Creaţia lui Almodovar, un teritoriu de explorat

Cel mai recent film al lui Almodóvar, şi probabil printre cele mai controversate, „La Piel Que Habito”/”Pielea în care trăiesc”, a avut premiera internaţională la Cannes, în Competiţia oficială din mai 2011, şi rulează în cinematografele din România din 11 noiembrie. În rolurile principale, Antonio Banderas şi Elena Anaya. În România, noul film-cult al lui Almodóvar este adus de „Independenţa Film”, casa de distribuţie care a promovat filme independente de referinţă, de nişă sau câştigătoare ale unor premii internaţionale prestigioase.

„La Piel Que Habito” al lui Almodovar este un horror. Nu ca gen cinematografic în sine, spune regizorul, ci din cauza temei – schimbarea sexului ca pedeapsă dată cuiva -, despre care Almodovar crede că este cea mai groaznică pedeapsă posibilă. O abordare complet diferită a transsexualităţii, comparativ cu toate filmele lui de până acum.

Fanii lui Almodóvar, deja obişnuiţi cu intrigile sale complexe şi cu nenumăratele întorsături de situaţie, nu vor fi dezamăgiţi de „La Piel Que Habito”, al cărui scenariu adaptează un roman scris de Thierry Jonquet, intitulat „Mygale” (Éditions Gallimard). Dar, ca în toate filmele regizorului spaniol, povestea este foarte mult a sa şi, cu toate că este cel mai atipic film al regizorului, el pleacă de la tema favorită a acestuia – identitatea. Însă pentru a discuta această temă, Almodóvar întoarce toate cărţile pe care le-a jucat până acum. Pedro Almodóvar a primit până acum de două ori Oscarul – o dată, pentru Cel mai bun film într-o limbă străină, „Todo sobre mi madre”, în 1999, iar în 2002, pentru Cel mai bun scenariu original – „Hable con ella”. După Cannes, „La Piel Que Habito” a fost prezentat la Toronto Film Festival, în septembrie, şi la New York Film Festival, luna trecută.

Almodóvar are şi alte atuuri în mânecă, printre care coloana sonoră obsedantă, semnată de compozitorul preferat al regizorului – Alberto Iglesias („Hable con ella”, „La mala educacion”, „Los abrazos rotos”, „Todo sobre mi madre” etc.), şi imaginea impecabilă a directorului de imagine José Luis Alcaine – un alt colaborator frecvent al regizorului spaniol („Volver”, „La mala educacion”).

Un cinic seducător şi o frumoasă captivă

Medicul şi cobaiul său

La fel de cunoscut pentru naraţiunile complexe ce amestecă intrigi sexuale, drame familiale şi un umor negru cât se poate de particular, cât şi pentru preferinţa sa recurentă pentru anumiţi actori emblematici, odată cu „La Piel Que Habito”, el realizează un thriller cu accente suprarealiste, revenind la unul dintre actorii preferaţi din prima parte a carierei sale cinematografice – Antonio Banderas – şi la frumoasa Elena Anaya („Van Helsing”, „Lucia y el sexo”) alături de care lucrase anterior la „Hable con ella” (2002), lungmetraj ce i-a adus regizorului cel de-al doilea Oscar din carieră. Dar în ultimul său film, Almodovar reuşeşte să nu se asemene cu nimic din ce a făcut până acum, o provocare cu atât mai mare pentru actorii săi.

Filmul este crud, dur, pervers, aproape de nebunie, dar vizionar. Fiecare personaj nu e ceea ce pare.

De când soţia i-a murit în incendiul care a urmat unui accident, doctorul Robert Ledgard (Antonio Banderas), un eminent specialist în chirurgie plastică, s-a ocupat de crearea unui nou tip de piele, artificială, rezistentă la arsuri, cu care şi-ar fi putut salva soţia. Pentru a recupera dragostea pierdută şi pentru a-şi satisface setea de răzbunare, se dedică unui experiment. Chirurgul trăieşte într-o enormă vilă, care găzduieşte şi clinica pentru intervenţii chirurgicale de avangardă, alături de Marilia, doica sa, şi de o misterioasă femeie sechestrată, cu privirea identică celei a soţiei decedate, a cărei piele este acoperită de măşti protectoare. El ascunde comunităţii ştiinţifice că lucrează la limita dintre medicină şi bioetică.

Medicul Robert Legard în laboratorul său

După doisprezece ani reuşeşte să creeze o piele care funcţionează ca un scut împotriva tuturor agenţilor externi. În continuarea anilor de studiu şi de experimente, Robert mai are nevoie de trei lucruri: să fie lipsit de scrupule, să aibă un complice şi un cobai. Scrupulele n-au fost niciodată o problemă. Iar Marilia (Marisa Paredes), femeia care a avut grijă de el de când s-a născut, este complicele perfect. Cât despre cobaiul uman…

„La Piel Que Habito” al lui Almodóvar este un thriller cu accente horror, care se inspiră din mitul lui Frankenstein, din peliculele lui Fritz Lang şi Alfred Hitchcock. Adevărul este că regizorul spaniol amestecă stilurile, reinterpretează genurile. Rezultatul este ceva unic. Opera unui geniu care te poartă prin marile teme filosofice. Ce este identitatea? Care este graniţa dintre natural şi artificial? Până la ce punct se poate împinge ştiinţa? Video-ul reduce intimitatea noastră? Teme dragi regizorului spaniol, metamorfoze sexuale şi psihologice, milă şi răzbunare…

Filmul meu este un coşmar

Regizorul Pedro Almodovar cu Antonio Banderas

„Este un film care mi-a luat mult timp şi efort. Am citit cartea, după care am făcut scenariul în urmă cu 10 ani, dar nu eram pregătit pentru a începe filmările, întrucât era dificil să leg diversele fire ale povestirii. Şi iată de ce subiectul este la limita verosimilului. Poate că a fost o parte a inconştientului care m-a împins să vorbesc. Eram obsedat de posibilitatea chirurgiei estetice de a putea să modifice realmente pielea, unul dintre organele noastre importante. Odată se spunea că faţa este oglinda sufletului. Astăzi nu mai este adevărat. Ştiinţa a modificat graniţele dintre natural şi artificial şi asta se poate observa şi în cazul fertilităţii in vitro. M-am inspirat din povestea unui minunat doctor din Valencia care s-a dedicat chirurgiei estetice, câştiga enorm şi devenise aproape un rock star. La un moment dat a obosit din cauza cererilor nenumărate ale doamnelor foarte bogate care voiau să devină tinere şi frumoase. A preferat să-şi folosească cunoştinţele pentru a vindeca victime ale accidentelor care erau desfigurate, iniţiind în acest sens nenumărate transplanturi ale feţei, ceva la care mulţi nici nu s-au gândit, realizând un adevărat progres ştiinţific. Ideea de a putea modifica caracteristicile fizice ale unei persoane mi s-a părut fascinantă, deşi comportă enorme riscuri morale. Povestea mea merge dincolo de limitele impuse de natură. Am creat un psihopat al cărui comportament este eroic, deoarece sfidează natura. Iar ceea ce realizează în această operaţie teribilă, monstruoasă, ireală, poate ca într-o zi să fie din punct de vedere ştiinţific posibil. Ce mi-am dorit să transmit ca mesaj prin acest film este faptul că identitatea unei persoane nu are de-a face cu nimic cu corpul său, nici măcar cu genul, care poate fi schimbat astăzi. Identitatea este inaccesibilă. Pentru protagonista mea, interpretată admirabil de Elena Anaya, a respira este identic cu a supravieţui. Pentru Vera, personajul care-şi păstrează identitatea, dar îşi schimbă sexul şi pielea, yoga este ca şi cum ai interpreta operele lui Louise Bourgeois. M-au impresionat întotdeauna sculpturile acestei renumite franţuzoaice, multe dintre ele având două sexuri. I-am cerut lui Antonio Banderas să fie foarte expresiv, un pic baroc şi de a interpreta complet divers, lipsit de emoţie acest rol. De a fi, pe scurt, un «anti-Banderas». Viaţa privată a devenit în ultimii 30 de ani, datorită telecamerelor, de neimaginat, realitatea lui Orwell până la emisiunile de televiziune Big Brother fiind din ce în ce mai aproape”, mărturisea el într-un interviu acordat recent jurnalistei Marina Speich, la Roma.

În timpul filmărilor

În peliculele lui Almodovar, femeile sunt mai puternice decât bărbaţii. Sunt femei cu o energie enormă, care au permis Spaniei să supravieţuiască unui război teribil. „Când eram copil, mi-aduc aminte că mamele nu-şi lăsau copiii în mâinile guvernantelor. Îi acompaniau peste tot, şi atunci când spălau rufele, şi când găteau şi când îi duceau la şcoală, şi când se plimbau. Erau femei cu o energie puternică. Am trăit acelaşi sentiment citind acum o carte pe care mi-a dat-o Cate Blanchett, în care vorbeşte despre forţa puternică a femeilor care muncesc mult mai mult şi care sunt mult mai rezistente decât bărbaţii.”

Mă simt bine cu câteva riduri în plus

La începutul anilor ’80, Antonio Banderas interpreta roluri mărunte în companii mici de teatru spaniole, în timpul mişcării culturale post-dictatoriale „Movida” din Spania, atunci când a fost descoperit de Pedro Almodóvar şi distribuit într-unul din lungmetrajele acestuia de început – „Laberinto de pasiones” (1982), unde actorul avea să interpreteze rolul unui terorist musulman numit Sadec. Se pare că relaţia actor-regizor a funcţionat foarte bine, căci Almodóvar avea să îl distribuie pe Banderas şi în următoarele patru filme ale sale. În „Matador” (1986), Banderas juca rolul lui Ángel, un toreador ce ajunge să confeseze o serie de crime cu tentă sexuală. Actorul fusese apoi Antonio Benitez în „La Ley del Deseo” (1987), unde intrase în atenţia criticii pentru portretizarea de excepţie a unui homosexual, şi apoi Carlos în popularul „Mujeres al borde de un ataque de nervios” (1988) – o comedie neagră de succes şi unul dintre cele mai cunoscute filme de început ale lui Almodóvar. În fine, în „Átame!” (1990), Banderas juca un pacient psihiatric care răpeşte o fostă actriţă porno în timp ce aceasta filma un horror. Rolul i-a adus celebritatea şi a propulsat cariera lui Banderas la scară internaţională.

Va deveni Elena Anaya o apariţie recurentă în filmele lui Almodovar?

Acum, la 21 de ani după „Átame!”, Almodóvar se întoarce la deja ultra-faimosul actor spaniol pentru „La Piel Que Habito”, numai că rolul pe care i-l oferă este total atipic comparativ cu tot ce a făcut Banderas în ultima perioadă. Robert Ledgard – un tip pe cât de cinic, pe atât de seducător, care, devastat de sinuciderea soţiei sale, desfigurată în urma unui accident de maşină, a creat un nou tip de piele rezistent la orice factori externi de agresiune şi în special la foc. Dar, pentru a-şi pune în aplicaţie invenţia, Robert are nevoie de un cobai uman, iar el şi-a pierdut de mult scrupulele pentru a trece peste acest impediment minor.

Banderas joacă alături de Elena Anaya („Lucia y el sexo”, „Van Helsing”), care face un rol contradictoriu în permanenţă, aceasta fiind una dintre cele mai sigure arme de seducţie pe care le are.

Întrebat, într-un interviu acordat reţelei americane de televiziune CBS, despre noua sa colaborare cu Almodóvar după o pauză de 21 de ani, Antonio Banderas a afirmat că, atunci când regizorul spaniol i-a propus noul rol, a primit să îl joace pe doctorul Robert Ledgard cu o mare satisfacţie pentru că îl consideră pe Almodóvar ca fiind „un autor ce a schimbat toate regulile în cinematografia spaniolă”, sfidând în mod constant standardele şi făcând ca, în cinematografia de astăzi, când tendinţa este de a se realiza produse cât mai digerabile, un film de-al său să apară „ca un pahar de apă într-un deşert”. De asemenea, actorul spaniol a mărturisit că munca la filmul lui Almodóvar a reprezentat pentru el o întoarcere acasă.

Un teritoriu halucinanat de explorat, la limita imposibilului

În acord cu sentimentele actorului, despre aceeaşi colaborare Almodóvar spune că de multă vreme intenţiona să lucreze din nou cu Banderas, pentru că nimeni nu mai interpretase rolurile masculine din filmele sale din anii ’80 atât de bine cum o făcuse el, iar munca la acest film a reprezentat nu numai reconectarea cu un actor foarte valoros şi important pentru cariera sa, ci şi reîntâlnirea cu un prieten drag.

Unde a sfârşit sex simbolul anilor ’90 care încânta toate femeile şi le făcea să viseze, fiind considerat un „latin lover”? La 51 de ani, Antonio Banderas este şi astăzi un bărbat frumos, cu ochii săi negri intenşi, deşi pare zâmbitor după nenumăratele griji familiale pe care le-a avut cu soţia sa, superba actriţă Melanie Griffith, din cauza drogurilor şi a obsesiei ei pentru chirurgie estetică. Banderas declara, apropo de nenumăratele intervenţii plastice ale lui Melanie, în urma cărora a avut numeroase incidente: „Am oprit-o de a merge din nou la chirug şi am stabilit un acord pentru a salva mariajul nostru pentru că o iubesc foarte mult. Suntem căsătoriţi de 15 ani şi îmi place s-o ocrotesc. Astăzi am deja câteva riduri în plus. Ce să faci? Timpul trece. Această nouă peliculă a lui Almodovar, pot să spun singura persoană din lume în care mă încred, mi-a indicat un nou drum, acela de a-mi accepta modul meu de viaţă matur. M-a învăţat cum pot să explorez noi teritorii. Interpretez rolul unui bărbat rece, fără emoţii şi pot să vă spun că m-am inspirat din uluitoarea poveste a tinerei austriece Nataşa Kampusch, care a trăit opt ani de zile sechestrată într-un garaj. Vecinii spuneau că era educată, frumoasă, îmbrăcată bine. Monştrii care-ţi produc teama sunt cei de care nu-ţi dai seama, după aparenţe, cine sunt. Pelicula oglindeşte raportul care se stabileşte între operă şi creatorul său. Am rupt toate regulile jocului. Cinematograful lui Almodovar e sofisticat, te face să reflectezi. Îţi trebuie timp ca să-l metabolizezi. Sunt ca un fel de cantautor din secolul trecut, care călătorea într-o căruţă recitând din Shakespeare. Mă văd ca în acea peliculă fabuloasă «Opt şi jumătate», a lui Fellini. Am lucrat foarte mult în ultimul an. În decembrie va ieşi un alt film, «Black Gold», de Jean-Jaques Annaud, în care intepretez rolul unui principe arab din anii 1830. Când am ajuns în Tunisia, am trăit senzaţia unei ţări anesteziate, cu portretele preşedintelui Ben Ali postate este tot, aducându-mi aminte de Spania anilor ’60 sub dictatură. La o lună după, revoluţia a schimbat realitatea, aşa cum se întâmplase, când aveam 15 ani, odată cu căderea generalului Franco. În timpul filmărilor am coborât cu toţii în stradă alături de miile de oameni strânşi, trăind senzaţia că am destinul în mână, fiind cu toţii entuziasmaţi de parfumul democraţiei. Producătorul era preocupat de ceea ce se întâmpla şi i-a spus Fridei Pinto, soţia mea în film, că dacă vrea poate să plece, să nu se expună mişcărilor de stradă. Aceasta a refuzat cu linişte, afirmând că rămâne să filmeze în continuare. De Crăciun, vocea mea va fi întrupată într-o pisică, în pelicula «Motanul încălţat». Am zburat cu un avion la San Jose şi apoi am stat un timp alături de 400 de persoane de la «Dreamworks», între tehnicieni şi desenatori, amuzându-mă”.

Viziunea futuristă a lui Jean Paul Gaultier

Un costum creat în tehnica trompe-l’oeil

Copilul teribil al modei intră din nou în pielea personajelor lui Almodóvar. Pentru Jean Paul Gaultier, pielea şi corpul reprezintă surse inepuizabile de inspiraţie. În mâinile sale, materialele devin, aproape la propriu, cea de-a doua piele. În cazul costumelor create pentru această peliculă, acest lucru este mai adevărat ca oricând.

Cinema high-fashion. Dintr-un anumit unghi de vedere, intriga celui mai recent film al lui Almodovar, „La Piel Que Habito”, pleacă şi se întoarce la povestea excelent cusută a unei rochii, care devine, la final, singura dovadă prin care personajul principal îşi poate proba identitatea reală.

Rochia în sine are o identitate aparte, fiind creată de Jean-Paul Gaultier, autorul costumelor din film, alături de Paco Delgado. „La Piel Que Habito” reprezintă a treia colaborare dintre designerul francez şi regizorul spaniol.

Viziunea futuristă asupra modei a lui Gaultier se reflectă şi în colaborările memorabile cu regizori şi actori din zone eterogene ale cinema-ului, vedete pop şi rock, care îi poartă creaţiile în film, pe scenă sau în videoclipuri. Oricât de diferiţi ar fi artiştii cu care designerul francez a colaborat de-a lungul timpului, un lucru e sigur comun: toţi au făcut istorie, într-o măsură sau alta, iar imaginea cu care au rămas pe prima pagină poartă marca Jean Paul Gaultier.

Pe covorul roşu de la Cannes, Jean Paul Gaultier alături de echipă

Vera, personajul principal al filmului, poartă, în cea mai mare parte a timpului, un costum de culoarea pielii, perfect mulat pe corp. Costumul are un dublu rol, spune Almodóvar: în primul rând, unul practic – protejează pielea de factorii externi, ajutând-o să se regenereze; în al doilea rând, unul conceptual – fiind în acelaşi timp o reprezentarea a pielii pe care o ascunde. Pentru a îndeplini acest dublu rol, Gaultier explorează din nou posibilităţile tehnicii trompe l’oeil, în mare măsură foarte coerent cu stilul său atât de particular.

Inspirat de lumea cinema-ului să devină designer, Gaultier spunea într-un interviu acordat canalului de televiziune „France 3″ că, atunci când era adolescent, viziona câteodată chiar şi trei filme pe zi – „copilul teribil al modei” nu a stat niciodată prea departe de această industrie. Colaborarea cu Almodóvar începea în 1994, odată cu lungmetrajul „Kika”, pentru care Gaultier a creat costumele personajului Andrea, interpretat de Victoria Abril, jurnalista unui canal de televiziune de mâna a doua. Almodóvar îşi aminteşte: „I-am spus lui Jean Paul că vreau să dau impresia unui robot militar, ca şi cum personajul ar fi fost victima unei catastrofe, dar care să păstreze un aer puternic, de eleganţă şi să se constituie într-o reflecţie asupra frumuseţii stilului horror în modă: trash, post-punk şi toate celelalte stiluri care transformă violenţa în estetică”. Zece ani mai târziu, Almodóvar îl chema din nou pe Jean Paul Gaultier pe platoul de filmare, de data aceasta pentru a-l îmbrăca pe Gael García Bernal, pentru rolul său din „La mala educación” – în care actorul spaniol îl interpreta pe Juan, un homosexual ce fusese abuzat sexual în copilărie de un preot. Pentru Juan, Gaultier a creat o rochie-manta strălucitoare care se aseamăna cu pielea umană, similar, într-o oarecare măsură, costumului de piele din „La Piel Que Habito”.

Scenă din film

Almodóvar nu este singurul autor de cinema cu care Gaultier a colaborat. Rochiile Georginei (interpretată de Helen Mirren) din flamboiantul „The Cook, the Thief, his Wife and her Lover” (1989), în regia lui Peter Greenaway, sunt tot o creaţie originală Jean Paul Gaultier. Imaginea extravagantă a filmului compune fiecare secvenţă precum o pictură barocă într-o singură dominantă de culoare, iar rochiile Georginei se schimbă de fiecare dată, adaptându-se stilisticii fiecărei camere prin care ea trece. Pentru „The Fifth Element” (1997), în regia lui Luc Besson, Gaultier a creat mai bine de 60 de costume pentru Milla Jovovich, printre care şi „costumul din bandaje”, despre care actriţa de origine ucraineană a afirmat că este „unul dintre cele mai memorabile din istoria cinema-ului”. Despre costumele din acest film, Gaultier a afirmat că „nu le-a imaginat neapărat în cheie futuristă, ci mai degrabă ca pe expresia unei evoluţii normale a vestimentaţiei”. Fascinanta distopie „La Cité des enfants perdus” (1995, Jean-Pierre Jeunet, Marc Caro) reprezintă un alt proiect la care Jean Paul Gaultier a participat şi pentru care a primit o nominalizare la premiile César.

Un seducător actor, Antonio Banderas

Viziunea futuristă asupra modei a lui Gaultier se reflectă şi în colaborările memorabile cu vedete pop şi rock, care îi îmbracă creaţiile pe scenă sau în videoclipuri: Madonna, Kylie Minogue, Mylène Farmer, Lady Gaga, Red Hot Chili Peppers, Depeche Mode şi chiar Nirvana. Gaultier nu a stat departe nici de lumea dansului sau a baletului, semnând creaţii pentru Maurice Béjart, Joaquìn Cortès, Angelin Preljocaj sau Karole Armitage.

Oricât de diferiţi ar fi artiştii cu care designerul francez a colaborat de-a lungul timpului, un lucru e sigur comun: toţi au făcut istorie, într-o măsură sau alta, iar imaginea cu care au rămas pe prima pagină poartă marca Jean Paul Gaultier.