În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
Intru în holul mare. Pare gara unui oraș mai răsărit. Am vrut să mai ies o dată pe peron să mă uit la numele localității. Până una, alta, privesc în jur la casele de bilete și la diferitele cafenele, restaurate și chioșcuri cu ziare, țigări, suveniruri, la automate cu țigări, cafea, dulciuri, la biroul de turism și de schimb valutar. Magazine cu de toate. Am nimerit într-o metropolă și pentru a afla unde anume, mă întorc spre ieșire pentru a vedea numele gării. De undeva apar doi agenți de pază care-mi cer să mă legitimez. Mi-au luat portofelul cu totul și m-au condus într-un birou. Unul dispare cu hârtiile mele după un perete de sticlă, iar celălalt îmi face semn să stau jos. El s-a așezat pe partea cealaltă a mesei. Mi-am adus aminte de o scenă, probabil dintr-un film vizionat cine știe când, o scenă cu un interogatoriu. Deci, sunt și eu supus unei verificări mai amănunțite.
Stăm și ne uităm unul la altul. Cel din spatele peretelui de sticlă își face de lucru cu portofelul meu, scoate fiecare foaie și o introduce într-un aparat, apoi îl văd vorbind la telefon. Eu stau de o parte a mesei, celălalt om în uniformă de cealaltă parte. Tăcem amândoi. La un moment dat sunt întrebat dacă doresc o țigară. Nu fumez. Dar o cafea, un pahar de apă sau un ceai? O cafea, da.
Cel de după peretele de sticlă mai vorbește la telefon. În încăpere n-a mai intrat nimeni. Doar noi doi stăm și tăcem. Sorb din cafea, închid ochii și mă străduiesc să mă folosesc de prilejul de a sta comod într-o odaie curată, unde nu e nici cald, nici frig. Dacă tot tăcem, încerc să ațipesc.
Poate chiar am reușit să dorm câteva minute, îl aud pe cel ce mi-a verificat hârtiile că-mi spune ceva, deschid ochii, mai beau din cafea.
– Deci, veniți de la carantină.
– Da.
– Văd că aveți și o adeverință că nu sunteți purtător de boli. Am verificat actele și sunt în regulă.
Din nou tăcere. O tăcere lungă.
– S-au semnalat prea multe incidente cu autori în hainele unor foști participanți la Convoi. Tac. Ce să răspund? După o altă pauză, agentul continuă. Dacă și dumneavoastră chiar sunteți dintre cei ce au părăsit Convoiul, trebuie să fiți prudent, hainele pe care le purtați sunt vânate de infractori violenți. Ei le folosesc pentru a induce în eroare viitoarele lor victime.
Tăcere. O tăcere la fel de lungă. Măcar cei doi agenți de pază sunt politicoși, gândesc.
În sfârșit se deschide ușa și intră un individ îmbrăcat cam ca mine.
– Te descurci? Nu știu ce să răspund. După ultimele vorbe ale agentului, credeam că nu mai sunt suspect. Unde crezi că vei dormi noaptea asta?
– Cred că voi găsi o pensiune sau un hotel. Am câteva bonuri pentru cazare.
Omul mă mai cântărește o vreme din priviri.
– N-am de unde să-i cunosc pe toți cei ce au părăsit Convoiul, dar, ca și voi, înclin să cred că e vorba de cineva care chiar a fost în trupul șarpelui.
– Cei de la carantină confirmă, după semnalmente, că este așa.
Mai stăm o vreme și ne uităm unii le alții.
– Nu te supăra, dar au fost prea multe cazuri cu falși foști participanți! Hai cu mine, te duc la un motel ieftin și sigur, aproape de gară. Beau cafeaua până la fund. Acum e rândul meu să devin suspicios. Omul îmi simte neliniștea, îmi arată o legitimație și spune că agenții îl cunosc.
Îmi iau portofelul cu actele. Ieșim din gară și coborâm scările la metrou. Păi, dacă motelul ieftin e lângă gară, de ce vom călători cu metroul?
– Nu mergem decât o stație.
Neliniștea mea crește văzând că suntem singuri pe scări și apoi tot singuri pe peron. Nici măcar n-am apucat să aflu numele gării. Și al orașului. Fie ce-o fi! Trenul sosește, oprește, urcăm. În vagon mai sunt și alte persoane. Îmi mai vine inima la loc, dar rămân tot în alertă. De ce folosim metroul fără să fi cumpărat bilet?
Coborâm într-adevăr la prima oprite. Aici este mai multă lume. Urcăm scările, eu mereu cu un pas în urma însoțitorului meu.
Între timp, s-a lăsat întunericul. Traversăm un bulevard larg și cotim pe o stradă lăturalnică. De când am ieșit din gară, nu am schimbat niciun cuvânt. După doar câteva case, dăm de o clădire mare. În hol suntem primiți tot de cineva îmbrăcat ca noi. (Hainele provenite de la participanții la marșul Convoiului nu sunt la fel, dar au totuși o linie definitorie, ușor de recunoscut.)
Mi se cer din nou hârtiile pentru a fi introduse într-un computer. Dau și un cupon de cazare. Cel ce m-a condus până aici își ia rămas bun de la mine, mai schimbă câteva vorbe cu omul de la recepție și pleacă, nu înainte de a mă asigura că ne vom revedea la micul dejun. O femeie îmbrăcată ca și cele din Convoiul femeilor întâlnite cu ocazia acelei Marțea Mare îmi arată unde este salonul pentru micul dejun, mă conduce în lift până la etajul VIII, îmi dă cheia de la camera 827, pleacă. Camera 827 exact ca la carantină!
Intru și apăs pe comutatorul de lumină. „Ne vom vedea la micul dejun”, mi-a spus cel ce m-a adus aici. Înseamnă că măcar până atunci nu trebuie să-mi fac griji. Pe urmă, va trebui? În Convoi n-a fost niciodată cazul să fiu în alertă. Acum? Am intrat în altă lume.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.