Colecţia Weiller

Erou al Marelui Război, căpitan al industriei aeronautice şi om de gust, Paul-Louis Weiller a strâns în reşedinţele sale un splendid ansamblu de opere de artă veche, din care o parte este dispersată zilele acestea la licitaţie de Casa Gros&Delettrez.

„Cadetul Roussel are trei case”, spune un cântec. Paul-Louis Weiller a avut aproape 100, până şi în arhipeleagul Bahamas. Având o avere însemnată, aceste case au fost în cea mai mare parte luxos decorate. Obiecte de artă, mobile, tabouri şi manuscrise sunt puse acum în vânzare de Maestrul Henri Gros, la Hotel Drouot, mărturisind fastul incredibil de care era înconjurat colecţionarul. Şi este vorba doar despre o mică parte a acestui tezaur, provenind din trei dintre locuinţele sale, printre care şi „Hotel des Ambassadeurs de Hollande”, bijuterie a arhitecturii pariziene din secolul al XVII-lea, pe care Weiller a restaurat-o, unde primea numeroşi artişti, printre care pe regizorul Roger Vadim şi pe celebrul dansator şi coregraf Roland Petit. Pasiunea sa pentru artă explică şi de ce Greta Garbo îl poreclise „Paul-Louis XIV”. Printre cele 750 de piese propuse spre vânzare în 5, 6, 7 şi 8 aprilie se numără mobilier şi orfevrărie de la Curtea Rusiei, din secolul al XVIII-lea, manuscrise miniate din veacurile XV şi XVI, un vas de jad sculptat, datat 1785, cu un poem autograf al împăratului Qianlong. Întregul ansamblu este estimat între 8 şi 10 milioane de euro şi ar trebui să depăşească această sumă.

100 de ani de succes

Interior din Hotel des Ambasadeurs de Hollande

Fiu al lui Lazare Weiller, unul dintre marii industriaşi francezi de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Paul-Louis Weiller (1893-1993) a avut o viaţă plină de aventuri şi succese. Tânăr inginer în 1914, se acoperă de glorie ca pilot de război, pionier al fotografiei de recunoaşere aeriană. De atunci nu va mai fi numit decât „comandantul”, chiar şi în familie. În anii ’20 se lansează într-o fulgerătoare carieră industrială, făcând din întreprinderea „Gnome et Rhône” prima întreprindere de motoare de avion din Europa. În acelaşi timp, creează numeroase linii aeriene. Compania lui internaţională de navigaţie aeriană (Cidna) fuzionează cu alte trei companii franceze, formând, în 1933, „Air France”.

Figură în vogă în Parisul interbelic, divorţat de o prinţesă româncă, Weiller se căsătoreşte cu Aliki Diplarakos, Miss Europa în 1931. Sunt prezenţi la Biserica Grecească, unde a avut loc ceremonia, Georges Bizet, Paul Valéry, Philippe Berthelot, martorul mirelui, şi Anna de Noailles, naşa lui. Prieten cu cei mai mari scriitori ai timpului, Weiller îi oferă lui Paul Claudel un loc în consiliul de administraţie al întreprinderii „Gnome et Rhône”. Un fotoliu foarte bine plătit, care stârneşte multe invidii.

Pagină de manuscris miniat

În 1940 este închis de guvernul de la Vichy, i se ridică cetăţenia franceză şi îi este retras „Ordinul Legiunii de Onoare”, din cauza originii sale evreieşti. Reuşeşte să scape, ajunge în Maroc, apoi în Cuba şi, în final, în Canada. După război şi după naţionalizarea „Gnome et Rhône”, se instalează la Geneva, „oraş din care îţi poţi conduce uşor afacerile fără tracasările din Franţa”, după cum afirmă el. Iar afacerile sunt considerabile, de la difuzarea de energie electrică în Canada, Brazilia şi Cuba la petrolul columbian şi gazele naturale din Texas.

Mecena şi filantrop

Prieten al celor mai puternici oameni din lume, de la Paul Getty la Henry Ford, de la Aristotel Onassis la Richard Nixon, nu-şi uită ţara natală. Apropiat al lui Gerald Van der Kamp, care a ştiut să atragă la Versailles cei mai importanţi mecena americani, Paul-Louis Weiller figurează printre marii donatori ai muzeului care încerca să-şi regăsească splendoarea de dinaintea Revoluţiei. După ce este ales membru al Academiei Artelor Frumoase, în 1965, Weiller dublează mecenatul artistic cu acţiuni sociale. Cadru al recepţiilor somptuoase, la care se întâlnesc capetele încoronate, Hotel des Ambassadeurs de Hollande devine şi sediul unei fundaţii care îi ajută pe tinerii creatori. Pe lângă marile dineuri, la care alerga tot ceea ce Parisul avea mai frumos şi mai talentat, se distribuia şi o „supă populară” de peste un milion şi jumătate de porţii.

Vas de argint provenit din colecţia Ducelui de Saxa-Teschen

În materie de artă, optează, în principal, pentru valorile sigure ale secolelor XVII şi XVIII. Abia dacă face câte o scurtă incursiune în zona impresionismului. Acest perfect om de lume, care îşi ascundea cu grijă rănile şi deziluziile, avea drept deviză „să te înconjori de tot ceea ce consolează”. Iar consolările lui sunt spectaculoase. Marele vas cizelat magnific de Ignaz Joseph Wurth pentru ducele Albert de Saxa-Teschen, fondatorul Albertinei din Viena, două clopote de argint dăruite de Ecaterina cea Mare favoritului său, contele Orloff… Prin intermediarul său parizian, Jacques Helft, Weiller a reuşit să achiziţioneze mai multe piese din colecţiile ruseşti puse în vânzare, în anii ’30, de autorităţile sovietice.

Surprize de proporţii

Comodă ce i-a aparţinut Ecaterinei a II-a

Sectorul mobilier este dominat de un foarte frumos ansamblu în marchetărie neoclasică, de la 1770, în care strălucesc nume de ebenişti celebri, ca Jean-Henri Riesener, Leonard Boudin şi Charles Topino. Se remarcă un monumental birou cu cilindru, semnat şi datat 1773 de maestrul suedez Georg Haupt, provenind din colecţiile ţarului Paul I, şi o rarisimă comodă cu cifru a Ecaterinei a II-a, încrustată cu fildeş şi decorată cu ornamente din argint şi cu blazonul oraşului Novgorod, estimată la 500.000-700.000 de euro, asemănată de expertul Antoine Lescop de Moy cu o piesă mai modestă. Păstrată la Muzeul Ermitaj, comoda provine din colecţia prinţului Demidoff, Weiller cumpărând-o de la prinţul Paul al Iugoslaviei, care o avea de la mama sa, născută Demidoff.

Cele mai frumoase tablouri propuse în licitaţie aparţin fie categoriei „clasic”, fie celei „bizare”. În prima categorie se detaşează un mic „Portret de bărbat cu beretă neagră”, pictat pe panou de stejar de către Corneille de Lyon, sau un strălucitor „Portret de femeie înconjurată de trei copii”, al lui Cornelis de Vos, în care costumele negre fac să strălucească carnaţia roz a personajelor, ale căror figuri sunt puse în evidenţă de gulerele imaculate.

Cercul lui Watteau, Cinci personaje din comedia italiană

Celei de a doua categorii îi aparţin „Cinci personaje din comedia italiană”, pânză enigmatică, a cărei figură centrală, cu privirea voalată, aminteşte de „Gilles” a lui Watteau. Atribuirea ei acestui pictor a fost însă contestată, încă din 1774, când a fost catalogată drept fals. Să fie o schiţă a maestrului terminată de un artist din cercul lui? Semnată şi datată 1734, marea „Natură moartă”, de Desportes, este o ciudată etalare de cărnuri preparate pentru gătit. Este o variantă a unui tablou de formă ovală, pictat pentru Regent în 1716. Trecând de la forma ovală la cea rectangulară, pictorul a adăugat în partea inferioară un taburet pe care sunt plasate pere pârguite. Tabloul a fost expus la Salonul din 1738.

Albert Cuyp, Femeie mulgând vaca

„Femei mulgând vaca” de Albert Cuyp este dominată de docilul animal care ocupă maiestuos centrul compoziţiei, amintind de celebrul „Taur” al lui Paulus Potter de la muzeul din Haga.

Pentru unele dintre picturi este nevoie de mănuşi albe şi de o lupă. Sunt miniaturi care împodobesc preţioasele „Heures de Claude de France à l’usage de Paris” , care au fost decorată cu miniaturi minuscule de Maestrul Claude de France, între 1515 şi 1517, pentru regina Claude, soţia lui Francisc I, piesă evaluată la 300.000-400.000 de euro. I se adaugă alte câteva alte volume care au scăpat celebrei vânzări a „Tezaurului bibliotecii comandantului Paul-Louis Weiller”, care s-a produs tot la Drouot, în 1998.

Plafonul camerei a l’iltalienne din Hotel des Ambassadeurs de Hollande

Începută în 1920, această colecţie s-a bazat pe intuiţii de moment şi pe un studiu riguros. Weiller a achiziţionat mult şi peste tot în lume, de la Londra la Roma şi New York, de la Drouot, dar şi de la Christie’s sau de la marii negustori parizieni şi străini. Pentru a modera efectele notorietăţii sale asupra cotei obiectelor, i se întâmpla să-şi trimită secretarul să liciteze sau să se ascundă sub numele unora dintre colaboratorii săi. Dar era inutil. Dacă exista ceva ce „comandantul” nu putea să-şi ofere, acesta era incognito-ul.