Cine dispune de documentele clasificate?

În căutarea unui trecut, dar nu a celui oficial. Documentele clasificate și memoria recentă în România post-decembristă, se numește articolul scris de Cătălin Botoșineanu și postat pe contributors.ro

Autorul, doctor în istorie și arhivist la Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Iași, scrie, „preluând o expresie a fostului director al Arhivelor Naționale, Ioan Drăgan“, că „soarta României s-ar fi înscris într-un alt orizont dacă am fi avut arhive mai bine organizate și mai sigure“.

În articol, autorul amintește despre distrugerea unor documente oficiale de către servicii, sub umbrela legii, dar și despre faptul că nu toți arhiviștii aveau acces la toate actele.

Pe lângă lunga listă a prevederilor care au normat beneficii reale pentru administrarea documentelor clasificate, s-au strecurat și câteva articole care au produs efecte catastrofale în relație cu dreptul comunităților la propria memorie.

HG 585/2002 a încalcat pur și simplu o lege, legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996 și a instituit dreptul SRI, DGIPI sau al Serviciului secret al Armatei să dispună nu doar asupra documentelor proprii ci și asupra documentelor clasificate produse de autorități și instituții publice sau a marilor coloși industriali din perioada comunistă. Practic, în afara oricăror competențe istorice sau arhivistice, fără a avea un drept de proprietate sau de deținere legală, documentele clasificate ale oricărei organizații intrau de facto în custodia Serviciilor de informații. Odată create, indiferent de nivelul de clasificare, actele erau pus sub sechestru, folosirea lor fiind îngăduită doar de către acestea.

(…)

Așa se face că astăzi un cercetător nu poate avea acces la documente clasificate produse înainte de primul război mondial de către unitățile militare sau la actele legiunii de jandarmi din anii ’20, deși termenele lor de clasificare au expirat de jumătate de secol. Evident că acest lucru îl știu și Serviciile, dar interesul lor este legat de putere și de controlul informațiilor, fiind speculat orice prilej în acest sens. Au fost totuși și unele excepții meritorii, reprezentate de sălile de studiu ale unor deținători de arhive în care directorii respectivi au rezistat presiunilor și au aplicat legislația în spiriul ei și în acord cu recomandările europene privind arhivele. După 2007, odată cu mandatul la conducerea Arhivelor Naționale a lui Dorin Dobrincu, și în unele săli de studiu din țară s-au putut consulta documente clasificate. Înainte de acest an, le puteau consulta în regim preferențial doar unii istorici, agreați de putere sau de fostele conduceri ale ANR. Astăzi, în pofida oricărei legi sau cutume ale unui stat democratic, amintind mai mult de ethosul unui stat totalitar, DGIPI, serviciul secret al MAI, le dorește scoase din cercetare și supuse declasificării. Oare se va ajunge în situația în care vor scoate inclusiv din biblioteci volumele de documente publicate, în care au fost editate astfel de acte clasificate?

În perioada comunistă, statul totalitar a menționat în legea 66/1971 că documentele clasificate fac parte din fondul arhistic național (FAN). Acest lucru a condus la predarea către depozitele instituțiilor, și ulterior în depozitele Arhivelor Naționale, a unui număr semnificativ de documente clasificate, a căror valoare documentară le asigura statutul de parte a FAN. În anul 2002, autoritățile democratice au fost ,,mai vigilente”, stabilind că documentele clasificate se arhivează sau se distrug. Această prevedere a fost și a rămas o încălcare flagrantă a cadrului legal și a mandatului cu care statul român a însărcinat Arhivele Naționale, timp de aproape 190 de ani. Documentele produse de instituțiile publice, clasificate sau nu, în temeiul legii 16/1996 se pot distruge doar cu avizul ANR, care este singura instituție abilitată să asigure protecția FAN. După cum putem intui, între documentele pe care Serviciile de informații au dat ordin să fie distruse au intrat și multe documente din FAN.

Serviciile au replicat, timp de aproape două decenii, că au respectat legea atunci când au dispus distrugerea documentelor clasificate,inclusiv cele anterioare anului 1989, primăriilor de municipii, Consiliilor Județene, Regionalelor CFR, foștilor coloși industriali din perioada comunistă, penitenciarelor, spitalelor și Universităților (în cazul SRI) sau Prefecturilor și structurilor militarizate din cardul MAI (în cazul DGIPI). Este un răspuns fals și incomplet. Cel corect este acela că au respectat o hotărâre de guvern și au încălcat o lege. Un absolvent onest de Drept știe că există o ierarhie a actelor normative, iar în acest caz nu trebuie să intrăm în capcana întinsă de Servicii care au invocat o opoziție între legi. Opiniei publice i se livrează o problemă tratată drept una de natură legislativă, dar în statele post-comuniste această poveste mascheză interese mai ample. Oricum, este o discuție care intersectează și o altă anomalie, legată de protecția patrimoniului cultural.

(…)

Revenind la documentele clasificate, Serviciile au aplicat retroactiv HG 585 și s-au apucat să toace hârtii și memorie, preluând expresia colegului Mircea Stănescu. Au devenit sursa dreptului, pentru că documentele clasificate din perioada 1971-2001 nu puteau fi abordate prin prevederile hotărării de guvern din 2002. Au dispus distrugerea documenelor clasificate, temându-se de riscurile pe care acestea, parțial supravegheate de către creatorii lor, le puteau aduce ,,siguranței naționale”. Au izolat problema într-o bulă temporală, într-un context deposedat de propriul trecut pentru a suspenda dreptul comunităților la memorie.

Însă avem dreptul să știm ce documente clasificate s-au produs la vizita președintelui Franței, Fr. Mitterand, la Iași, în 1991, sau a Papei Francisc, în 2019, în același oraș, ce informări au primit prefecții unor județe de la Serviciile de informații, sau ce documente clasificate sunt în arhiva Poliției din București pentru perioada Mineriadei din iunie 1990, din timpul primei vizite a Regelui Mihai sau a summit-ului NATO din 2008. Astăzi, ICCMER, cu ajutorul procurorilor și polițistilor, caută în subteran, prin săpături arheologice, urmele genocidului produs în perioada comunistă la adresa unor copii instituționalizați în orfelinate. La suprafață, această cercetare nu se mai poate desfășura pentru că au fost distruse arhivele acestor instituții de tortură. Același lucru s-a întâmplat și cu mărturiile scrise din maternităților unde s-au produs tragediile cu mamele care avortau clandestin. Pe cine și ce vrem să ascundem? Poate ne este frică de propriul nostru trecut, care nu este atât de glorios cum ne este livrat de istoriile oficiale.

(…) E pregătită societetea românească să înfrunte provocările izvorâte din cazuistica ultimelor două decenii ale arhivelor și a Arhivelor Naționale? Noua lege a arhivelor zace de peste 15 ani în sertarele Parlamentului. În schimb, documentele clasificate pot constitui un prim reper al gradului de maturitate a societății dar și de responsabilitate a Serviciilor de informații. Dacă servesc o țară democratică sau își șterg urmele a peste 50 de ani de istorie este o interogație al cărei răspuns îl pot oferi doar acestea.