Copilul nenăscut din gară

E ora 11 dimineață. Gara este pustie. Mă duc la casa de bilete să cumpăr un bilet pentru Bucureşti, la trenul care vine de la Budapesta. „Aveţi noroc“, îmi zice vânzătoarea. O privesc întrebător. „Azi a anunţat că are întârziere 45 de minute, apoi că are 30. Dacă mai scoate, ajungeţi să aşteptaţi mai puţin de o juma’ de oră!.“ Mă uit lung la ea şi întreb: „Adică în alte zile are întârziere mai mult de 45 de minute?“. Vânzătoarea începe să râdă: „Se vede că nu aţi mai luat trenul ăsta! De obicei, are întârziere de o oră sau chiar mai mult!“. Nu mai întreb de ce, chiar dacă zăpezile sunt departe. De aici, ar trebui să facă 50 de minute până la Bucureşti. Totuşi, Capitala pare foarte departe.

Mă aşez pe o bancă, afară, pentru că în sala de aşteptare e murdar şi un aer foarte închis. Gara a fost renovată, dar arată ca şi cum de ea s-ar fi ocupat un arhitect care a fost obligat să citească şi să conspecteze „Colonia penitenciară“. Bare metalice groase, niciun fel de design. Un chioşc cu nelipsiţii covrigi, un altul cu ziare, în care găseşti însă mai mult broşuri cu integrame, două buticuri cu dulciuri şi sucuri carbogazoase. Trei câini se plimbă alene, cu coada lăsată, în căutare de mâncare. Sau de companie. Linişte totală. Atmosferă de sfârşit de lume.

Şi atunci a apărut. Nu mi-am dat seama de la început dacă e femeie sau bărbat. O formă încotoşmănată, cu capul într-o căciulă îndesată până la sprâncene, nici urmă de păr, îmbrăcată cu mai multe haine suprapuse, din care distingeai un pulover pe gât, un trening, o vestă tricotată, pantaloni tot de trening şi în picioare nişte adidaşi vechi. De sus până jos, în negru şi gri. În fine, un pântec de sarcină de vreo 7-8 luni. Într-o mână ţinea o mătură, iar în cealaltă, un pahar din plastic, cu un lichid aburind. S-a oprit o clipă şi s-a uitat la mine. Ochi mici, cenuşii, parcă de sticlă. M-am uitat la ea ca la un extraterestru. De mult nu mai văzusem un om sărman care să arate astfel deşi avea, în mod evident, un job. Era una dintre femeile de serviciu ale gării. Singura, poate? A sprijinit mătura de un stâlp şi a început să soarbă din cafeaua de la dozator. Văzusem două dozatoare de cafea şi, ca de fiecare dată când văd aşa ceva, mă întreb cât din costul acelui pahar reprezintă costul apei fierte, apoi al paharului propriu-zis, şi deci cât mai rămâne să coste cafeaua. Mi se pare un calcul care duce la o concluzie primejdioasă.

Femeia a terminat de băut, a pus paharul într-o pubelă şi s-a rezemat mai bine de stâlp. Stătea nemişcată şi privea în gol. După un timp, prin megafon a fost anunţat trenul care venea din Budapest-Keleti şi mergea spre Bucureşti. Azi întârziase doar 15 minute. Chiar că am avut noroc. Au început să apară, dintr-o dată, o mână de călători. Un tânăr, student cu siguranţă, cu căşti la urechi, cu rucsac în spate, îmbrăcat bine, părea că e deja ajuns pe alt meridian. O doamnă cu sacoşe, genul de pensionară care duce de mâncare copiilor din Capitală. Îmbrăcată modest, poate chiar de la second-hand, dar cu un aer de mulţumire pe faţă. O altă doamnă, de vreo 30 şi ceva de ani, cu o valiză mică, roz, cochetă, având un aer adormit. Greu de ghicit spre ce se îndrepta. Ne-am dus toţi la linia unde urma să sosească trenul. De acolo, am căutat-o din priviri pe femeia de serviciu. Era tot sprijinită de stâlp, mângâindu-şi uşor pântecul bombat. M-am gândit brusc la copilul care avea să se nască peste maximum două luni. Acum dormea liniştit în lichidul amniotic, ignorând ce îl aştepta. Şi m-a cuprins o milă nesfârşită pentru el, copilul care încă nici nu se născuse.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.