CONVOIUL (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

Nu trebuie să mai parcurg tot labirintul pentru a părăsi clădirea. Soldatul mă îndrumă spre un lift. În stradă, un alt soldat mă conduce într-o parcare și-mi arată mașina care mi-a fost repartizată. N-am mai condus de mult și nici nu cunosc orașul. La privirea mea, îmi spune că nu am nevoie de șofer, ajunge să indic unde vreau să ajung și mașina mă va duce ea acolo. Să indic?! Să indic în gând și să spun „Go!”. Dacă nu spun „Go!”, mașina nu va porni? Nu, pentru că va crede că doar te-ai gândit la un traseu, dar fără intenția de a-l și parcurge. „Deșteaptă mașină”! Mă așez totuși pe locul șoferului, mă gândesc la localul „La Conrad” și spun „Go!”. Pe ecranul de pe bord îmi apar trei locații „La Conrad”. Apăs pe una și-mi indică un atelier de croitorie. Al doilea este într-adevăr un local. Și al treilea… N-am cum să știu care este ținta căutată. Pornim. În timpul drumului, privesc pe geam și am din nou senzația că recunosc unele clădiri, în vreme ce altele îmi sunt străine. Nu sunt singurul pasager într-o mașină fără șofer. Unele automobile nici măcar nu au ocupate locurile din față.

Îndemânatică, mașina se strecoară ușor prin traficul interns, ieșim de pe bulevardele late și intrăm în străzi mai înguste, cu case mai scunde, cu mai multă verdeață. Pe o uliță văd de departe firma din tuburi de neon „La Conrad”. Litera „r” clipește. Oprim, intru, sala mare e altfel decât îmi amintesc. Pereții sunt stivuiți cu jocuri mecanice. Un bar se află exact acolo unde a fost cândva masa mea preferată. Locul este împărțit în nișe cu fotolii și mese masive. Nimeni nu joacă nici remi și nici table. Într-un separeu are loc o partidă de cărți. Nu (mai?) are nimic din cârciuma de periferie. Nici persoanele, pe care le văd, nu le recunosc. Vreau să mă duc la tejghea să cer o bere, dar îmi aduc aminte că nu am niciun ban. Din mai multe boxe amplasate în fiecare colț, răzbate o muzică bubuitoare. Nu aici am petrecut atâtea duminici! Simt că stârnesc atenție. Probabil pentru că sunt recunoscut prin haine de unde vin. Este totuși ăsta localul de demult sau nu? Atât de radical să-l fi transformat? Și oamenii, oamenii cu care mă întâlneam unde sunt? Da, stârnesc atenție și până și vacarmul bubuitor se oprește. Ies și încerc să recunosc peisajul. Nu sunt sigur dacă mă aflu pe ulița de pe vremuri. Simt primejdia și-mi aduc aminte de avertismentul primit în legătură cu faptul că hainele mele ar putea să atragă răufăcătorii.

Câțiva vlăjgani ies și ei din local, se opresc în ușă și mă cercetează. Urc în mașină. „Go!” Poate că n-au avut intenții dușmănoase, însă nu am chef să verific. Mergem la celălalt local „La Conrad”. Drumul e mai lung. Mult mai lung. Nu am de ce mă grăbi, dar mi-e teamă că mașina s-a rătăcit. Măcar mai văd orașul. La o intersecție de bulevarde, am impresia că zăresc la câteva clădiri distanță o strălucitoare firmă mare „La Konrad”. Dacă tot suntem așa de aproape, aș vrea să cotim până acolo, dar nu știu cum să mă înțeleg cu mașina. Care își continuă neabătut drumul. După o vreme obosesc și închid ochii. Mă trezesc în față la „La Conrad”, de asemenea cu „r” defect. Localul mi se pare mai apropiat de cel la care mi-am petrecut cândva, de mult, după-amiezile de duminică. Însă nici aici mesele nu mai sunt ocupate de jucători de remi sau de table. Lumea stă, bea bere, unii și mănâncă, vorbesc între ei. Atât! Câțiva adolescenți se distrează la cele două jocuri mecanice. Alții sunt ocupați cu niște obiecte care nu știu ce sunt. Dintr-un difuzor se aude muzică de petrecere. Mai puțin tare, astfel încât oamenii de la mese pot să se audă între ei.

Vreau să ies, când dintr-un colț aud „Costi!”. Întorc capul și disting în semiîntuneric un bătrân amețit de alcool. Nu-l recunosc, dau să mă duc spre el, dar cunosc specia,  mă va săruta pe ambii obraji și-mi va cere să-i iau de băut. Or eu nu am niciun ban. Păcat, poate de la un bețiv decrepit aș putea afla mai multe – ori măcar ceva – din trecutul meu. Ca și în celălalt „La Conrad” și aici se face liniște. Atmosfera nu este aceeași, aici par să fiu privit mai mult curios decât amenințător. Mă opresc în ușă și-i las să mă privească în voie. Poate mă va mai recunoaște și altcineva. Nu mă recunoaște niciunul și nici eu nu recunosc pe nimeni.

În mașină aflu prompt, prin cartea de vizită primită, că „La Conrad” și „La Konrad” au devenit firme care au cucerit lumea alături de McDonald´s, KFC (Kentucky Fried Chicken), Bildabo sau Brown+. Dar nu numai acestea! Într-adevăr, pe marile bulevarde pot vedea firme agresive pe care nu-mi amintesc să le fi cunoscut vreodată. Așa că le poți găsi oriunde. Și „La Konrad”? Și. Deci, caută acul în carul cu fân! Un singur lucru mi-e clar; fie că am fost în vechiul meu „La Conrad”, fie că am intrat în alte două, am fost privit, în cel mai bun caz, ca un străin, ca să nu spun ca un ciudat.

Mașina se oprește și pe ecran apare un semn de întrebare: unde vreau să mă ducă mai departe? Habar n-am. Stau pe locul șoferului și îmi amintesc că viitorul de regulă e mult mai simplu decât gândurile panicate despre ce va fi. Când viitorul este neașteptat, gândul, oricât de logic l-au analizat, nu l-au și anticipat corect. Cum viitorul nesigur este generator de stres, mi-am impus să încerc să-l fac, dacă nu mai favorabil, măcar mai suportabil. În Convoi, această decizie a fost ușor de respectat, acolo oricum n-am hotărât nimic, totul petrecându-se după un program impus. Afară, însă, n-am cum să nu-mi hotărăsc pașii. Stau în mașina oprită într-o parcare, mă uit în jur, închid ochii, îi deschid și nu s-a schimbat nimic.

Scot cartea de vizită și pun tot felul de întrebări. Răspunsul este mereu același: „Nu uita că ai din nou un statut privilegiat. În urma testelor absolvite cu brio și a ideilor tale, ai ocazia de a sugera măsurile necesare scăderii numărului celor ce părăsesc avantajele Convoiului pentru nesiguranța din afara lui!” Îmi dau sema că nu vorbesc decât cu un robot. „Go!”. Pornim spre (un) „La Konrad”.

De data asta nu sunt împiedicat să intru. Unul dintre portarii în uniformă de general, îmi parchează mașina. Văd că lumea de aici este servită fără să achite băutura ori mâncarea. Doamnele poartă lungi rochii decoltate, iar bărbații costume sofisticate. Doar eu sunt tot în hainele din Convoi. Mi-e teamă să consum ceva de frică să nu trebuiască să achit nota la plecare. Nu cunosc pe nimeni, n-am cu cine să comunic. Fie ce-o fi! Iau și eu un pahar cu o băutură colorată, așa cum văd și la alții. Încerc să intru în vorbă într-un grup, nu sunt refuzat, dar nici nu mi se dă importanță. Oamenii aceia discută doar între ei. Mă așez la o masă, un chelner mă întreabă cu ce să mă servească, stau singur până ce doi domni și două doamne îmi cer voie să ia loc lângă mine, localul fiind destul de aglomerat. Schimbăm câteva cuvnte politicoase, apoi cei patru discută doar între ei. Nici măcar nu înțeleg sensul convorbirii lor. Stau la masă cu patru persoane, dar stau tot singur. Mă scol, mă plimb prin sala elegantă, printre grupuri etanșe. Mă îndrept spre ieșire și sper să fiu oprit pentru că nu am plătit consumația și, în felul acela, să atrag și eu atenția. Portarul cu vestonul plin de șireturi mă salută cu mâna la chipiu. Ies pe bulevard fără ca să mi se ceară vreun ban. Mașina mă așteaptă la scară.

Pe bord apare din nou semnul întrebării. „La Conrad” și „La Konrad” sunt singurele repere care mi-au rămas în memorie. S-a înserat și cartierul select este luminat cu nenumărate reclame colorate pe fațadele clădirilor, pe acoperișurile zgârienorilor, din înaltul cerului. Poate că ar trebui să mă plimb puțin printre oameni, poate că ar fi bine să mă întorc la hotel cu metroul, dar mi-e teamă că m-aș rătăci. Acum mi-e clar cel puțin că și dacă sunt locuri ce mi se par cunoscute, marele oraș fie că s-a schimbat în lipsa mea, fie că nu este cel din care am plecat eu.

La hotel mai dau la recepție un talon de cazare. Mai am trei.

În holul mare, cel ce m-a adus aici de la gară se întreține cu un alt bărbat în haine de Convoi. Îl recunosc pe domnul distins care a părăsit carantina înaintea mea. Jandarmul postconvoi mă salută respectuos, dași pare un fel de ofițer printre oamenii lui.

Noul oaspete al hotelului este condus în camera care i-a fost repartizată. Cel ce m-a adus aici și pe mine mă poftește să iau loc într-un fotoliu vizavi de el. Ni se aduc sucuri și fursecuri.

– Doriți o cină mai consistentă?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.