Cochilia – (2) 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

2. LA ORIZONT, O ALTĂ CASĂ

Niky fuma îngrozitor de mult. Se întâmpla să lichideze într-o zi și patru pachete de țigări. E adevărat că și lucra foarte mult, el, un simplu șef de lucrări cu delegație de conferențiar, executa munca întregii clinici, pe care o conducea de vreo trei ani aproape singur, chiar dacă nu oficial; mai făcea și o droaie de lucrări administrative la institut; mai ținea și cursuri și seminarii, toate el; mai avea o groază de funcții pe linie obștească; era în tot felul de comitete și comiții, era inclus automat oriunde era nevoie de cineva să tragă și el nu spunea niciodată nu, chiar și atunci când era imposibil din punct de vedere fizic să se mai înhame și la altceva; reușea să fie mereu punctual și la un nivel acceptabil, de multe ori chiar și la un nivel înalt, funcționa profesional ca un robot și adesea mai bine ca un robot. Acesta era motivul pentru care nici nu era prea iubit: nimănui nu-i surâde ideea de a fi subordonat unui robot, nimeni nu este încântat să aibă în preajmă un individ aparent invulnerabil, căruia să nu-i poți folosi, la nevoie, micile slăbiciuni, nimeni nu e fericit să fie solicitat ca o mașină, mai ales dacă e biciuit pentru a ajunge la ritmul ei, pentru a reacționa ca ea, pentru a deveni, cu alte cuvinte, și el mașină, atunci când respectivul om nu dorește decât să rămână un simplu om. Dar, se întrebau unii, pe bună dreptate, Niky Diamant își iubea măcar munca? Un robot, se știe, execută fără a avea vreun sentiment pentru obiectul activității sale. Era doctorul Diamant suferind de un sindrom de superconștiinciozitate, un fel de isterie capabilă să înarmeze omul cu puteri supranaturale până la o inevitabilă prăbușire fizică și psihică (da, dar uite că această prăbușire nu mai venea!) sau era el într-adevăr pasionat de numeroasele-i îndeletniciri? Ar fi interesant de făcut un test, își spuneau colegii, ar fi interesant de știut dacă doctorul Diamant, pus într-o situație nouă, de exemplu, trimis într-o muncă administrativă, o muncă plină de importanță, plină de răspundere etc., ar fi interesant de știut dacă și acolo ar da același randament. Ce bine ar fi dacă l-am putea face pentru o lună funcționar superior de minister, își spuneau acei colegi, într-o situație unde, rupt de studenți și de bolnavi, îngropat într-un vraf de hârțoage, toate de o maximă gravitate, desigur, unde ar depune o cu totul altă muncă. (Dr. Diamant nu e doctorul Păruș!) Ar mai fi și atunci la fel de punctual în toate? Dacă da, atunci povestea cu sindromul de conștiinciozitate acută (de fapt, cronică) s-ar confirma: nu poți să fii superpasionat în aceeași măsură de mai multe munci, de orice fel de muncă… Dar, din păcate, colegii doctorului Diamant nu au avut niciodată puterea de a-1 propulsa din motive experimentale pe un post important în minister și, astfel, enigma sentimentelor lui Niky față de preocupările sale a rămas, deocamdată, nedezlegată.

Dacă ar fi fost întrebată, ar fi vorbit și Rori așa despre bărbatul ei? Se întâmpla de multe ori ca unul sau altul s-o abordeze – vădit retoric – ,,Când, dragă, are timp Niky să facă atâtea?“. „Când“, „cum“, „în ce fel“, dar niciodată ,.de ce“? De altfel nici Rori nu se întreba „de ce“. Rori, traducătoare din franceză și spaniolă la Centrala de comerț exterior, punea cu totul altfel problema. În viața ei existau trei puncte: cucerirea integrală și exclusivă a vilei, căpătuirea Laurei și retragerea ei de la Centrală pentru a avea timp să se apuce cu adevărat de traduceri, adică pentru a avea timp să transpună în versiune românească mari autori de limbă franceză, spaniolă – și engleză! – și nu adrese comerciale anoste. Iar punctul principal, de care depindeau toate celelalte – cariera lui Niky. Primul punct era pragmatic, al doilea ținea de liniștirea conștiinței, al treilea reprezenta visul tineresc de a intra în lumea mirifică a artiștilor. Fiind atât de diferite, cele trei puncte nu numai că nu se anulau reciproc, dar nici măcar nu s-au aranjat vreodată într-o succesiune de prioritate. Ele se completau și se slujeau pașnic. Niky era un scump, însă Niky era atât de îngrozitor de ocupat, încât parcă devenise un concept, parcă nici nu mai era soțul ei în carne și oase. Și dacă tot era un concept, atunci măcar să devină un concept al unui profesor universitar, șef de catedră și nu al unui simplu doctor mai mult sau mai puțin apreciat, mai mult sau mai puțin solicitat de cercurile de care are rost să fie solicitat, mai mult sau mai puțin monden. (Șef de catedră era maximum ce putea fi imaginat pe cale profesională: decan sau rector era pentru o cu totul altă categorie de muritori.) Nu, Niky era oricum un scump, indiscutabil că asta era, dar… un soț… Dar i-ar fi plăcut lui Rori un bărbat care să se țină toată ziua de fusta ei, care să pretindă să-i aduci papucii, în timp ce el se tolănește în fața televizorului pentru a se uita la meci sau care te duce la restaurant ca să vezi cum țopăie mârlănimea? Păi… Păi, da. Era și asta o întrebare.

Oricum, Rori dacă suferea de ceva din partea soțului ei, atunci acest ceva nu putea fi motivat decât tot de structura aparent invulnerabilă a lui Niky: omul supercorect nu putea să-ți ofere nici un fel de surprize. Până și atunci când avea timp să fie tandru – după blestematul său orar, desigur – până și atunci era tot o mașinărie (perfectă!) în plin proces de funcționare. Și în pat, Niky rămînea tot Niky.

– Știi, îi spuse într-o zi Rori, am făcut o descoperire epocală: deosebirea dintre un angrenaj și un om vine nu de la produsul sperat de la unul și de la celălalt, ci de la faptul că nimănui nu i-ar produce o bucurie deosebită momentul când ar auzi că motorul automobilului său nu funcționează normal, în timp ce într-o căsnicie dorești tocmai să se mai întâmple și ceva neașteptat.

– Se poate, admise Niky. Din păcate, eu n-am timpul lui Pavlovici pentru a putea să-ți ofer emoții – sau satisfacții, dacă zici tu –, însă am să mă străduiesc să-ți aduc în casă pipițe. Descoperirea ta este într-adevăr epocală: de mii de ani, oamenii, cei ce au vreme de așa ceva, o aplică plini de entuziasm. Ți-am spus de atâtea ori, e păcat, într-adevăr, că te ocupi de adrese la slujbă. Poetă n-ai putea fi, îmi pare rău, dar o traducătoare…

– Poetă de ce n-aș putea să fiu, mă rog frumos?

– Pentru că nu ești.

– De ce? N-am sensibilitate? N-am cultură?

– Și eu am sensibilitate, și eu am cultură și tot nu pretind că aș putea fi poet.

– Cultură da, dar sensibilitate… Hai să fim serioși!

Niky nu-i răspundea pentru că știa că peste cinci minute ei o să-i pară rău că l-a jignit. (Desigur, ea va fi încredințată că l-a jignit. Și dacă ea va crede acest lucru, nu e cel mai comod lucru din lume s-o lase să creadă?)

Sensibilitatea, își spunea Niky, nu așteaptă confirmări de afară. În cazul lui, sensibilitatea se manifesta în simbioză cu ambiția. Atunci când ambiția se păstrează mereu într-un domeniu de voită himeră, sensibilitatea își creează încetul cu încetul o lume tainică, un labirint pe care fiecare om și-l păzește cu grijă, fiind atent să rămână mereu numai și numai al său. Și-și păzește galeria – până la capăt! – ca o cârtiță.

Punctual, politicos, spiritual, „om de lume“, figură ,,bine‘^:, apreciat de superiori, puțin iubit, puțin urât, capabil, corect, „om fără vicii”, mereu în pană de timp, invidiat pentru succesele sale, solicitat cu insistență de către bolnavi, un nume în specialitatea sa, doctorul Diamant era totodată un angrenaj de echilibru în sistemul familiei sale. De aceea acceptase cu ani în urmă să cumpere vila aceea arătoasă, cu speranța ca într-o zi nu prea îndepărtată o va putea folosi în întregime, adică să aibă un salon de primire sau, mai modern spus, camera cu televizorul, cu canapelele și cu fotoliile, locul unde Rori să poată invita pe cine va dori ea, locul unde să poată pălăvrăgi și el cu un coleg, locul unde, după ce va crește, Laura să poată sta să se uite până la imbecilizare la micul ecran. Mai dorea să aibă o cameră foarte mare și foarte luminoasă, unde să poată lucra nestingherit de nimeni, cameră pe care visa în fel și chip cum s-o amenajeze, unde să-și pună miile de cărți și unde să plaseze o pânză pentru proiecții. Mai dorea să aibă un dormitor civilizat, alături de o baie bine pusă la punct. Apoi o sufragerie unde să fie posibil să mănânci din farfurii, dacă nu zilnic Rosenthal, măcar supa să fie servită din castroane de porțelan și nu din oala albastră cu zmalțul ușor ciobit. Mai dorea o încăpere în care să-și țină Rori toate cărțile ei și toate zecile de dosare cu traduceri începute și niciodată duse mai departe de capitolul trei, dosare ce îl exasperau aruncate în cele mai neașteptate locuri, ca niște veșnice schelete ale cadavrelor unor vise descompuse. Și mai visa și o cameră sau două pentru Laura, pentru când va crește mare – și, iată, Laura a crescut mare – și, văzând vila aceea arătoasă, își spunea că poate că fata va avea capriciul de a se căsători și de a le aduce un ginere în casă și atunci cele două destinate ei cu timpul nici nu vor mai fi suficiente și – măcar la bătrânețe – să nu fie el obligat să se amestece cu alți oameni și să poată să-și păstreze intacte tabieturile și să nu se lovească de scutece și de mirosuri străine. Și mai avea și destinări pentru alte camere, destinări precise pentru odăi la fel de precise din clipa când toată vila va reveni în folosința sa. Pentru care știa că are și relații suficiente spre a reuși să și-o păstreze, cu tot spațiul excedentar. Problema era să nu i se pară cuiva prea luxos totul, dar nu avea de gând să-și deschidă galeriile vizuinii tuturor curioșilor… Deși… Bineînțeles, băieții și așa știau totul… Și, apoi, himera e una, viața e alta și amândouă sunt la fel de imprevizibile. Amândouă!

Așa încât, chiar dacă nu participa la toate meschinele tribulații ale lui Rori pentru a scoate chiriașii din imobil, urmărea cu interes și cu înțelegere războiul ei, mai ales că, odată obținute spațiile noi, el era cel ce le dădea imediat noile destinații, destinații știute atât de bine de o vecie, în timp ce Rori doar lupta ignorantă pentru ele.

Însă războiul acesta se prelungise deja prea mult. Trecuseră ani și ani, unii șefi care promiseră fuseseră înlocuiți, alții trebuiau abordați în locul lor, unii mințeau de doisprezece ani, câțiva doar de șapte, trece viața, Laura nu mai este fetița care refuză să doarmă singură în cameră, acum nu mai doarme, de cele mai multe ori, singură în pat, în curând va termina facultatea, în curând se va mărita, probabil în ultimul an, ca să rămână alături de un soț cu buletinul în regulă și cu postul cu trei străzi mai încolo; bătrânul care ocupă cea mai frumoasă încăpere și holul de la intrare a devenit, între timp, dintr-un proaspăt pensionar un cadavru viu, necesitând zilnic pe cineva în preajmă (și cine să fie acel cineva dacă nu niște nepoți apăruți de te miri unde, gata de a se muta în locul lui?), cei de la etaj se tot mută de doi ani în bloc nou și tot de doi ani blocul acela este singurul din țară imposibil de recepționat întrucât ba se constată că n-are instalațiile sanitare racordate la sistemul de canalizare, ba se descoperă că balcoanele n-au uși, ba se prăbușește casa scărilor odată cu mutarea primului îndrăzneț (sau disperat) care a pătruns în acel edificiu – realizare – măreață, iar anii trec, cu cealaltă familie s-a ajuns la situația de a nu se mai discuta, de a te întâlni nas în nas și de a întoarce capul; anii trec, oricât de paralel s-ar consuma viața reală a lui Niky, cea de robot ireproșabil față de viața sa paralelă, la fel de reală, chiar dacă fără a se trăda nicicum în afară, oricât de tainic ar fi totul. Așa nu se mai poate!

Abia de plecă familia Pavlovici, că soții se așezară în câte un fotoliu și Rori începu să dea raportul ultimului buletin de război al campaniei pentru cucerirea vilei, iar Niky o ascultă cu răbdare, păru chiar interesant de ceea ce-i mai spunea ea, dar când situația parcă părea lămurită, se sculă în picioare, se duse la fereastră și, cu spatele la nevastă-sa, o anunță:

– Tot ceea ce ai făcut și mi-ai spus este remarcabil. Chiar măreț! Adevărul este că ți-ai făcut multe vise în legătură cu casa asta și, recunosc, și eu am visat…

– Tu ai visat?! Visezi și tu vreodată?

– Se mai întâmplă.

– Nu te supăra! N-am vrut să te jignesc, dar…

– Dar chiar dacă m-am obișnuit să țes toată imaginația mea casnică pe canavaua acestei clădiri, pur și simplu nu mai am răbdare.

Rori îl privește cu ochii mari:

– Tu nu mai ai răbdare?!

– Am găsit azi… în încăpere intră și Laura, gata să spună ceva, însă taică-său îi face semn să tacă și să asculte. Fii atentă că te interesează și pe tine! Hardughia asta a devenit una dintre preocupările noastre de o jumătate de viață. însă nici măcar ea, ci doar perspectiva de a o avea cândva în întregime. Zău, copii, nu merită! Când nu reușeșți într-o parte, trebuie să încerci în alta, calculând mereu proporția între perspectivă și sacrificii. Rori vrea să protesteze, își imaginează o clipă că soțul ei vrea, în sfîrșit, să emigreze, s-o șteargă, îl privește, îl cunoaște, vrea să precizeze…, vrea să spună că…, dar Niky o face și pe ea să tacă. De altfel, misiunea istorică de eliberare a hardughiei, războiul sfânt al mamei, s-a terminat. Am descoperit o altă clădire, nu atât de centrală, nu atât de situată în cartierul… nu te supăra, Rori, în cartierul snobilor, dar nici în alt continent nu se poate spune că e. Proprietarul are motivele lui să o cedeze goală, mă înțelegi? GOALĂ în schimbul acestei superbe case ocupată pe jumătate de melomani nocturni și pe cealaltă jumătate de muribunzi longevivi și cu urmași legali.

– Niky, nu te supăra, dar eu cred că tu ai înnebunit! Ți-am spus acum trei minute că Pantelimonescu mi-a promis că bandiții vor zbura, până la revelion, la dracu’-n praznic. Iar blocul nenorociților de la etaj până la urmă tot se va pune la punct. Hai să nu zic într-o lună, dar în două, maxim în trei tot se vor muta și ei. Nu ne mai rămâne decât bietul domn Ovanez. Pe el nu putem să-l dăm afară, aici s-a născut, vila a fost construită de tatăl lui… Doar ești medic, nu? Cât poate să mai trăiască?

– O veșnicie, în amintirea vie și prezentă a urmașilor!

– Mai bine te-ai gândi să scapi de porcăria aia de delegație pe care ți-o flutură în față de atâția ani! Mai bine te-ai gândi să devii conferențiar cu acte și numire în regulă!

– Nu conferențiar, Rori! Profesor! O să vină și asta…

De fapt, fiind în secretariat, a auzit întâmplător că a fost anunțat că de la anul viitor va veni iarăși Burleanu de la București, același Burleanu care a mai descălecat la Institut cu doi ani în urmă pe post de șef de lucrări. Atunci a stat puțin, doar cât să folosească acea venire ca trambulină pentru a deveni șef de lucrări în capitală. Ulterior, a urcat rapid toate treptele până în preajma soției lui Ceaușescu. Recent s-a întâmplat ceva și conferențiarul Burleanu a căzut atât de jos încât a fost surghiunit în cel mai îndepărtat colț al imperiului. Așa că, măcar pentru o vreme, postul de conferențiar va deven iar inaccesibil. Să-i spună și asta lui Rori? Doamne ferește!

– Adică pentru un lucru pe care ți-1 pot sufla nenumărați intruși și gură-spurcată ai răbdare, însă câteva luni să se elibereze, după atâta vreme, vila nu mai ai! Nu te deranjează politrucii analfabeți veniți de la agronomie sau de la…

– Pe Pavlovici nu pot și nici nu vreau să-l omor. Pavlovici va fi următorul titular al catedrei – tot cu delegație, probabil, ca să fii tu fericită – și nu pot decât să tocmesc un profesionist din Chicago, bun să-l ucidă cu gloanțe în cap sau cu și mai mult whisky în ficat pentru a-mi elibera, eventual, mie locul. Deocamdată n-au numit încă pe nimeni de la agronomie la medicină, dar taci și nu le da ideea! Iar din cauza cui nu pot eu deveni, conferențiar știi prea bine și n-am cum să mă lupt cu el. Sau cu ea. In schimb, clădirea ce mi se oferă este goală pe de-a-ntregul și nu așteaptă decât să ne mutăm în ea.

– Cum? E părăsită?

– Nu înțelegi că vom face schimb de locuință cu actualul ei proprietar?

– Și el știe că aici mai bântuie trei familii de chiriași?

– Mi se pare că am spus clar, de la început, că el acceptă schimbul de proprietate și în aceste condiții.

– Asta înseamnă că individul sau nu e în toate mințile sau că ne oferă o chichineață într-un perimetru demolabil, pentru care vom fi despăgubiți cu bani suficienți pentru o trotinetă.

– Eu am văzut casa…

– Poate că bojdeuca e pe punctul de a se demola prin proprie voință!

– …și este exact ceea ce-mi doresc eu de o viață!

– Are etaj?

– Are și puțin etaj.

– Cum adică „puțin etaj“? Are etaj sau n-are etaj?

– Are.

– Și câte camere?

– Aăăă… Nu știu exact.

– Este visul vieții tale, dar nici măcar n-ai văzut clădirea în întregime?

– Mâine după-masă, între trei și cinci, am o fereastră. Mergem s-o vedem toți trei.

– Numai că eu am serviciu până la patru și jumătate, preciză Rori.

– Și eu am seminar la lingvistică, spune și Laura.

– Bine, atunci vom merge mâine cu maică-ta între trei și cinci. Mai chiulește și ea.

– De ce să nu chiulești și tu?

– Pentru că eu n-am timp!