Convoiul (52)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

Tot mai puține ferestre mai sunt luminate, dar pe stradă viața de noapte e vie. Oameni de toate vârstele trec pe lângă mine. Printre ei, un grup de trei femei tinere, dintre care una poartă haine de Convoi. Le zâmbesc și îmi zâmbesc și ele. Le salut și mă salută și ele. Le întreb dacă este vreun club în apropiere. Ele râd și arată spre magazinul din care am ieșit cu doar câteva minute în urmă. Într-adevăr, exponatele din vitrine au dispărut și în locul lor au apărut filme publicitare cu orchestre și soliști cântând în mijlocul unei mulțimi dansând. În timp ce mă uit, aud și muzica. Când îmi întorc privirea spre cele trei tinere, nu mai percep decât zgomotul străzii. Mă uit din nou la vitrina din spatele meu și aud iar muzica. Dacă orchestra ar bubui și pe stradă, noi nu ne-am putea înțelege aici, îmi explică fetele. Cea îmbrăcată asemănător cu femeile din Marțea Mare mi se pare cunoscută. Vreau s-o întreb ceva, dar știu că nu am voie să divulg nimic despre Convoi, despre misiunea mea, dar nici s-o întreb pe ea ceva în legătură cu trupul șarpelui. Nu am voie, dar tocmai ce caută femeile în Convoiul lor, prin ce se deosebește acela de Convoiul bărbaților, de ce sunt două coloane diferite sunt întrebările la care nu am primit niciodată răspuns. Nici măcar dacă există cu adevărat un Convoi al femeilor nu sunt sigur, noi nu ne-am intersectat decât în Marțea Mare cu doamnele. Ce fel de viitor are o viață trăită demixtat? Nu pot să-i pun asemenea întrebări și știu că și dacă aș face-o nu aș primi răspuns. Iar dacă, așa cum sunt sigur, că n-aș primi răspuns, ar apărea o altă întrebare. Chiar nu știe sau nu are voie să discute asemenea lucruri? Le fac semn către clubul din spatele nostru, intrăm toți patru, mă uit în spate, mașina a dispărut.

În Convoi, despărțiți de femei, putem să ne astâmpărăm dorurile doar în acele Marțea Mare planificate după cele mai noi calcule științifice, după cum ni se precizează. Acum, până mâine, nu sunt în Convoi. Mă uit la femeia care mi se pare cunoscută, parcă este cea care m-a urmat paralel cu marșul din trupul șarpelui, deși atunci nu purtase un costum din Convoi. Și eu am tot privit-o, spre nemulțumirea vlăjganului de alături. Acum îmi dau seama că nu am greșit când l-am suspectat că a fost plantat lângă mine pentru a mă descuraja în intenția tot mai vie de a părăsi coloana. Acum nu sunt în Convoi, acum ea nu mă urmează insistent pe partea cealaltă a șoselei, dansăm și ne atingem. Văd că este la fel de flămândă ca mine, dar se dă brusc la o parte. Văzând că eu nu vreau să mai dau înapoi, face schimb de locuri cu una dintre fetele cu care am întâlnit-o. Aceasta nu se ferește când țopăi foarte aproape de ea.

Am condus-o cu automobilul meu la o pensiune. N-a trebuit să aleg, mașina m-a dus din proprie inițiativă acolo și am petrecut astfel ultima noapte din afara trupului șarpelui. N-am știut dacă ne-am fi putut retrage în camera mea 827, nu știam dacă am fi încălcat vreo regulă. Dar nici n-am vrut să mai pierd vremea verificând.

Cât am fost cu fata aceea, nu-mi ieșea din cap prietena ei venită din Convoi (?), femeia care sunt tot mai convins că a fost aceeași cu cea din Marțea Mare. Și iarăși mi-am dat seama că fiecare nouă experiență, până și aproape fiecare trăire oricât de banală, în loc să-mi lămurească gândurile, îmi provoacă o altă întrebare. Asta mă face să-mi fie ciudă pe mine. De ce trebuie eu să mă lupt aproape permanent cu tot felul de întrebări, când majoritatea colegilor din corpul șarpelui mărșăluiesc senin? Și nici fata din noaptea aceasta nu părea muncită de gânduri, cât a fost cu mine. Înțeleg că spălarea memoriei prevăzută a se aplica înainte de a intra în Convoi nu este numai pentru a ne face să nu tânjim după ce lăsăm în urmă, persoane dragi, obiecte cu greu obținute, tabieturi consolidate, ci să avem și cât mai puține capete de pod peste care și între care să ni se nască dilemele.

Întors la hotel, merg direct în sala de mic dejun și îmi încarc tava cu aceleași preparate ca ieri. Iată, îmi recunosc, mi se formează deja un obicei. Faptul, că în dimineața aceasta nu găsesc șunca din care am mâncat până ieri, mă deranjează. Mă deranjează, deși în locul acelui sortiment ni se oferă numeroase alte mezeluri. Mă mai duc o dată să verific, „șunca mea” nu se află niciunde. Mănânc, beau un pahar de suc albastru, îmi sorb cafeaua și sunt de acord că jandarmul are dreptate, dacă voi mai întârzia aici, mi se vor forma noi legături tot mai puternice cu traiul din afara Convoiului. Legături ce vor fi atât de dificil de susținut într-o lume diferită de cea din fundul memoriei mele pasive, o lume în care e puțin probabil că mă voi putea adapta, o dorință tot mai mare de a avea ceea ce n-aș putea avea. Deși „viitorul de regulă este mult mai simplu decât gândurile panicate despre ce va fi, nu pot să nu mă frământ în legătură cu el. Da, știu, când viitorul este neașteptat, gândurile anticipative vizând o situație oricât de probabilă, nu-l pot prevedea. Dar tot nu mă pot împiedica să-mi imaginez cum va fi. Risc să măresc numărul celor ce imploră zadarnic să fie primiți în Convoi? Nu cred. Mai degrabă bănuiesc că m-aș număra printre sinucigași, fiindcă nu știu dacă m-aș putea număra printre cei 2% care se adaptează. Pentru a mă adapta ar trebui să scap de șirul veșnicelor male întrebări și să iau viața așa cum e. Niciodată n-am fost capabil de așa ceva.

Mă scutur: gândesc prostii, îmi spun. Eu am decis, semnând acel formular. Pe mine nu mă așteaptă nici umilința celor fără șanse și nici disperarea înfiorătoare ducând la suicid. Eu mă pot întoarce de unde am plecat, chiar dacă nu am găsit răspunsurile la multele și veșnicele mele dubii. În calitate de „privilegiat” (deși încă nu știu ce să înțeleg prin acest cuvânt) am un viitor în față, un viitor pe care mi l-am asumat și care poate că-mi va răspunde el la întrebări. Iar de nu, am toată libertatea de a reveni și a doua oară în necunoscut. În ceea ce privește conștiința, cred că voi sluji o cauză bună, chiar dacă în aplicarea ei, multe lucruri nu le înțeleg.

Mă liniștesc. În timpul lungilor zile de marș, voi avea tot răgazul și toată liniștea pentru a mă lămuri.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.