Convoiul (44)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

Aprind televizorul, dar nu știu cum să folosesc telecomanda pentru a schimba singurul program pe care-l pot viziona: un post de muzică hard. După mai multe încercări lipsite de succes, sting televizorul și încerc să aflu mai multe de la micul radio adus cu mine din carantină. Aici pot schimba frecvențele, dar nu dau de nimic ce m-ar putea interesa. Las aparatul în surdină și decid să nu-mi mai storc creierul pentru ce va fi: Viitorul e de regulă mult mai simplu decât gândurile panicate despre ce va fi: „Când viitorul este neașteptat, gândurile anticipative vizând o situație oricât de probabilă, nu-l pot prevedea”. Da, dar cât timp ești treaz, n-ai cum să-ți ții gândurile în frâu. Mă imaginez că sunt în localul „La Conrad” așa cum mi-l amintesc, nu cel în care am fost ieri. Ieri? Parcă a trecut o veșnicie.

Adorm. Visez. Visez că sunt în trupul șarpelui. În stânga mea merge jandarmul postconvoi care-mi șoptește ceva la ureche. Pe mine mă miră cum de a intrat în coloană cineva cu sarcini clare pentru activitatea de afară. Și în dreapta mea se află un jandarm postconvoi. Îmi aduc aminte de avertizarea cum că printre jandarmii postconvoi s-au infiltrat răufăcători, însă nu mi s-a spus cum pot fi depistați aceștia. De aceea nu mă simt deloc în siguranță cu bărbatul aflat atât de aproape în dreapta mea. Suspiciunea mea crește când văd – sau doar am impresia că văd – cum individul ține în palmă un briceag. Îl tot mută dintr-o mână în cealaltă și rânjește spre mine. Acum sunt convins că mă găsesc într-o mare primejdie. Totuși n-am fost martor niciodată la un atentat petrecut în trupul șarpelui. Caut sprijin la jandarmul din stânga pe care-l cunosc. Jandarmul din stânga este atent să păstreze cadența, privește doar înainte, parcă nici n-am fi camarazi de marș. Mai la stânga bărbatului din stânga mea pășește paznicul cu care am intrat în contact multă vreme înainte de a părăsi Convoiul. Nici el nu răspunde privirii mele întrebătoare. Eu insist și văd că nici nu e paznicul cu care m-am obișnuit, ci generalul din cabinetul din labirint, generalul de care nu m-am despărțit foarte prietenește, el m-a părăsit fără măcar să mă salute. Nu am timp să mă întreb ce caută coșcogeamite generalul mărșăluind în coloană că el se transformă din nou în „paznicul meu”. De uimire scot un țipăt și mă trezesc.

Mă ridic în capul oaselor și, abia ieșit din somn, am impresia că ușa garsonierei mele – camera 287 – se închide. Îmi aduc perfect aminte că am încuiat-o după mine când am venit. Întotdeauna mă asiguram și pe vremuri – câteodată chiar de mai multe ori – că am încuiat ușa de la intrare, cu atât mai mult, după ce am fost avertizat de primejdii. Sunt sigur că am învârtit cheia în broască. Mă scol, mă duc la ușă, cheia este în broască, apăs clanța și ușa se deschide. N-am încuiat-o?! Ies pe coridor. Nu e nimeni. Mă întorc în cameră, mă uit la ceas, nu e nici măcar ora patru. Încui și mă așez în fotoliu. Somnul mi-a fugit definitiv. Gândul că a intrat cineva în camera mea nu-mi dă pace, degeaba încerc să mă liniștesc spunându-mi că n-a fost decât o iluzie. Dar cum de am lăsat ușa descuiată?

N-am fost agresat și nu-mi pot imagina ce mi-ar fi putut fura. Hainele, hainele atât de tentante, atârnă cuminți pe umerașul din dulap. Iau portofelul și scot pe masă totul din el: un bilet de călătorie pentru „zece deplasări oriunde”, trei tichete ce mi-au mai rămas din cele cinci pentru „cazare în hoteluri de cel mult trei stele”, legitimația cu datele ce-mi sunt doar parțial cunoscute. Nu-mi dau seama să lipsească ceva. Mi-e teamă că am început să înnebunesc, am vedenii, creierul spălat nu dă semne că-mi restituie amintirile. Mă scol din fotoliu și privesc pe geam. Jos, strada și-a schimbat din nou geometria. Sau poate că și ceea ce văd face parte din alienarea mea?

E ora cinci. E ora șase. În spatele unor geamuri din blocul de vizavi se aprind luminile. Stau în întuneric, nu dau la o parte perdeaua, eu văd, dar nu pot fi văzut. La o fereastră de la un etaj mai de sus, o lumină clipește. Nu clipește, ci se aprinde și se stinge într-un anumit ritm. Sunt convins că de acolo cineva semnalizează ceva. Cui? Sunt tot mai speriat că-mi pierd mințile, că am vedenii, că halucinațiile mă fac să nu mai judec asemenea unui om normal.

Stau iarăși în fotoliu. Să facă parte din scenariu și inducerea unor asemenea stări ca acea prin care trec eu acum? Să fie tot un test? Luând-o aiurea, dar rămânând conștient de alterarea gândirii, să fie o probă pentru a vedea cine rezistă și cine nu? Iar cei care nu rezistă să completeze procentul de 2% al sinucigașilor? Cei 2% care nu-și acceptă destinul după ce au ieșit din trupul șarpelui și-și trăiesc profund eșecul, nerămânându-le nici măcar puterea de a se înghesui în „gloata de deznădăjduiți sperând zadarnic să fie primiți în convoi”? Eu nu vreau nici să intru în acea „gloată”, nici să mă sinucid, nici să-mi pierd mințile, așa cum sunt acum pe cale de a păți. Nu vreau nimic din toate astea, însă nu știu nici ce vreau.

Mă duc în baie, fac un duș, mă bărbieresc și… și mă gândesc și mă tot gândesc ce să fac în continuare. Mai am trei zile și trei nopți de hotel, am o mașină inteligentă la dispoziție, poate că, dacă o să izbutesc să dau un răspuns mulțumitor solicitării la care am fost supus, lucrurile vor lua un curs pozitiv. Pe care, deocamdată, nu-l pot anticipa. Păi, nu știu cum ar putea arăta acel viitor și nu știu nici cum aș vrea eu să arate! Știu…. cred doar că lucrurile nu pot lua un curs pozitiv pentru mine, dacă nu le voi oferi ceva care să-i mulțumească pe Ei.

Cobor în sala de mic dejun. Măcar aici nu-i ca la carantină, unde n-aveai prilejul să socializezi și primeai tava cu mâncare în cameră. Aici s-ar putea să discut cu cineva și să-mi vină o idee salvatoare. Sufrageria e pavoazată pentru mai târziu, când va fi ocupată cu o nuntă. Spațiul este generos și într-o parte rămâne loc și pentru bufetul suedez la dispoziția oaspeților hotelului. Asta îmi convine, mesele sunt mai apropiate unele de altele, pot să mă așez lângă cineva. Lângă cine? Ia să vedem! În primul rând mă orientez după cine este îmbrăcat în hainele din Convoi. Observ că nicio femeie nu se află în această situație. Este o discriminare a cărei logică n-o înțeleg. Îmi aduc aminte că doar cu prilejul Marțea Mare am avut ocazia să întâlnim și coloana femeilor. Și ele purtau haine de foarte bună calitate, doar că nu toate chiar la fel. Și-mi aduc aminte și de coloana ce se deplasa paralel cu Convoiul, un fel de Convoi în oglindă. Oamenii aceia erau prea departe, nu puteam să văd dacă și acolo erau tot numai bărbați, nu puteam vedea cum sunt îmbrăcați, doar priveam șirul lor deplasându-se încet. Poate că distanța dintre noi ne făcea să-i vedem deplasându-se încet, poate că mergeau și ei în ritmul nostru. Sau, după toate cele trăite azi, poate că acel „Convoi în oglindă” n-a fost nici el altceva decât o iluzie.

Îmi umplu o tavă cu bunătăți de la bufet, pun farfuriile pe o masă și îmi mai aduc cafea și suc de mere. Au mai venit și alți oaspeți la micul dejun și locurile s-au mai ocupat. Doar la masa mea nu se așază nimeni. Trag de timp și aștept. Până la urmă îmi cere voie o pereche tânără să ia loc lângă mine. Accept, dar sunt dezamăgit să văd, după cum sunt îmbrăcați, că nu fac parte dintre cei ce am părăsit trupul șarpelui. Și sunt și mai dezamăgit când, după o pauză lungă, vin, rând pe rând, bărbați în haine ca ale mele și se așază la alte mese. Perechea care s-a așezat lângă mine mănâncă în liniște. Când schimbă câteva cuvinte o fac aproape în șoaptă. Nu-i pot înțelege. Cred că nici nu vorbesc într-o limbă pe care s-o cunosc. Îmi atrage totuși atenția o pungă de hârtie în care au adus niște pliculețe. Când pleacă o iau cu ei. Caut din priviri și văd pe o etajeră de lângă bufet un teanc de pungi și câteva cutii cu pliculețe. Debarasez și eu masa și îmi iau și eu o pungă în care pun câteva pliculețe. Înapoi în camera 827 cercetez ce am adus cu mine. În pliculețe par să fie pastile cu concentrate. Deschid un plic și sug o pastilă cu gust de… ardei umpluți. Stau în fotoliu și în timp ce pastila mi se topește încet în gură, încerc să-mi planific ziua. În loc de aceasta, fiindcă n-am văzut în sala de mic dejun nicio femeie îmbrăcată cu haine din Convoi, mă întreb dacă nu cumva nu a fost și coloana femeilor tot doar în imaginația mea. Nu cred, în „Gloata care speră zadarnic să fie primită în Convoi” am văzut și femei, ba chiar și copii. N-ar fi perseverat acolo dacă n-ar fi știut că altele au avut șansa marșului.

Îmi pare rău că nu mi-am luat mai multe pastile cu concentrate. M-ar fi scutit de grija prânzului.

Tot nu știu ce să fac în continuare.

În hol dau de „gentleman”-ul cu care am reușit să stau de vorbă ieri. N-a fost chiar o discuție. Acum e împreună cu un bărbat în costum de Convoi. Se pare că nici de acela nu pare să fie foarte interesat. Trec pe lângă ei, ne salutăm. „Gentelman”-ul pleacă și mă lasă cu cel cu care a stat de vorbă. Acela pare mai dornic de conversație.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.