Corneliu Bjola, despre avertismentul pentru România, după protestele din Franța. „Riscul noii guvernări este să cumpere liniște politică”

Profesorul Corneliu Bjola atrage atenția că protestele din Franța pot fi o lecție pentru România din multe puncte de vedere. Reformele amânate, promisiunile fără acoperire bugetară, teama de acționa la timp a guvernelor pot duce la acumularea unor frustrări ale populației ce nu mai pot fi ulterior gestionate.

Corneliu Bjola: Într-un fel cinic, am putea spune că aceste proteste din Franța au declanșat campania electorală pentru anul viitor

Cotidianul: În ce cheie trebuie citite protestele masive din Franța? Franța era considerată cel mai social stat din UE și s-a confruntat mereu cu furia sindicatelor sau a populației, dar acum pare ceva ieșit din comun.

Le-aș citi, înainte de toate, ca pe o criză de încredere în capacitatea statului de a-și respecta promisiunile. Franța are un sistem de protecție socială foarte dezvoltat, iar acest lucru creează și așteptări pe măsură. Oamenii acceptă să contribuie substanțial dacă primesc în schimb servicii publice funcționale și o anumită siguranță a vieții. Când simt că plătesc mult, dar că școala, locuirea și perspectiva copiilor devin mai nesigure, nemulțumirea depășește evident problema unei facturi.

Nu trebuie să uităm că Franța are o tradiție puternică a protestului. Prin urmare, simpla prezență a mulțimilor în stradă nu dovedește că asistăm la o revoluție. Ceea ce contează acum este întâlnirea mai multor nemulțumiri: educația, costul vieții, protecția socială și neîncrederea în guvernare. Într-una dintre relatările AFP dinaintea manifestațiilor se descria tocmai perspectiva reunirii unor grupuri care până atunci protestaseră separat. Aici începe pericolul politic.

Există aici și o nepotrivire între timpul guvernării și răbdarea publică. Refacerea finanțelor și a serviciilor cere ani; oamenii își plătesc facturile în fiecare lună. Apropierea prezidențialelor scurtează și mai mult răgazul negocierii, pentru că fiecare concesie devine material electoral. De aceea, aș urmări mai ales dacă instituțiile mai pot transforma revendicările într-un acord credibil. E greu de văzut că acest lucru poate avea loc înaintea alegerilor prezidențiale. Într-un fel cinic, am putea spune că aceste proteste au declanșat campania electorală pentru anul viitor, iar forțele politice vor încerca fiecare să exploateze cât mai mult această situație pentru a-și maximiza câștigurile electorale.

Avertismentul direct pentru România

Cotidianul: Ce a generat aceste proteste?

Aș separa declanșatorul de problema acumulată. Revendicările din educație și nemulțumirea față de costul vieții au oferit puncte de mobilizare. În spatele lor se află însă o contradicție mai dificilă: cetățenii cer mai multă protecție, în timp ce statul are tot mai puțin spațiu pentru a o finanța prin noi împrumuturi. Iar acesta este și un avertisment foarte direct pentru România, care mă tem că va fi ignorat.

Datoria publică franceză a ajuns la 119% din PIB la sfârșitul trimestrului al doilea din 2026. Acest nivel nu înseamnă că Franța nu mai poate lua nicio măsură socială. Înseamnă că măsurile trebuie finanțate credibil, iar dobânzile, deficitul și încrederea creditorilor limitează libertatea guvernului. Promisiunile politice pot fi reînnoite destul de ușor; creditorii au obiceiul mai puțin comod de a cere și plata la un moment dat.

Franța a încercat reforme, iar reforma pensiilor din 2023 este un exemplu pe care trebuie să-l luăm în serios. Dificultatea este că ajustările succesive nu au reușit să împace sustenabilitatea financiară cu acceptarea socială a schimbării. Existența unei reforme și încrederea în ea sunt, din păcate pentru orice guvern, două lucruri care trebuie obținute separat.

În acest sens, reforma trebuie să privească și colectarea veniturilor, eficiența administrației, investițiile și împărțirea efortului. Oamenilor li se poate cere răbdare, dar este rezonabil să dorească să știe pentru ce, pentru cât timp și dacă regula se aplică și celor care o enunță. Fără aceste răspunsuri, dificultatea bugetară capătă o încărcătură de nedreptate. Iar guvernul ajunge să negocieze, într-un climat tot mai ostil, tocmai schimbările pe care ar fi putut să le facă mai devreme și cu mai multă libertate. Asta ar trebui să fie o lecție foarte importantă, de reținut și de învățat de către guvernanții români.

Corneliu Bjola: Riscul noii guvernări este să cumpere liniște politică prin amânarea ajustării

3. Cum se trăiește acum în Franța? Dacă am face o comparație cu România, este mai rău? Românii par să suporte în tăcere creșterile de prețuri, în Franța pare revoluție.

Aș fi prudent cu această comparație. Intensitatea protestelor nu ne spune, singură, unde se trăiește mai bine. Trebuie să privim veniturile și prețurile, costul locuintelor, serviciile publice și diferențele dintre categorii sociale. Personal, nu am datele necesare pentru a face această analiză. Imaginile confruntărilor atrag, firesc, atenția; ele răspund însă unei alte întrebări decât cea despre nivelul de trai.

Aici ne ajută teoria deprivării relative: oamenii pot resimți o nedreptate chiar dacă nu sunt cei mai săraci. Contează cu cine se compară și ce consideră că ar trebui să poată obține în mod legitim. Când diferența față de acel reper li se pare injusta, ea poate provoca indignare. Să luăm un exemplu ipotetic: un tânăr francez a studiat, muncește și câștigă mai mult decât un tânăr român, dar nu își permite o locuință. Părinții săi, la aceeași vârstă, își permiteau. I se explică faptul că, în comparație cu alții, cum ar fi tinerii români, o duce bine.

„Pentru România, lecția relevantă privește costul amânării”

Observația poate fi statistic corectă, dar nu îi achită chiria și nici nu răspunde întrebării sale: de ce munca și calificările nu-i mai oferă o șansă comparabilă? Dacă interpretează această diferență ca pe o nedreptate, avem un exemplu compatibil cu deprivarea relativă. Sentimentul este că și-a îndeplinit partea din contractul social, dar condițiile au fost schimbate între timp, fără ca cineva să considere necesar să-l consulte. Când această percepție este împărtășită de o generație care se consideră dezavantajată pe nedrept, ea poate alimenta protestul.

Pentru România, lecția relevantă privește costul amânării. Nu avem aceeași economie și nici aceeași capacitate de finanțare ca Franța. Avem însă propriul dezechilibru bugetar, suficient de serios pentru a face obiectul procedurii europene de deficit excesiv. În opinia mea, guvernul Bolojan a încercat să readucă disciplina financiară, cu un cost politic evident. Riscul noii guvernări este să cumpere liniște politică prin amânarea ajustării. Ar fi o liniște obținută pe credit, cu scadența lăsată altcuiva. Dacă aceasta va fi alegerea, corectarea dezechilibrelor poate deveni mai dureroasă. Tocmai aici mi se pare utilă comparația cu Franța: ne invită să privim și costul viitor al deciziilor de astăzi, înainte ca lipsa spațiului de manevră să înceapă să decidă în locul guvernului.

Cine câștigă din protestele din Franța: Le Pen sau Melenchon

4. Ce efect au aceste proteste pentru alegerile viitoare? Cine câștigă, cine pierde?

Va conta cine reușește să impună interpretarea dominantă a evenimentelor. Dacă dezbaterea rămâne despre școli, costul vieții și distribuirea sacrificiilor, stânga radicală are posibilitatea de a reprezenta nemulțumirea. Dacă ajunge să fie dominată de confruntări, jafuri și teama de dezordine, dreapta radicală poate atrage alegători care vor înainte de toate siguranță. Poziționările descrise de AFP sunt relevante: Mélenchon a susținut protestele studențești, în timp ce Le Pen a ales să se plaseze de partea poliției. Fiecare încearcă să reprezinte o nevoie diferită a aceleiași societăți. Executivul riscă să fie penalizat pentru amândouă: pentru răspunsuri sociale insuficiente și pentru incapacitatea de a garanta ordinea.

Aici aș fi atent si la efectul de ricoșeu. O mișcare poate porni de la revendicări legitime și poate pierde sprijinul unor oameni dacă aceștia ajung să o asocieze predominant cu violența. Atentie, nu este necesar ca majoritatea manifestanților să fie violenți pentru ca imaginile violențelor să domine percepția publică.

Rezultatul electoral rămâne însă deschis. Contează conduita poliției, reacția liderilor, credibilitatea alternativelor și felul în care sunt prezentate evenimentele. O negociere serioasă îi poate reda guvernului o parte din autoritate; o opoziție care pare să încurajeze dezordinea poate îndepărta alegători pe care spera să-i atragă. Aș urmări, de aceea, cine reușește să vorbească și celor care împărtășesc nemulțumirea, dar nu participă la proteste. Opinia lor se vede mai greu în aceste zile, însă va conta la urne.

Corneliu Bjola: Extrema dreaptă ar putea profita de pe urma protestelor din Franța, dacă Melenchon nu se delimitează de violențe

5. Cum se explică ascensiunea simultană a extremelor? Până acum vorbeam de Le Pen și de extrema dreaptă, acum vine puternic din spate Mélenchon, cu extrema stângă.

Merită să verificăm mai întâi ce anume crește: vizibilitatea, capacitatea de mobilizare sau intenția de vot. Mélenchon poate ocupa centrul atenției fără ca toate acestea să avanseze în același ritm. În plus, dreapta radicală și stânga radicală au electorate, programe și perspective electorale diferite; faptul că ambele contestă centrul nu ne scutește de examinarea diferențelor dintre ele. Mecanismul comun pe care merită să-l urmărim este pierderea încrederii în capacitatea partidelor de guvernare de a oferi solutii. Pentru unii alegători, răspunsul devine redistribuirea resurselor și întărirea serviciilor publice. Pentru alții, restabilirea controlului, a autorității și a siguranței. Slăbirea centrului poate alimenta ambele cereri fără să le facă echivalente.

Stânga se confruntă aici cu un risc strategic: dacă nu delimitează limpede apărarea revendicărilor sociale de tolerarea violenței, poate ajuta un adversar care promite ordine. Iar dreapta poate beneficia de această teamă fără să fi demonstrat că are soluții finanțabile pentru cauzele nemulțumirii. Pentru Franța, comparația oferă mai ales un motiv de atenție: susținătorii unei cauze nu aleg singuri felul în care aceasta va fi percepută. De aceea, delimitarea de violență și capacitatea de a convinge dincolo de propriul electorat vor conta pentru cei care vor să transforme mobilizarea într-un mandat de guvernare.

O Europă marcată de proteste. „Firul comun este dificultatea de a menține o viață previzibilă”

6. Extinzând analiza la Italia, Spania, Belgia și alte state, care este concluzia generală despre direcția în care se îndreaptă Europa?

Situatia din Franța trebuie desigur privită în acest context mai larg. Există mobilizări în Italia, Spania, Portugalia, Belgia și Albania, dar cauzele și amploarea lor diferă. În Spania și Portugalia, accesul la locuințe este o temă importantă; în Albania, protestele au o dinamică proprie de contestare a guvernării pe fondul unei corupții endemice, alimentată în momentul de față și extern. Simultaneitatea nu demonstrează coordonarea și nici existența unei singure revolte europene.

În interpretarea mea, firul comun este dificultatea de a menține o viață previzibilă: o locuință accesibilă, servicii publice funcționale și încrederea că efortul de astăzi oferă o perspectivă pentru mâine. Această dificultate pune guvernele sub presiune exact când Europa trebuie să aloce mai multe resurse propriei securități și să facă față unei competiții economice dure.

Aceste tensiuni se dezvoltă insa într-un mediu geopolitic în care coeziunea Europei este ea însăși o miză. Trump a prezentat migrația drept o amenințare majoră pentru Europa, inclusiv în discursul său la ONU din septembrie 2025 și mai recent, în declarațiile sale privind protestele din Franța. Este modul său de a oferi, prin contrast, validitate politicii sale interne.  În cazul Rusiei, există o strategie documentată de manipulare informațională și interferență împotriva europenilor. Raportul FIMI EEAS din martie 2026 identifică o concentrare mai pronunțată a campaniilor rusești asupra Europei. În acest context, consider foarte probabil ca Moscova să încerce să exploateze tensiunile actuale: să le amplifice vizibilitatea, să prelungească ostilitatea dintre grupuri și să transforme nemulțumirea față de guvernare în neîncredere față de democrație, cooperarea europeană și sprijinul pentru Ucraina.

„Și în România, așa-ziși suveraniști susțin, voluntar sau involuntar, agenda de agresiune a Rusiei împotriva României și Europei”

Trebuie să urmărim separat originea protestului, amplificarea lui și eventuala intervenție operativă. O revendicare autentică poate fi exploatată din exterior fără ca participanții să știe și fără ca revendicarea să-și piardă legitimitatea. Lucrul acesta se întâmplă și în România, unde mulți reprezentanți așa-ziși suveraniști susțin, voluntar sau involuntar, agenda de agresiune a Rusiei împotriva României și Europei. E foarte posibil să vedem ca același lucru are loc în Franța.

Așadar, răspunsul european trebuie să urmărească simultan două lucruri: rezolvarea problemelor reale care îi scot pe oameni în stradă și identificarea celor care încearcă să transforme aceste probleme într-o criză prelungită. Neglijarea primei obligații îi oferă material celei de-a doua. Privite împreună, aceste evoluții arată cât de ușor se pot agrava reciproc slăbiciunile interne și presiunile externe. Reformele amânate reduc libertatea bugetară, ajustările mai dure alimentează nemulțumirea, iar polarizarea îngreunează următoarea decizie.

Pentru România, avertismentul este limpede: reformele amânate se întorc sub forma unor sacrificii mai mari, cu mai puține opțiuni și mai multă furie. Europa are resurse și instituții, dar are nevoie de guverne care să ceară eforturi echitabile și să ofere rezultate în schimb. Fiecare promisiune încălcată erodează încrederea de care depinde și rezistența noastră la presiunile din afară. Cine cumpără liniște politică prin amânare lasă cetățenilor factura și adversarilor o țară mai ușor de destabilizat din exterior.