Cine este de vină pentru tensiunile NATO-Rusia?

Punerea ”imperialismului” și ”agresiunii” Rusiei lui Putin într-un context care să le justifice parțial sau pe de-a-ntregul a devenit o abordare comună pentru presa și instituțiile din Rusia, ca și pentru o serie de analiști și jurnaliști occidentali ce nu sunt parte a presei de mainstream. Faptul ca un întreg context istoric face aproape imposibilă în România acceptarea faptului că Rusia are interese strategice în această parte de Europa nu înseamnă că aceasta înțelegere nu există în țările aliate, inclusiv în SUA, și că ea nu va deveni vreodată dominantă, mai cu seamă în cazul unei confruntări SUA-China, în care Washingtonul nu are nevoie de un nou front împotriva Rusiei.

Ceea ce face interesant textul de mai jos nu este neapărat contextualizarea intervențiilor ruse în Georgia, în Siria și Ucraina, ci faptul ca a fost publicat de un think-tank la care principal finanțator este nimeni altul decât George Soros. Este vorba despre Institutul Quincy, care a luat naștere in 2019, la inițiativa a doi miliardari cu viziuni opuse – Soros și Charles Koch. Cei doi controversați miliardari americani au decis să înființeze un think-tank care să militeze împotriva intervenționismului american.

Institutul a fost numit după președintele John Quincy Adams, cel care spunea, în 1821: America ”nu va căuta prin străinătate monștri pe care să-i distrugă”. Într-o declarație postată pe site-ul său, Institutul Quincy arată că ultimii lideri americani au trădat această viziune, iar consecințele au fost teribile atât sub aspect umanitar, cât și în privința intereselor naționale ale Americii.

Institutul consideră că SUA nu ar trebui să se implice în schimbarea cu orice preț a guvernului din Venezuela, însă frații Koch au susținut tocmai această agendă. Institutul spune că va milita pentru dezescaladarea conflictului din Siria, însă o serie de jurnaliști americani antisistem au arătat că George Soros și ONG-urile finanțate de el au susținut agenda dărâmării regimului Assad. Institutul Quincy vrea o politică americană neintervenționistă, însă finanțatorul Soros a fost implicat prin ONG-urile sale în ”revoluțiile colorate”. Celălalt finanțator devenit neintervenționist, Charles Koch, a fost un donator al American Enterprise Institute, care a susținut războiul din Irak. Apoi, Soros este unul dintre donatorii Atlantic Council, un think tank care introduce concepte și inițiază dezbateri care să servească politicii NATO și criticilor la adresa Rusiei, ceva ce noul Institut Quincy nu dorește să facă, dacă este sa ne luăm după principiile pe care le-a anunțat și după textul de mai jos, scris de Ted Galen Carpenter, membru al Cato Institute, finanțat de Koch.

”La finalul anului 1991, disoluția URSS a marcat un sfârșit surprinzător de pașnic pentru un imperiu brutal. În calitate de principal stat succesor, Rusia a încercat să se alăture Vestului democratic, iar SUA și aliații europeni au salutat această aspirație. Trei decenii mai târziu, Vestul și Rusia sunt prinse într-o nouă luptă demnă de războiul rece. Este o evoluție tragică și una care poate să ajungă la un conflict armat catastrofal. Ambele tabere sunt vinovate pentru ajungerea în pragul unui nou război rece, însă este o diferență substanțială în ceea ce privește această vinovăție. Provocările din partea SUA și NATO au fot mai numeroase, mai stridente și au început mai devreme.

Oficialii SUA si NATO, la fel ca și presa de știri din Vest, susțin că Rusia este vinovată pentru confruntarea urâtă de acum. Ei subliniază patru acțiuni ale Kremlinului care au tensionat grav relația Est-Vest. Potrivit acestei versiuni a istoriei, primul episod s-a întâmplat în 2008, când forțele ruse au invadat Georgia și au ajuns până la periferia capitalei Tbilisi. A doua acțiune, și mai gravă, a venit în 2014, când Rusia a anexat peninsula strategică Crimeea, aparținând Ucrainei, după un referendum trucat. Al treilea incident s-a produs câteva luni mai târziu, când Rusia a orchestrat o insurgență separatistă în regiunea Donbas din Estul Ucrainei și apoi a trimis trupe aici, pentru a ajuta rebeliunea. În anii care au urmat, guvernul lui Vladimir Putin a exacerbat tensiunile intervenind în afacerile politice interne din numeroase state vestice, în special in Statele Unite.

Aceste acuzații conțin niște adevăruri, însă omit contextul crucial. Spre exemplu, invazia din Georgia din 2008 a venit după ce armata georgiană a tras în forțele ruse de menținere a păcii care erau desfășurate în regiunea secesionistă Osetia de Sud de la începutul anilor 1990. Conflictul a izbucnit, în mare măsură, pentru că președintele George W. Bush l-a făcut pe președintele Miheil Saakașvili să creadă că SUA și NATO îl vor susține, dacă va intra într-un conflict cu Rusia.

Anexarea Crimeii de către Putin a fost o violare evidentă a dreptului internațional, însă s-a întâmplat după ce SUA și aliații cheie din UE i-au susținut fără nicio rușine pe demonstranții de Kiev pentru a-l îndepărta pe președintele ales al Ucrainei, Viktor Ianukovici. Această lovitură de stat foarte prost mascată a generat temeri la Moscova că Ucraina va deveni un avanpost militar al NATO. Kremlinul a suspectat că va pierde accesul la baza navală crucială de la Sevastopol, din Crimeea, și că aceasta va deveni o bază ostilă a NATO.

Acuzele la adresa comportamentului Rusiei ignoră multe dintre provocările Occidentului care au avut loc cu mult înainte de acțiunile disruptive ale Moscovei. Deteriorarea relațiilor dintre Vest și Rusia postcomunistă a început în timpul administrației Bill Clinton.

Provocarea vestică numărul 1: primul val al extinderii NATO

În memoriile sale, ”Madame Secretary”, fostul ambasador al SUA la ONU și fostul secretar de Stat Madeleine Albright, recunoaște că oficialii administrației Clinton au decis încă din 1992 să susțină dorința țărilor din Europa Centrală și de Est de a adera la NATO. Alianța a recurs la includerea Poloniei, Cehiei și Ungariei, în 1999. Albright arăta că președintele rus Boris Elțîn și asociații săi au fost foarte nemulțumiți de această evoluție. Reacția rusă era de înțeles, din moment ce extinderea NATO viola promisiunea informală pe care administrația George H. W. Bush a făcut-o Moscovei atunci când Mihail Gorbaciov a fost de acord nu numai să accepte unificarea Germaniei, ci o Germanie unificată membră NATO. Condiția implicită era ca NATO să nu treacă dincolo de frontiera estică a Germaniei unificate.

Provocarea vestică numărul 2: intervenția militara a NATO în Balcani

Războiul aerian al NATO din 1995 împotriva sârbilor bosniaci care doreau să se desprindă de nou formata țară Bosnia și Herțegovina și impunerea acordurilor de la Dayton au nemulțumit profund guvernul lui Elțîn și poporul rus. Balcanii au fost vreme de generații o regiune de interes pentru Moscova, din punct de vedere religios și strategic, iar pentru rusi a fost umilitor să se uite neputincioși cum o alianță condusă de SUA dicta evoluțiile în această regiune. Puterile vestice au recurs la o provocare și mai mare patru ani mai târziu, când au intervenit de partea insurgenței secesioniste din provincia sârbă Kosovo. Ruperea provinciei de Serbia și plasarea ei sub controlul ONU nu numai că a fost un precedent toxic în relațiile internaționale, dar a fost și o forma de sfidare evidentă a intereselor ruse în Balcani.

Deciziile administrației Clinton de a extinde NATO și de a se amesteca în Bosnia și Kosovo au fost pași hotărâtori către generarea unui nou război rece cu Rusia. Jack F. Maltock Jr., fostul ambasador american în URSS , a vorbit despre impactul negativ asupra atitudinii rușilor pe care l-au avut al extinderea NATO și intervențiile conduse de SUA în Balcani. ”Efectul asupra încrederii rușilor in Statele Unite a fost devastator. În 1991, sondajele arătau că aproape 80% dintre ruși aveau o opinie favorabilă despre SUA; în 1990, aproape același procent aveau opinii nefavorabile”.

Provocarea vestică numărul 3: următoarele valuri ale extinderii NATO

Nemulțumită de modul în care administrația Clinton a antagonizat Moscova prin intrarea NATO în Europa Centrală, administrația George W. Bush i-a făcut pe aliați să fie de acord cu aderarea restului țărilor ce au făcut parte din defunctul Pact de la Varșovia și cu aderarea celor trei republici baltice. Admiterea acestor ultime trei state, în 2004, a escaladat dramatic încercuirea militară a Rusiei de către Vest. Cele trei mici state nu numai că făcuseră parte din URSS, dar și-au trăit o parte importantă a existenței lor ca parte a Imperiului țarist. Rusia era încă prea slăbită să riposteze altfel decât prin proteste diplomatice, însă nivelul furiei față de aroganța cu care Vestul nesocotea interesele de securitate ale Rusiei creștea tot mai mult.

Extinderea NATO până la granițele Rusiei nu era singura provocare. Statele Unite au început să recurgă la desfășurări prin rotație ale forțelor sale militare în noile state membre ale Alianței. Chiar secretarul de Stat al lui George W. Bush, Robert Gates, și-a exprimat temerea că asemenea acțiuni creau tensiuni periculoase. În discursul său la Conferința de Securitate de la Munchen din 2007, Putin a spus foarte clar ca răbdarea Kremlinului față de aroganța SUA și NATO era pe sfârșite. Bush, incapabil să priceapă nuanțele, ca întotdeauna, a încercat chiar să se asigure că Georgia și Ucraina vor intra în NATO – o politică pe care succesorii săi au continuat să o urmeze, în ciuda opoziției Franței și Germaniei.

Provocarea vestică numărul 4: tratarea Rusiei ca inamic direct în Ucraina și în alte zone

Liderii occidentali nu au luat suficient de în serios avertismentele lui Putin. Ba chiar au continuat provocările pe multiple fronturi și, în anumite cazuri, au apăsat accelerația. Statele Unite și aliații cheie din NATO au ocolit Consiliul de Securitate ONU (și vetoul Rusiei), la începutul lui 2008, pentru a asigura independența Kosovo. Trei ani mai târziu, administrația Barack Obama i-a indus în eroare pe oficialii ruși cu privire la scopul unei intervenții ”umanitare” ONU în Libia, convingând Moscova să renunțe la veto. Misiunea aceasta s-a transformat imediat într-o schimbare de regim orchestrată de SUA împotriva liderului Muammar Gaddafi. Imediat după aceea, SUA au colaborat cu alte state din Orientul Mijlociu pentru o campanie de înlăturare a unui client al Rusiei – Bashar al-Assad, în Siria.  A urmat amestecul evident al UE și SUA în politica internă a Ucrainei.

Este incorect să judecăm acțiunile agresive și destabilizatoare ale Rusiei, inclusiv anexarea Crimeii, actuala intervenție militară din Siria, sprijinul pentru separatiștii din estul Ucrainei și încercările de a interveni în afacerile interne ale altor state, fără a lua în calcul multitudinea precedentelor abuzuri ale Vestului. Vestul, nu Rusia, este responsabil în mare parte pentru pornirea noului război rece.”