Sunt lucruri nespuse, dar adevărate. Marea majoritate a populaţiei se mulţumeşte cu percepţia în schimbul realităţii. Oamenii s-au adaptat unui sistem convenabil: fie bogat, fie sărac, percepţia este cea care contează. Unii bogaţi sunt mai săraci decât par. Alţii, din contra, mult mai avuţi. Oamenii simpli au şi ei metodele lor de a-şi îmbunătăţi percepţia.
V-aţi întrebat vreodată de ce în parcările din faţa blocurilor din cartierele muncitoreşti, unele ajunse adevărate ghetouri, vedeţi maşini care în occident se odihnesc exclusiv în zonele ocupate de oamenii bogaţi? E simplu, cocalarul vrea o mai bună percepție asupra propriei imagini atunci când ajunge la locul de muncă, prin baruri şi cluburi, la munte sau la mare, la greci, bulgari și turci. Aşa că face serios foamea şi multe rate pe la bănci pentru a-şi cumpăra o maşină premium şi nişte haine mai de firmă. Şi, astfel, ”în deplasare” el pare că este chiar cineva. Asta cu condiţia să nu cuvânte prea mult şi să lase la minim manelele puse pe sistemele audio performante ale autoturismelor sclipicioase. Însă noaptea, revine în apartamentul lui comunist, sărac în metri pătraţi, meschin la confort, mucegăit şi imposibil de deratizat complet. De abia atunci acesta stă faţă în faţă cu realitatea şi probabil se consolează cu percepţia din timpul zilei.
Şi în politica mare tot percepţia contează. Un mare politician trebuie să fie un adevărat iluzionist, în aşa fel încât să distragă atenţia alegătorilor în altă parte decât cea în care ”lucrează” el cu adevărat. Şi aici mă refer mai ales la marii politicieni occidentali care, în timp ce pare că lucrează din greu pentru proprii alegători, de fapt servesc interese mai mult sau mai puţin vizibile. Multe din acţiunile marilor licurici sunt dirijate de mari şi influente grupuri de interese economice. Victime, de obicei, cad ţările mici sau slabe din punct de vedere al democraţiei. Băsescu vorbea despre cei care vin la noi ”să-şi ia tainul”. A fost repede pus la punct. Percepţia contează şi, de aceea, tot românul trebuie să spună că diverşii politicieni occidentali s-au trezit deodată, şi total dezinteresaţi, ”mari avocaţi ai României” în momente cheie pentru ţară noastră. Nu putem să-i criticăm, pentru că aşa am ajuns în structurile europene și euroatlantice. Am cumpărat întâi nişte păguboase avioane Airbus, apoi nişte fregate casate, am ”privatizat” sistemul bancar, Romtelecom, Sidex, Dacia, distribuţii de electricitate, gaze şi apă, am făcut autostradă invizibilă cu Bechtel, iar lista ar putea continua pe mai multe pagini. Nu putem spune că nu a meritat. Sau putem? Să-i întrebăm pe licurici mai întâi, să nu se supere şi să ne pună la index.
România mai are multe obiective de atins şi destule lucruri de oferit în schimb. Totuşi părerea mea este că s-a cam exagerat. Ne-am vândut mult prea ieftin. Voi ce credeţi? Bineînţeles, acum vă întrebaţi ce legătură are ce am scris până acum cu titlul articolului. Are şi o să vă demonstrez. Întâi a fost PNA, apoi s-a transformat în DNA. O structură cerută din exterior pentru a lupta cu corupția din interior. A fost un instrument extrem de util, mai ales pentru interesele licuricilor mai mult sau mai puţin strălucitori. Procurorii şefi ai instituţiei, atâta câţi au fost ei, au fost puternic susţinuţi să combată corupţia politicienilor şi afaceriştilor români. Şi-au făcut conştiincioşi datoria, România rămânând într-o perioadă destul de scurtă şi fără puţinii oameni de afaceri autohtoni care mai reuşeau să reziste puternicei şi neloialei concurențe a multinaţionalelor sprijinite politic din afară de licurici, şi cu scutiri de taxe, ajutoare de stat, dar şi alte facilităţi, de către ai noștri. S-a format astfel o percepţie falsă că necinstea şi corupţia ar sălăşlui numai în firmele româneşti, iar multinaţionalele ar fi un fel de instrumente divine trimise de Dumnezeu pentru salvarea de la dezastru și mizerie a bieţilor români.
Şi aşa ajungem la Codruţa. A încercat cu obstinaţie să urmărească corupţii noştri, dar ce să vezi, au apărut indicii temeinice că aceştia nu au furat singuri. Şi aşa a ajuns în necaz: cum să faci în aşa fel încât să-i pedepseşti pe ai noştri şi să-i omiți pe ai lor? Dosare precum EADS sau Rompetrol duc direct la licurici intangibili. Şi sunt numai două exemple. Mai ţineţi minte că scandalul privatizării Sidex pe câţiva arginţi, ducea (conform presei britanice), spre Tony Blair. Atunci presa a fost determinată ”să pună batista pe ţambal”, în scopul unor ”interese naţionale superioare”. La fel ca şi presa germană în cazul EADS. Şi la licurici libertatea presei este opţională, nu va speriaţi, nu suntem noi inventatorii cenzurii ”în scopuri mai înalte”. Acum, numele lui Tony Blair apare într-un dosar ce nu ar fi trebuit instrumentat prea serios, din cauza unor ”interese superioare de stat”.
Nu ştiu dacă Kovesi nu cunoștea faptul că Blair e DNAtins, că va fi abandonată de SRI, principalul său aliat şi, implicit, de ziariştii sub acoperire ai acestui serviciu. Iar dacă a acţionat fără a avea acordul cuiva destul de puternic să o protejeze, crezând că va putea purta singură o asemenea cruciadă, în curând va deveni istorie. Aproape sigur. Dar, oricum, mereu mai există o speranţă: istoria se repetă. Mereu şi mereu…
