Cine mai respectă dreptul internațional

Marea Britanie a decis să încalce legea și prevederile dreptului internațional “într-un mod foarte specific și limitat”, invocand vremuri dificile și circumstanțe excepționale, când este important să ne reamintim principiul fundamental al suveranității parlamentare”.

Așa a prezentat ministrul britanic pentru Irlanda de Nord proiectul de Lege a Pieței Interne, care încalcă acordul pentru Brexit ratificat de UE și Marea Britanie și intrat în vigoare în luna februarie.  Legea aceasta ar permite guvernului britanic să decidă regimul vămilor dintre Irlanda de Nord si Irlanda, mergând până la impunerea unei granițe fizice aici, cu riscul de a duce la nerespectarea acordului de pace din 1998.

Detaliile acordului Brexit și potențialul impact al Legii Pieței Interne sunt extrem de importante și complicate. Nu ne vom ocupa de ele aici, ci de reacțiile UE la încercarea asumată de Marea Britanie de a încălca dreptul internațional și de dublul standard cu care aceste încălcări sunt relatate și analizate.

”Am încredere în guvernul britanic că va pune în practică acordul de retragere, o obligație în virtutea dreptului internațional și o condiție prealabilă pentru orice parteneriat viitor”, a spus președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Câteva zile mai târziu, pe 16 septembrie, în primul său discurs despre Starea Uniunii, președinta germană a CE a citat-o pe Margaret Thatcher: ”MareaBritanie nu încalcă tratatele. Ar fi rău pentru Marea Britanie, ar fi rău pentru relațiile cu restul lumii și rău pentru orice tratat comercial viitor”. Apoi, von der Leyen a adăugat: ”Asta era adevărat atunci și este adevărat acum. Încrederea stă la baza oricărui parteneriat puternic”.

Desigur, Thatcher avea dreptate în spusele ei din 1975, la intrarea Marii Britanii în Comunitatea Europeană. Și Ursula von der Leyen are dreptate în ceea ce spune. Doar că în aceste afirmații este multă ipocrizie. Și Marea Britanie a lui Margaret Thatcher, și Germania Angelei Merkel și a Ursulei von der Leyen au încălcat tratate și au înșelat încrederea altor state.

Marea Britanie a încălcat Convenția de la Geneva pentru Dreptul Mărilor la doar două săptămâni dupa aderare, în 1964. Judecătorul britanic care a validat încălcarea Convenției a invocat ”dreptul suveran pe care instanța nu-l poate pune sub semnul întrebării, chiar dacă asta înseamnă încălcarea unei convenții internaționale”. A cerut cineva vreo explicație în 1964 Marii Britanii pentru încălcarea Convenției? Nu. A dat Londra vreo explicație? Niciuna în plus fața de cea a judecătorului.

Disputele ascunse ale Germaniei cu UE

Dar să ne uităm acum în curtea ”băieților buni” în disputa iscată de legea pe care Boris Johnson vrea să o adopte. Băieții buni sunt germanii, aflați acum atât la președinția Comisiei, cât și a Consiliului UE – Ursula von der Leyen și Angela Merkel sunt liderele de jure ale UE în aceste luni.

Constituția Germaniei pune dreptul internațional pe cea mai înaltă poziție. Foarte recent, Germania a încălcat dreptul internațional. Ce a făcut UE? Nu a pedepsit Berlinul pentru asta, nu a luat nici măcar o singură măsură. Iar Germania nu și-a modificat Constituția, ci și-a menținut o poziție care contravenea legii fundamentale ce oferea preeminență dreptului internațional.

În toiul spaimei generate de pandemie, în luna mai, Curtea Constituțională Federala a Germaniei a stabilit că Bundesbank nu poate participa la programul de achiziții publice al Băncii Centrale Europene, dacă legislația europeană nu se va schimba. Curtea Constituțională Federală a Germaniei a decis că programul de relaxare cantitativa al Băncii Centrale Europene contravine parțial legilor din Germania, câtă vreme nici Parlamentul, nici Guvernul nu sunt implicate în această decizie.

Mai simplu, poziția Germaniei este că legea UE are preeminență atunci când BCE se ocupă de politica monetară. Însă în ce privește politica economică primează legile naționale, nu deciziile BCE. Problema este că Tratatul de la Lisabona din 2009, care guvernează acum UE, stabilește ca UE este cea care stabilește unde și cum se aplică legislația europeană, nu statele membre în parte. Această prevedere a fost acceptată de toate statele și a fost acceptată de Marea Britanie la semnarea acordului pentru ieșirea din UE, care a intrat în vigoare în februarie 2020.

Ce face însă Germania? Cea mai înaltă instanță stabilește în ce măsură se aplică legile UE în țară, adica solicită implicit ca legile europene să se supună legilor germane. Când Marea Britanie a recurs la o acțiune asemănătoare, întreaga presă europeană a reacționat vehement. Când Germania a facut acest lucru, presa europeană a îngropat subiectul sub titluri inspide și în articole pline de tehnicalități indigeste.

Dubla măsură a guvernelor, a UE și a presei

Desigur, decizia instanței germane nu a dorit să distrugă UE și nici să creeze un precedent de care să se folosească adepții Brexit din Marea Britanei, ci doar să se asigure că BCE funcționează și o face legal. Însă este evidentă prezentarea părtinitoare a acțiunilor germane în relația cu UE în comparație cu decizii similare ale altor state. Principiul este simplu – câtă vreme orientarea generală a unui guvern este pro-UE sau câtă vreme guvernul respectiv este însăși Uniunea Europeana (cazul Germaniei), orice abatere de la normele europene este trecută sub preș, în numele ”cauzei”, iar câtă vreme guvernul care comite vreo abatere este vădit anti-UE (precum cel de la Londra) sau eurosceptic (precum cel de la Varșovia sau Budapesta), presa europeană recurge la o agresivă campanie de ”name and shame”, susținând că orice acțiune perceputa ca antieuropeană trebuie să aibă consecințe usturătoare.

Atunci când Curtea Constituțională a Germaniei spunea, în 2009, după Tratatul de la Lisabona, că, până la apariția unei Constitutii europene, legitimitatea democratică ”rămâne legată într-o mare măsură de statul națiune, de limbă, istorie și cultură” și că la nivelul UE nu există încă acești factori de identificare a unui ”demos” european și, prin urmare, nu există o cultura politică viabilă a UE, nu există ”un popor european unificat”, analizele europene spuneau că acesta este un „dialog juridic” între Germanai și UE. Însă atunci când Polonia a urmat aceeași logică germană și a a cerut Curții Constituționale din Polonia să decidă dacă Tratatul UE este compatibil cu Constituția Poloniei, analizele si oficialii UE au vorbit despre o frondă poloneză și au pus guvernul la zid.

Tratament special pentru marile puteri

Să nu facem însă o victimă din Marea Britanie, a doua economie europeană și a șasea economie a lumii. Până la urma, guvernul de la Londra a spus cu propria sa gură că încalcă un tratat internațional, un angajament asumat. Trebuie urmărită evoluția acestei afaceri Brexit – dacă este doar un balon de încercare al lui Boris Johnson, o tentativă de a readuce Brexitul în prim-plan pentru a abate atenția de la epidemia covid, o încercare de a pune presiune pentru deblocarea negocierilor pentru viitorul acord comercial dintre UE și Marea Britanie (blocat acum la capitolul pescuitului) sau este chiar o decizie fermă de a încălca un angajament.

Dacă așa vor sta lucrurile, ar trebui să facem imediat o paralelă cu cazul Greciei în perioada crizei datoriilor suverane. Toate marile puteri europene criticau atunci guvernul de la Atena că încalcă dreptul internațional, arătau că guvernul stângii radicale (cu Yanis Varoufakis ministru de Finanțe) trebuie să respecte angajamentele luate de guvernele precedente, oricât ar fi ele de nocive pentru politica noului executiv și pentru tara. A fost aspru criticată supunerea la un referendum a clauzelor impuse de FMI, de Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană pentru acordarea unui nou împrumut. Care a fost deznodământul? La câteva zile după ce electoratul a respins aceste condiții, guvernul de la Atena a plecat capul în fața creditorilor și a UE și a acceptat clauze și mai înrobitoare.

De aceea este important de văzut care va fi riposta UE la Brexit și la decizia guvernului Johnson de a încălca dreptul internațional. Va fi pedepsită Marea Britanie la fel de draconic ca și Grecia, sau pentru marile puteri ale lumii există tratamente speciale?

În cele din urmă, deciziile recente ale guvernului britanic și disputa Londra-UE, precum și cea trecută sub preș dintre Berlin și UE arată că dreptul internațional rămâne respectat doar de cei slabi. O mare putere, fie ea SUA, Rusia, China, Marea Britanie, va putea oricând să constate o criză umanitară într-un colț al lumii, pentru a interveni și a schimba regimul. O mare putere va putea invoca oricând, și mai cu seamă în perioade de criză precum aceasta, ”circumstanțe excepționale în care este important să ne reamintim principiul fundamental al suveranității parlamentare” și apoi să încalce angajamente internaționale. Celelalte națiuni, aliate sau partenere, nu vor avea decât să respecte acele angajamente, cu toate circumstanțele excepționale. Ba chiar vor căuta să și justifice încălcarea dreptului internațional de către un hegemon sau altul.