazate pe reguli. Într-o perspectivă mai largă, UE are însă aceeași problemă pe care o are și Washingtonul: India nu vrea să aleagă între Occident, Rusia și China. Prin urmare, Europa va trebui să învețe să lucreze cu autonomia strategică indiană, nu să încerce să o înlocuiască cu o nouă formă de aliniere.

Distribuie articolul pe:

2 comentarii

  1. Pe 27.08.2026, doamna von der Leyen, la Paris, a declarat: „Economia Comunității și-a pierdut toate avantajele (…) Europa are economii. Din păcate, aceste economii sunt ‘leneșe’. Zece trilioane de euro din economiile gospodăriilor se află în prezent în depozite bancare. (…) Europa trebuie să le pună la treabă pentru afacerile sale.”
    Această economie integrată, cândva lider mondial, s-a trezit complet lipsită de apărare împotriva expansiunii Chinei. Această economie a încetat să mai fie un lider în inovație. În plus, această economie este îndatorată la nesfârșit și duce lipsă de fonduri pentru investiții.
    În urmă cu doi ani, Mario Draghi, fost prim-ministru italian și fost director financiar al UE, a insistat asupra unei schimbări a intereselor politice ale UE. În loc să cheltuiască bani pe Ucraina, el a căutat să păstreze UE în forma sa economică actuală, altfel UE nu are nicio șansă de supraviețuire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.