În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024
De când cu încrederea în Paznic, mă uit mai mult spre dreapta, peste Roșcovan și devin tot mai atent la peisajul pe unde ne duce marșul. Adică nu mai caut din priviri nici pe Paznic, ci admir lanurile de cereale, copacii, pomii fructiferi. Câteodată trebuie să ne dăm la o parte ca să lăsăm să treacă mașini, tractoare, căruțe. (Odată a trecut încet pe lângă noi chiar și un autobuz cu deținuți. Am putut vedea prin geamurile incasabile oameni în lanțuri și cu priviri obosite. Erau transportați la tribunal ori veneau de la judecată. Sau, poate, îi duceau dintr-o închisoare în alta. Nu știam ce vină ispășeau, dar îi compătimeam sincer. N-a fost singura dată când am lăsat să ne depășească asemenea transporturi și de fiecare dată ne părea rău de oamenii aceia. Eu n-aș fi crezut că sunt atâția deținuți. „Poate, mi-am zis, Convoiul este direcționat pe o șosea specială și de aceea întâlnim asemenea transporturi. Poate că toți deținuții sunt duși doar pe aceste șosele și de aceea ni se par atât de mulți”. Odată ne-a depășit și un autobuz cu deținute și cu gardieni femei. Una dintre femei s-a uitat provocator spre mine. I-am întors privirea, dar autobuzul lor și-a văzut de drum.)
Câteodată mergeam vreme îndelungată și nu trecea nimeni pe lângă noi, alteori ne depășeau coloane întregi de vehicule. Odată am trecut pe lângă o procesiune religioasă, altădată pe lângă o nuntă. Priveam fețele oamenilor și vedeam că și ei ne privesc atenți. Uneori chiar ne făceau semne prietenești. Nu știu dacă le înțeleg de fiecare dată corect atitudinea, dar am impresia nu numai că ne simpatizează, ci chiar ne admiră. Poate mă înșel. Nu știu ce poți admira la un șarpe interminabil de bărbați mergând toți cu aceeași pași și cu ochii în pământ sau în spatele antemergătorului. Și totuși eu, uitându-mă la cei pe care îi întâlneam, primeam mereu semne prietenești, chiar admirative, uneori și bezele.
Prin mijlocul unor localități nu prea mărșăluim. Chiar dacă intrăm într-un oraș, rar depășim periferiile și niciodată nu s-a întâmplat să facem popas într-un sat locuit ori într-un spațiu urban. Măcar de ne-am opri pe o stradă oricât de lăturalnică. Spun asta fiindcă mă gândesc că dacă am primi mâncarea într-un asemenea loc, ne-am așeza pe jos care unde, așa cum se întâmplă când ne dispersăm pe marginea unui șanț sau rezemați de un zid ori de un copac. De multe ori, fiind doar în trecere printr-o mahala, am impresia că la o intersecție, imediat după un colț, văd cum se deschide o uliță asemănătoare cu cea pe care se găsește localul „La Conrad”. Uneori senzația că mergem perpendicular pe acea uliță este atât de puternică, încât sunt convins că acolo chiar se află ospătăria unde am petrecut atâtea după-amieze de duminică și că doar ritmul marșului m-a împiedicat să văd și firma roșie pe fond galben cu litera „r” de la „Conrad” prelinsă. Odată chiar am simțit o nevoie de neoprit să ies din șir și să mă reped „doar pentru o clipă” până unde am fost convins că se afla/se află localul „La Conrad”. L-am dat la o parte pe Roșcovan și am fost cât pe ce să trec pe lângă Paznic. Spre mirarea mea, Paznicul n-a făcut niciun gest să mă rețină, ci bărbatul din dreapta, mi-a prins umărul în mâinile sale uriașe și m-a pus la locul meu, de parcă ar fi mutat un obiect oarecare. Totul s-a petrecut repede, într-o fracțiune de secundă și pășind cuminte între Roșcovan și individul din stânga am tot întors pe toate părțile cele întâmplate. Cum de Paznicul n-a intervenit să mă rețină și de ce m-a oprit tocmai un om aflat ca mine în convoi? Bun, paznicul, „Paznicul meu” cu pușcă și spray paralizant m-ar fi lăsat să plec, deși eu nu am avut de gând să evadez, ci doar să mă conving că nu am halucinații, că văd într-adevăr localul „La Conrad”, eventual să intru și să beau o bere neagră… Nu, să beau o bare n-aș fi avut cum pentru că nu avem niciunul dintre noi bani – nici n-am avea ce să facem cu ei… Deci, eu nu am intenționat decât să mă conving că nu am halucinații, că nu am înnebunit, să intru pentru o clipă și să mă întorc la locul meu din rând și să-mi reiau mersul din șir. Dar gestul meu a fost atât de neașteptat – chiar și pentru mine! – încât Paznicul n-a avut de unde să știe că n-am încercat să evadez. Și totuși n-a făcut niciun gest pentru a mă reține. „Paznicul se dovedește a fi într-adevăr prietenul meu, mi-am zis, cine știe ce sancțiuni l-ar fi așteptat dacă aș fi fugit și uite că a fost gata să se sacrifice pentru mine!” Aceasta a fost singura explicație găsită de mine și m-am uitat recunoscător la soldatul înarmat care pășea alături de noi, privind înainte de parcă episodul acela nici n-ar fi avut loc. Jos pălăria în fața unui asemenea om! Un motiv în plus – dacă ar mai fi fost nevoie de unul – pentru a nu dori să părăsesc Convoiul. Aici ai tot ce-ți dorești, pe când dincolo… Îmi revine în minte autobuzul transportând deținuți. Cum să fii atât de stupid să pleci din rând?!
Pe urmă, însă, m-am întrebat de ce să fi riscat tocmai pentru mine? De ce? Negăsind un răspuns satisfăcător pentru comportamentul Paznicului, am trecut la întrebarea a doua: de ce nu m-a lăsat să ies din rând Roșcovanul? Când am intrat eu în interiorul Convoiului, nimeni nu m-a avertizat că aș răspunde în solidar de faptele unuia sau altuia dintre cei alături de care voi mărșălui. Așa cum n-am fost avertizat cu absolut nimic. Și nici nu mi s-a pus vreo condiție.
Așadar, nu m-am lămurit pe deplin nici de ce a rămas impasibil Paznicul și de ce l-am scos din automatismul lui pe Roșcovan, de parcă el ar fi fost pus să mă supravegheze. A fost pus? În totul, Convoiul este atât de perfect organizat încât e greu de crezut că permite ca un lucru să se desfășoare la întâmplare. De cine trebuie să mă feresc? De fapt, nu-mi fac decât gânduri de pomană! În marșul nostru nu ai de ce să te ferești de cineva. Nu-mi fac decât gânduri de pomană, însă, încă o dată: un om normal aflat în stare de veghe nu poate, oricât ar încerca, să nu gândească. Și de acest lucru au ținut cont cei care gestionează viața în Convoi: nu trebuie să-ți faci griji pentru nimic, gândurile să-ți zboare libere, lucru pentru care ai tot timpul. Și nici nu este nevoie de un Ordin special pentru a ne face să gândim. Cei ce nu-și folosesc rațiunea și devin „roboți umblători” sunt extrași din burta șarpelui și cine știe ce soartă le este pregătită!
Doar aici mă îndoiesc eu că au procedat cum trebuie când i-au etichetat drept „roboți umblători” pe cei ce nu mai dau semne că ar fi oameni, nemaisocializând, nemaiexteriorizând nici sentimente, nici emoții, doar umblând mecanic, doar mâncând mecanic, nerăspunzând la nicio provocare. Păi, s-a ajuns ca și roboții să aibă trăsături umane. Mai bine i-ar fi numit „legume umblătoare”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.