În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
Rămânem în fața ușii de sticlă. Orice decizie aș lua, tot nu mă ajută cu nimic. Dacă și așa tot ce se petrece în continuare se întâmplă indiferent cum mi-aș pregăti eu acea continuare, hotărăsc să renunț la orice inițiativă proprie și să aștept.
– Tu vrei plecat?
Și lipsa unui răspuns este un răspuns. Aștept continuarea.
Însoțitorul meu întoarce scaunul și pornim din nou pe lungul coridor. Îmi ajunge! Simt cum tăcerea mă înfurie.
– Aici chiar nu e nimeni? Vreau să vorbesc… să stau de vorbă cu cineva!
Ne aflăm din nou în fața camerei 827.
– Sunt în arest aici?
– Tu dacă vrei plecat, eu vin cu tine până la ușă.
– Acum nu sunt îmbrăcat cu pijamaua aceea caraghioasă și m-ai lăsat să ies cu hainele mele.
– Tu dacă vrei plecat, eu vin cu tine până la ușă.
Nu are niciun rost să sper că aș putea afla ceva de la el. Felcerul (?) nu este decât un fel de robot cu un program redus de activități. Sau un imbecil. Mă întorc spre el, mă strâmb și scot limba.
El nu reacționează, nici măcar nu pare uimit, deschide ușa. Mă dau jos din scaunul cu rotile și intru în „camera mea”.
Mă trântesc pe pat fără să mă mai dezbrac, fără măcar să-mi scot ghetele. Ciudat: când cineva este furios, degeaba se întinde să doarmă că nervii îl țin treaz, se acumulează și-l ambalează și mai tare. („Am stat toată noaptea, n-am pus pleoapă pe pleoapă, simțeam că sunt gata să explodez”.) Ciudat! Eu am adormit instantaneu. Somnul m-a cuprins atât de strâns încât nu știu nici când mi-a fost adusă cina.
Nu știu ce oră era când m-am trezit. Storurile de la fereastră au fost trase și încăperea este scufundată în lumina albastră. Pereții sunt iar albaștri, acoperiți cu faianță albastră, pe jos gresie tot albastră, noptiera de asemenea albastră. Pe noptieră, o sticlă cu apă, un pahar și o farfurie cu două mere. În mijlocul încăperii măsuța, pe ea tava cu cina neatinsă.
Scaunul nu este lângă masă, ci mai încolo, lângă perete. Scaunul de lângă perete… Abia ieșit din somnul adânc și obișnuindu-mă cu semiîntunericul albastru, văd pe cineva mișcându-se, sculându-se de pe scaun, mergând spre ușă, apăsând pe comutator. Pereții devin albi, acoperiți cu faianță albă, pe jos este gresie tot albă, noptiera e de asemenea albă. Femeia care a aprins lumina din tavan poartă un halat alb și el.
Revine de lângă ușă, își trage scaunul lângă pat, se așază. Tace. Mă privește întrebător. Eu sunt luat pe nepregătite și, în loc să spun ceva, mă întreb dacă femeia în halat alb este aceeași cu cea care m-a însoțit în ambulanța cu care am fost luat din parcare și adus aici. Atunci am fost atât de surprins de cele ce mi se întâmplau încât am întrebat-o dacă nu este una și aceeași cu femeia care a fost cu mine în Marțea Mare. Mi-a spus că n-a fost cu mine în Marțea Mare, că femeile din Marțea Mare sunt membrele Convoiului femeilor, or ea nu face parte din „așa ceva”. Mi s-a părut că s-a simțit jignită de întrebarea mea. Totuși, am mai întrebat-o și dacă nu este una dintre femeile care a parcurs drum lung paralel cu Convoiul, „femeile plătite de opoziție”. Mi-a răspuns cu un „nu” categoric. Totuși, mi s-a părut cunoscută. Să fi fost femeia din ambulanță? M-am ridicat în coate, însă de teama unei noi gafe, nu îndrăznesc s-o întreb.
– Mi s-a spus că-ți dorești că vorbești cu cineva.
Șade pe scaun și continuă să mă privească întrebător. Cum nu pot să mă decid ce să-i spun, continuă tot ea:
– Eu sunt aici să-ți răspund la întrebările care te frământă… Tăcere… Ai tot ce-ți trebuie?
Se uită la mine, măsurându-mă din cap până la picioare ca o adevărată profesionistă ce este. Îmi dau seama că m-a găsit întins peste pătură îmbrăcat și chiar și cu pantofii de marș în picioare. Așa că mă scol și mă așez în dreptul ei pe marginea patului. Dar de vorbit, încă tot nu m-am decis ce să spun. Se mai uită la mine cât se mai uită, după care îmi spune că-și cere scuze, probabil că a fost informată greșit, probabil că nu mi-am manifestat dorința să stau de vorbă cu cineva. Se ridică și o ia spre ieșire.
– Eu… Se întoarce și se uită spre mine cu aceeași privire întrebătoare. Unde sunt.. eu… aici?
– Toți cei ieșiți din Convoi sunt întroduși în carantină.
– Pentru cât timp?
– Depinde de rezultatul analizelor.
– Felcerul… însoțitorul meu mă tot întreabă dacă vreau să plec. Azi am văzut pe cineva care a plecat.
– Vrei să pleci?
– Unde să plec?
– Nu ți-ai făcut un plan când ai decis să ieși și să renunți la confortul Convoiului?
Și ea vorbește despre confortul Convoiului! Asta mă face să mă întreb… să-mi întărească bănuiala că organizarea Convoiului nu vine doar de la Forurile sale Superioare, ci este în strânsă legătură cu lumea din afara șarpelui. Sau că este vorba chiar de o singură conducere.
– Așa este, îmi răspunde la întrebarea pe care n-am exprimat-o cu voce tare. Deci, și aici se cunoaște și ceea ce gândesc! îmi spun. Nu ți-ai făcut un plan când ai decis să ieși și să renunți la confortul Convoiului? Reia de unde ne-am întrerupt.
– Nu. Dar dacă și așa știți și ceea ce gândim, ce rost mai are să răspund?
– Am aflat că ai vrut neapărat să vorbești cu cineva. Mi-am cerut scuze dacă m-am înșelat. Nu o să te mai plictisesc, dar să știi că are rost să-mi răspunzi, fiindcă eu nu am timpul fizic să ascult tot ce gândești. Așa că dacă te întreb ceva este pentru a mă lămuri fără să-ți scanez gândurile până la punctul în discuție. Vocea i-a devenit oficială, vocea unui funcționar tracasat că petentul nu înțelege un lucru atât de simplu și-l face să piardă vremea de pomană.
Gândesc: Nu vreau să plece! Nu vreau să plece! Nu vreau să plece! Bineînțeles că-mi aude gândul.
– Aici ai timpul necesar să te clarifici. În Convoi ți s-a spus că nu te poți întoarce, dar ar fi bine să alegi corect cum să trăiești anii pe care îi ai în față.
– Altfel o să ajung să fiu înghițit de „gloata de disperați care încearcă inutil să intre în trupul șarpelui” spun.
– Exact! Tac din nou, dar continui să pun întrebări. Femeia în halat alb acceptă să intre în joc și-mi răspunde la ceea ce nu mă mai obosesc să rostesc cu vocea. Da, dacă ai pleca și de aici la fel de nepregătit, în mod aproape sigur ai ajunge printre acei nefericiți. Sau chiar mai rău. Doar o minune te-ar putea aduce înapoi în lumea în care ai fost înainte de a ajunge în Convoi. Or, minunile există, dar sunt foarte rare. Foarte rare!
Într-adevăr, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te reîntâlnești cu tine însuți, să-ți amintești cine ai fost, de unde ai plecat, cine au fost oamenii din jurul tău.
– Dacă îmi doriți binele, dacă vreți într-adevăr să mă ajutați, de ce nu-mi spuneți voi cine am fost, de unde vin, cu cine…
– Aici ai și timpul și condițiile necesare pentru a te lămuri. Nici n-ai la ce altceva să te gândești. Și nici nu ești ocupat cu ceva care să-ți abată gândurile.
– De ce nu…
Parcă nici n-a auzit rugămintea mea. Au și ei restricțiile lor, îmi zic și nu mai insist.
– Afară ar trebui să te gândești doar la prezent, la cum să faci rost de ceva de mâncare, unde să dormi, de unde să-ți procuri haine potrivite pentru fiecare anotimp. Ai trăi strict pentru nevoile prezentului, ca un animal. Aici poți să-ți faci planuri pentru viitor.
Și continuă să-mi comenteze doar gândurile.
Pentru că „orice plan ți-ai făcut pentru viitor, oricât te-ai socotit cum e mai bine să faci, nu s-a potrivit cu ceea ce a urmat în realitate”, ți-ai pierdut încrederea în tine? Atunci tocmai această încredere trebuie să ți-o redobândești! Fără ea nu vei fi decât o frunză desprinsă din copac și plutind neputincioasă pe aripile vântului.
Da, poți să pleci când dorești. Te-ai convins azi și singur. Dar, de data asta, fii mai înțelept: nici la noi nu poți să te mai întorci.
– Când am fost adus aici, în sala de primiri au fost mai mulți oameni. Ce s-a întâmplat cu ei? Trecând pe lungile coridoare, n-am auzit voci. Adică am auzit voci doar în spatele unei singure uși.
Se uită întrebător la mine și tace.
Pauză. Brusc, îmi vin în minte Costi, Conrad și Konrad.
– Vezi că începi să-ți aduci aminte?
Înseamnă că nu poate sau nu are voie să comenteze decât gândurile, mai puțin ceea ce este spus cu voce tare. Dar, inițial, după ce am reușit să-mi dau și eu drumul, am început o discuție normală! Pentru prima oară, am simțit că nu numai în Convoi nu se mai poate reveni, că nu numai în acest „centru al carantinei” nu se mai poate reveni, dar că nici lumea părăsită pentru a intra în șarpe nu te mai primește înapoi. Trei lumi incompatibile!
– Tu ai ajuns singur la concluzia că noi, cei din afara Convoiului, suntem conduși de aceleași Foruri Superioare ca și cei din trupul șarpelui! Cum poți să gândești că suntem incompatibili? Păi, dacă nu am fi noi, cei de afară, de unde ar beneficia cei din Convoi de belșugul…, de bunăstarea de care te-ai bucurat și tu? Incompatibilitate?! Nu vi s-a asigurat apărarea, siguranța de niște paznici veniți de afară, mergând pe lângă voi, încărcați, ca niște catâri, cu echipamentul acela greu? De ce crezi că au acceptat această corvoadă, această muncă silnică? Pentru un singur serviciu de paznic sunt numeroase cereri de angajare, deși salariul nu este cine știe ce. De ce se înghesuie acei bărbați, rupându-se de casă, de familie și de prieteni?
– De ce? întreb în gând.
– Pentru că după stagiul de paznic, vor fi și ei primiți în Convoi, cu toate beneficiile aferente. Încă din antichitate, veteranii primeau avantaje la părăsirea taberelor militare, avantaje la care altfel n-ar fi putut ajunge nicicând. Părăsind armata după un stagiu îndelungat, soldații romani se bucurau Honesta missio. Văzând cum mă uit la ea, mi-a explicat că, pe lângă, onor, cetățenie, bani și pământ, puteau, în sfârșit, la vreo patruzeci de ani să se căsătorească.
Își bate joc de mine!
– Am fost și eu căsătorit?
– Asta trebuie să afli singur!
– Mai sunt căsătorit? Tace. Dar am fost și eu paznic?
– Așa nu vom ajunge niciunde! Nu altul trebuie să-ți dezvăluie trecutul! Asta trebuie s-o faci singur! Fără memorie, fără amintirile tale ceea ce ți-ar spune altcineva n-ar reprezenta mai mult decât o fișă dintr-un dosar păstrat la serviciul de resurse umane.
– Dacă n-am fost paznic, cum, naiba, am ajuns în trupul șarpelui?
Mă uit la femeie și nu mă pot abține să mi-o imaginez fără halatul alb de pe ea.
– Vezi? îmi comentează iar gândul, fără amintirile tale, n-ai avea asemenea impulsuri și nu ar rămâne decât înregistrarea neutră a convorbii noastre. Ajunge pentru azi! Se scoală, duce scaunul lângă masă și pleacă spre ușă.
– Dar eu așa mai vrea să…
– Să sting lumina?
– Eu…
Fiindcă nu știu pe loc ce să-i spun, stinsul luminii fiind ultimul lucru care mă interesează acum, îmi mai aruncă o privire nici zâmbitoare, nici severă.
– Ai mare grijă la ce concluzii vei ajunge! Numai acele concluzii, pornind de la tine, îți vor stabili viitorul.
Iese.
O mai aud câteva clipe vorbind cu cineva. Probabil cu felcerul (?) aflat mereu la datorie la ușa mea. (De fapt, nu la ușă, ci undeva după un cot apropiat al coridorului.) Apoi liniște. Din nou liniștea aceasta care mă introduce într-un recipient cu capac, într-un fel de sarcofag. Unde simt claustrofobie.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.