Convoiul (45)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

Ne așezăm la masă într-o nișă. Nu pot să-mi dau seama de profesia bărbatului. Îmbrăcat la fel ca mine, poate să fi fost orice, înainte de a fi admis în trupul șarpelui. Pare mai tânăr decât mine, poartă  o cravată asortată și ochelari polarizați. Nu-i pot vedea ochii, dar mă intrigă cravata. Nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva cu cravată în Convoi. Fără să cerem, ne sunt aduse cafele și apă. Când am stat, tot așa, la o masă cu domnul care tocmai ne-a părăsit, nu am primit cafea. Înseamnă că partenerul meu de acum e și el important pemtru Ei? De când am ieșit de la carantină, am învățat treptat că „afară” nu ni se întâmplă nimic incidental, că totul se petrece conform unor reguli ferm stabilite.

De data asta nu sunt eu cel ce pare avid de conversație. Tânărul începe să vorbească repede, de parcă i-ar fi teamă că l-aș putea lăsa singur. Monologul îi e abrupt, pune o întrebare, nu așteaptă răspuns și trece la altceva, face mărturisiri și-și exprimă uimiri. Se vede că-i vine greu să se adapteze la noua viață, repetă că nu s-a așteptat la una sau la alta, că nu mai este cum a fost. Pare să dorească nu confirmări, ci mai ales sfaturi. Îmi beau liniștit cafeaua, așteptând să treacă torentul de vorbe izbucnit ca un vin spumos după îndepărtarea dopului. Mă conving tot mai mult că tânărul a căutat disperat un partener de discuții și că nu l-a găsit, așa cum tocmai a pățit-o cu „gentelman”-ul care m-a lăsat și pe mine cu ochii în soare în mijlocul unei fraze. Probabil că i s-a mai întâmplat și cu alții și de aceea este evident atât de temător să nu-l părăsesc și eu. Dar, brusc, îmi pune o întrebare la care chiar așteaptă răspuns: mă întreabă ce m-a făcut să părăsesc trupul șarpelui.

Deci nu numai eu am fost recrutat cu misiunea de a afla acest lucru! Trebuia să-mi dau seama de acest lucru din teama lui de a nu putea avea o discuție lămuritoare cu un alt ieșit din trupul șarpelui, din comportamentul lui atât de asemănător cu propriul meu comportament. Îi spun ceea ce i-am declarat și jandarmului postconvoi care m-a adus la acest hotel. Tânărul pare dezamăgit, el nu crede că tabieturile sunt atât de importante, încât să iei o decizie de o asemenea gravitate ca părăsirea unei vieți sigure pentru a „plonja în nesiguranță”. Așa că-l întreb la rândul meu de ce a făcut acel pas.

– Pentru că am simțit că nu pot să accept ca toată viața să mi-o cheltuiesc mărșăluind în Convoi spre o țintă necunoscută. Chiar dacă am scăpat de grijile zilnice, mi s-a părut că prețul este mult prea mare.

– Și aici ce-ai de gând să faci mai departe? Tace. Nădăjduiesc că nu te superi că te tutuiesc. Am ieșit amândoi dintr-o comunitate unde nu era nevoie de politețe în adresare. Tace de parcă torentul de vorbe i s-ar fi deșertat cu totul, după monologul abia încheiat.

– N-am crezut că va fi așa, spune într-un târziu.

– La ce te așteptai?

– Speram să continui viața de dinainte, folosind experiența dobândită în trupul șarpelui.

– Viața de dinainte?! Îți mai amintești ce ai fost înainte? Tace din nou. Acum îți pare rău că ai făcut marele pas? Tace din nou, iar eu nu înțeleg de ce a fost pus să afle ceva de la alții cineva, care nu e deloc lămurit cu trăirile sale. Încerc o altă metodă de a-l face să vorbească. Mă scol făcându-mă că vreau să plec. Rezultatul este cel așteptat, îi revine glasul, dar un glas plângăreț.

– Nu mai știu nici eu.

– Păi, ziceai că ai sperat să continui viața de dinainte. Înseamnă că-ți aduci aminte de cine ai fost, ce făceai, ce-ți plăcea…

– Nu…, dar am crezut…, am sperat… Vocea îi devine tot mai plângăreață.

– Dacă ai sperat să continui viața de dinainte, înseamnă măcar că ți-a plăcut viața aceea. Tace din nou. Mă întreb ce-or fi găsit ei la omul ăsta ca să-i dea aceeași misiune ca și mie? Ca să mă lămuresc, îl întreb dacă are mașină.

– De unde să am? Abia am ieșit…

Înseamnă că m-am înșelat, deși faptul, că am fost serviți cu cafea și că m-a întrebat ce m-a făcut să părăsesc trupul șarpelui, nu pare a fi fost întâmplător, așa cum nimic nu e întâmplător prin ce trecem. Suntem programați, dar ni s-a lăsat liberul arbitru, dovadă că decidem singuri dacă să continuăm marșul din Convoi sau îl părăsim. Înțeleg că și Ei sunt conștienți de acest lucru, că-i îngrijorează, că-i interesează cum să procedeze pentru a avea cât mai puține cazuri de abandon din trupul șarpelui pentru că doar astfel se validează uriașul proiect menit să restructureze din temelii viața. Mi s-a recunoscut că există o opoziție față de noul mod de trai, că opoziția apelează și la diversiuni violente, asemenea „răufăcătorilor care atacă bărbați îmbrăcați în haine din Convoi jefuite de la cei cu adevărat ieșiți din trupul șarpelui”, că opoziția folosește ca argument pe cei ce n-au rezistat marșului.

Mi-e greu să-mi adun gândurile, știind că ele sunt recepționate, stocate și prelucrate. Niciodată n-a existat un control atât de sever. Un control permanent care te face să te autocenzurezi permanent. Or n-ai cum să te autocenzurezi decât impunându-ți să abandonezi anumite subiecte, chiar subiectele care te frământă. Și, abandonându-le, ele dispar și dispare și îndoiala care le-a generat. O armă mai eficientă împotriva oricărei rezistenețe n-a existat niciodată!

Nu am încotro, mă întreb despre statutul tânărului dezorientat din fața mea, dar nu este singura întrebare. Simt din nou că tot, ce mă frământă, riscă să facă explozie dacă încerc să elimin gândurile, forțându-mă să mă concentrez pe altceva. Nu mă pot concentra pe altceva, n-am cum să-mi maschez interesele. În fond, nu fac parte din opozanții regimului, n-am ce să ascund. Deranjează, de pildă, faptul că mă întreb de ce nu văd nicio femeie ieșită din Convoi, că mă întreb dacă acel convoi există cu adevărat și, dacă nu există, ce se pregătește pentru sexul frumos? Deranjează de ce nu ni se restituie memoria furată? Sau de ce sunt pus eu să aflu motivele principale pentru care decid să iasă din trupul șarpelui cei ce părăsesc viața fără griji? De ce eu? Și, dacă tot mi s-a dat această misiune, de ce nu mi s-au oferit și instrumentele necesare pentru a putea socializa cu cât mai mulți subiecți? De pildă, mi s-a pus la dispoziție un automobil inteligent, dar nu și un minim de fonduri ca să pot pătrunde în locuri unde văd persoane cu haine primite în Convoi? Cartea de vizită vibrează și îmi transmite că pentru a fi eficient în lumea în care am ajuns, este necesar să învăț singur ceea ce funcționează altfel decât am fost deprins și să mă obișnuiesc să mă descurc firesc cu toate noutățile. Urmărește, mi se spune, la ce sunt bune toate gadgeturile din camera ta și folosește-te de ele. Nici pregătirea școlară nu se poate desfășura primind toate informațiile în aceeași oră, în aceeași zi. Nici măcar pregătirea elementară! Este atât de greu să observi că nimeni nu mai folosește bani cash?  Mai trebuie să suferi că n-ai bancnote și monede în portofel?

Mă uit la tânărul din fața mea. De ce a primit și el o cafea, fără s-o ceară? Nu-i pot vedea ochii din spatele lentilelor polarizate, dar deznădejdea sa este mai mult decât evidentă. Cu doar puțin timp în urmă, m-am recunoscut în comportamentul său! Acum știu că n-a fost cazul și mă întreb dacă se va sinucide sau se va alătura „gloatei disperate”? Când dau să mă ridic, apare lângă masa noastră o fată, el se înviorează și pleacă amândoi. Până la urmă văd că nu eu l-am lăsat „cu ochii în soare”, ci el a fost cel ce m-a părăsit.

Ies și eu din clădire, chem în gând mașina, ea vine prompt, mă așez pe scaunul șoferului, pe ecranul de pe bord apare semnul întrebării, mă concentrez pe „La Konrad”, spun „Go!” și, în timp ce intrăm în trafic, continui să mă întreb ce hram poartă tânărul cu cravată. Îmi trec prin cap tot felul de ipoteze, chiar și aceea că n-ar fi exclus  să fi stat la masă cu un fals ieșit din Convoi, deși nu cred că unul dintre aceia s-ar aventura să vină într-un loc unde să poată fi demascat. Mai ales nu cred să vină singur într-un asemenea loc.

Mașina face un slalom îndemânatec prin trafic, deși nu i-am cerut să se grăbească. Se oprește la un stop și văd pe banda paralelă o mașină cu o femeie la volan, o femeie arătând asemenea celei cu care am petrecut o noapte în Marțea Mare. Mă uit spre ea, ea se uită la mine, dar coloanele pornesc și ea demarează în viteză. Îi cer mașinii mele s-o urmeze, însă traficul e intens și nici automobilul meu nu e chiar atât de intelgent și de abil de fiecare dată. Cotește la dreapta la intersecție: el a primit ordinul să mă ducă la „Konrad”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.