În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
A doua zi am umblat prin oraș, am intrat prin prăvălii, am încercat să intru în vorbă cu oamenii. M-am așezat lângă un bătrân pe o bancă într-un parc. L-am rugat să-mi spună cum pot să ajung la un local Brown+. Mi-a explicat, deși a precizat că el preferă tot vechiul KFC. Dar un „La Conrad”? Nu, el „nu-și pierde vremea” la nici un „Conrad”. Dar la „Konrad”? „La Konrad” nu este de nasul lui. Și chiar dacă și-ar putea permite acel loc, n-ar fi atât de prost să-și toace banii acolo. Păi, acolo se fac și se desfac marile relații, îl incit. Nu mă interesează, eu am cât am și nu mă aventurez pentru mai mult. După o pauză a adăugat că numai un prost riscă să piardă ceea ce are. Mai departe discuția nu s-a legat, deși eu am ales intenționat un om în vârstă, zicându-mi că acela a trăit vremurile pe care le-am trăit și eu. Numai că el a trecut treptat, chiar dacă nu în întregime, la schimbările apărute, pe când peste mine noutățile tehnice m-au surprins asemenea unui tzunami. Și mai este ceva, omul își masca cu greu suspiciunea față de mine îmbrăcat în hainele primite în Convoi. Nu știu dacă mă considera un ciudat, pentru că am renunțat (sau am fost dat afară?) la statutul de privilegiat, pentru care restul omenirii trebuie să depună atâtea eforturi să-i ofere tot ce-și dorește sau mă suspecta că aș fi unul dintre tâlharii care a jefuit un ieșit din marele marș. Discuția nu s-a legat și, colac peste pupăză, a început să plouă. Intenția mea de a prelua informații de la lumea de pe stradă a trebuit să constat că a devenit irealizabilă. Parcul mi-a fost singurul loc accesibil pentru a socializa, pentru oriunde altundeva, o cafenea sau un local, nu aveam bani.
Ploaia s-a intețit și am chemat mașina. Care a sosit aproape instantaneu. M-am așezat pe locul șoferului, iar pe ecranul de pe bord a apărut semnul întrebării. Nu știu unde să mergem. Dacă aș ști, mașina mi-ar citi gândul și nu ar mai posta acel semn al întrebării.
Stau în mașină și ascult ropotul ploii. Chiar nu știu ce să fac mai departe. Ploaia mi-a încurcat planurile pe care mi le-am făcut încă de când m-am trezit. „Când viitorul este neașteptat, gândurile anticipative vizând o situație oricât de probabilă, nu-l pot prevedea”.
Stau cam de mult în mașină fără să-mi vină o idee unde să merg și ce să fac. Încerc să-mi adun gândurile. Deci, mi se cere să dovedesc de ce abandonează unii traiul sigur pentru nesiguranța de afară și să vin cu soluții pentru ca asemenea cazuri să fie cât mai puține. Bine, chiar dacă uneori „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, n-ai cum să nu-ți impui cum să-ți continui ziua, săptămâna sau viața. Dacă ploaia nu dă semne să se oprească, dacă nu am bani să intru undeva, mă decid să mă întorc la hotel, să mă așez într-unul dintre fotoliile comode din hol, să aștept să fie adus un nou ieșit din Convoi ori să coboare din lift unul care, ca și mine, este deja cazat. Să-l provoc să-mi spună de ce a părăsit el coloana, ce l-a determinat, ce i-a lipsit. Doar dacă voi afla de la mai mulți de ce s-au hotărât la un pas atât de important, voi putea spune că ipoteza mea este corectă și abia atunci voi căuta soluția pentru limitarea „abandonului de neînțeles”.
Așadar, mă instalez într-un fotoliu și aștept. La o altă masă stau două perechi. Nu poartă haine din Convoi. În hotelul acesta sunt cazate și alte persoane? Posibil dacă luăm în considerare mărimea clădirii și faptul că ieșirile din Convoi sunt totuși puține. Ieșirile din Convoi sunt puține, cel puțin din câte am văzut eu cât am fost în marș, precum și din ceea ce mi s-a spus. Puține și „de neînțels”. Pentru a fi și mai puține ori chiar deloc am ajuns să mă bucur eu și aici de o situație privilegiată. Dovadă că, iată, mă pomenesc servit cu o cafea și cu un pahar cu apă, deși n-am cerut nimic. Prin ușa masivă de la intrare pot vedea că ploaia nu numai că nu s-a oprit, ci chiar s-a întețit.
Stau în fotoliul meu și de afară n-au venit decât două grupuri care nu par a avea vreo legătură cu Convoiul. Nu se duc la recepție, ci se instalează în hol, cer cafele și băutură, probabil să au găsit un loc unde să se ferească de furtună. Când, în sfârșit, liftul coboară cu cineva îmbrăcat de Convoi, aștept să văd unde se va așeza pentru a mă apropia de el. Este un bărbat între două vârste, poartă la el sacoșa primită la ieșirea din carantină, e limpede că va părăsi hotelul. Se oprește câteva clipe pentru a scana locul, se uită la ceas, se îndreaptă spre ieșire, revine. Când vreau să-l invit la masa mea, apare o pereche cu care se vede că omul și-a dat întâlnire. Nu urmează nici îmbrățișări, nici măcar strângeri de mână, ci doar un schimb de replici nu foarte prietenoase. Vorbesc în șoaptă, nu le pot auzi cuvintele, însă nu pare a fi nici departe o secvență a unei bucurii a regăsirii. O dezamăgire pare să vină din ambele sensuri. Totuși, scena nu se prelungește și pleacă toți trei împreună.
Stau de nu știu când în fotoliul meu. Furtuna s-a mai potolit, dar continuă să plouă. Poate din cauza vremii nu vine nimeni și nu pleacă nimeni. Trebuie să se fi făcut miezul zilei, obiceiul unui prânz la oră fixă îmi aduce foamea. Dacă tot stau aici de pomană, mă scol cu intenția de a urca în cameră unde mai am câte ceva de mâncare în sacoșa de la carantină. Ploaia și lâncezitul în hol mi-au făcut și somn. O să mănânc ceva și mă voi culca. În sfârșit, siesta atât de dorită în Convoi acum a devenit posibilă. Când mă voi fi odihnit (de nefăcut nimic…), poate că se va însenina și voi… „Gândurile anticipative vizând o situație oricât de probabilă, nu pot prevedea întotdeauna viitorul!” Aștept liftul și când se deschide ușa iese gentleman-ul care a plecat înaintea mea din carantină și a ajuns mult după mine aici. Îmi face semn că e goală cabina, că pot să urc, dar eu nu urc. Stau pe loc și se oprește și el. Stăm față în față. Oricine ne-ar urmări și-ar imagina că ne-am dat întâlnire.
Deși hainele primite în Convoi sunt de cea mai bună calitate, ele ne fac totuși ușor de identificat ca și cum am purta uniforme. Omului din fața mea parcă i s-ar potrivi mai degrabă un costum de diplomat. E îmbrăcat în haine primite din Convoi, deși îmi amintesc cu claritate că l-am văzut ieșind de la carantină într-un elegant costum albastru închis. Cum de poartă acum hainele ușor recognoscibile ale celor ce am ieșit din trupul șarpelui? De uimire rămân mut în fața sa. El nu mă dă la o parte ca să poată trece și mă privește în liniște. Bineînțeles că ar trebui să poarte haine de diplomat, îmi spun, pe figura lui nu se poate citi nici nerăbdare, nici neplăcere, nimic. Doar o privire ușor ironică. (Sau poate mi se pare doar mie că mă privește ironic.) Stăm de câteva secunde unul în fața celuilalt și eu mă tot mir de ce mi-a spus jandarmul postconvoi că omul acesta impunător este „terminat”.
Secundele trec greu până să devină minut, până ce fostul meu coleg de la carantină îmi mai face o dată semn că liftul mă așteaptă. Este un mod elegant de a-mi cere să mă dau la o parte pentru a-l lăsa să treacă. Mi se descleștează și mie gura și spun „Scuzați!”. El dă din cap și se dă el la o parte ca să intru în cabina liftului. Dar scena a fost prea lungă și înainte de a face doi pași, ușa se închide și ascensorul o ia în sus.
– Regret! face el.
Este un început de dialog, îmi spun și mă agit să nu pierd prilejul de a-l continua.
– Sunteți grăbit? îl întreb.
Mă privește cu aceeași uitătură inexpresivă.
– Ne cunoaștem? Îi indic hainele de pe mine. Da, spune el, ca și dumneavoastră, și eu am fost acolo. Sesizez deosebirea: „acolo” toți cei din coloană ne simțeam egali și ne tutuiam. De fapt, ce doriți de la mine? Faceți parte din jandarmeria postconvoi?
– Nu. Ați ieșit de la carantină înaintea mea. Cred cu vreo două zile înaintea mea.
– Și?
– Și ați ajuns aici după mine. Continua să mă privească la fel. Dacă nu vă grăbiți, poate îmi acordați câteva minute. Aceeași privire. Nu știu ce aveți dumneavoastră de gând să faceți mai departe, însă eu cred că în doi am putea să ne lămurim mai ușor. Tăcere. Omul continuă să nu-mi răspundă. Mă dau dezamăgit de o parte, el dă din cap în semn de salut, merge la intrare, se uită la ploaie, se întoarce în hol, se așază la o masă. Eu am rămas unde ne-am întâlnit, însă nu mai stau cu fața la lift, ci urmărindu-l pe el. Pe el care îmi face un semn politicos să mă așez la masa lui. Cred că am reacționat cam prea repede, aproape că am alergat spre fotoliul pe care mi l-a indicat. În sfârșit, și fața lui s-a destins într-o umbră de zâmbet.
– Cum de nu mai purtați hainele primite? m-am auzit întrebându-l, de parcă asta ar fi fost cel mai important lucru care mă interesa.
– N-ați auzit că hainele din Convoi atrag tot felul de răufăcători? Așa că am cerut încă din carantină costumul cu care am fost admis în trupul șarpelui. Spre norocul meu, încă îmi mai e bun.
– N-am știut că puteam cere așa ceva.
– Hainele primite sunt de foarte bună calitate și dacă n-ar fi pericolul cu răufăcătorii, puțină lume ar fi dispusă să le schimbe pentru cele cu care s-au prezentat înainte de a porni în Convoi.
Este un fel de a-mi spune că eu am fost mai prost îmbrăcat înainte? Probabil, altfel n-aș avea nostalgia lui „La Conrad”. Dar nici nu-mi trece prin cap să mă simt jignit.
– Păcat. Poate că dacă aș fi îmbrăcat cum am fost înainte, mi-ar reveni în memorie și alte amintiri. Păcat că nu am știut.
În sfârșit, discuția visată pare să se înfiripe.
Acest domn scriitor a publicat până acum circa 100 (o sută) de cărți de literatură și probabil va mai scrie vreo două sute până la sfârșit de carieră. Ca să le citești pe toate câte le-a publicat până acum îți trebuie vreo trei sau patru ani. Valoarea totală a acestor cărți este egală cu greutatea lor în kilograme de maculatură pe piața achizițiilor de maculatură.
Problema este însă alta. Un autor care publică o carte literară se numește debutant. Cel care publică vreo trei, patru cărți se numește scriitor. Cel care publică de la 15 cărți în sus se numește grapfoman. În afară de faptul că reprezintă și un pericol. Când mergeam să studiez la Biblioteca Academiei pentru teza de doctorat, am intrat în arhive și s-a prăbușit peste mine un dulap uriaș plin cu romanele unuia, Ion Aramă, scriitor militar. Era să mă omoaare. Atunci m-am întrebat: când dreaku scrisese ăsta atâtea cărți? Altceva nu mai făcuse nimic în viața asta?