cronică de Sorin Lavric – Monologuri la pereţi
Singuratic din neputinţa de a intra în pielea unui orăşean get-beget, Ioan F. Pop îşi trage inadaptarea după el, precum un intrus care a nimerit într-un bîlci al cărui rost nu-l pricepe. Vînzoleala civică îi repugnă, iar ciocnirea de orgolii îi face rău. Viaţa lui e monotonă precum o cîmpie cu o singură cărare: de la domiciliu spre locul de muncă, casa memorială „Iosif Vulcan“ din Oradea, unde sarcina de muzeograf i se potriveşte mănuşă: singur cuc, frunzăreşte cărţi, dospeşte amintiri şi cloceşte gînduri amare, a căror expresie o cizelează pînă cînd simte că a atins forma dorită. Muzeograful fuge de aventuri şi ocoleşte alianţele maligne, drept care urăşte boema literară şi respinge anturajele etilice. E un om cumsecade, cu totul inofensiv, a cărui viaţă e netedă precum un cearceaf gata apretat.
Cu o destonicie de pelerin cuminte, Ioan F. Pop păşeşte zilnic pe acelaşi drum, pe malul Crişului Repede, privind legănarea lebedelor, forfota raţelor şi picajul porumbeilor. Pelerinajul acesta laic trădează stofa unui ins a cărui conştiinţă îi şopteşte în fiecare clipă că e un om cu totul inutil, a cărui prezenţă nu doar că nu apasă pămîntul, dar pe deasupra a cărui dispariţie, dacă ar avea loc, nu a fi plînsă de nimeni. Ioan F. Pop e precum un cocostîrc care, suspendat într-un picior în mijlocul unei bălţi fără peşte, se uită la umbra pe care conturul siluetei i-o lasă în apă. Şi, pentru că e singur, începe să vorbească cu propria umbră, atîta doar că, chinuit de mania scrisului, nu se mărgineşte la a vorbi cu sine, dar în plus îşi pune pe hîrtie monologurile, într-o înşiruire întîmplătoare de frămîntări spontane. Rezultatul e un volum ca Solilocvii inutile, expresie crasă a unui ins care, precum un cocostîrc părăsit, stă într-un picior în mijlocul unui oraş în care se simte ca în străinătate.
Se înţelege, nu oraşul e de vină, ci aluatul sălbatic al insului aflat în inadecvare cu epoca. Cu o copilărie fără părinţi într-un sat din Sălaj, unde bunica l-a luat sub aripă spre a-i îmblînzi naufragiul de suflet orfan, Ioan F. Pop a crescut stingher, însoţit doar de dealuri, crînguri şi păşuni. Prieten nu a avut decît un cîine, Leghi, o namilă păroasă ţinută mereu în lanţ, iar tovarăşă de joacă nu a avut decît o vacă, Tulca, pe care o ducea mereu la păscut, urmărind-o din priviri de dimineaţă pînă seara, răstimp în care îşi lăsa imaginaţia să zburde pe coclauri, printre zemei, strigoi şi vrăjitoare. Doar seara, cînd auzea rugăciunea bunicii consfinţind ora somnului, mintea i se rupea de pînza basmelor şi se cufunda în întunericul odihnei. Cînd cîinele a trebuit să fie omorît, fiindcă, orb de cataractă şi ruinat de vîrstă, se chinuia degeaba în lanţ, din sufletul copilului a căzut o jumătate de viaţă. A doua jumătate a pierdut-o la dispariţia vitei, căci Tulca nu era un animal domestic, ci un membru al familiei din ugerul căreia trăia toată casa. Bunica nu-şi spunea rugăciunea dinaintea culcării pînă cînd nu se liniştea că Tulca e la adăpostul ei. Traiul acela cu ritm de lentoare magică, în care totul curgea într-o schemă molcomă de paradis terestru, s-a întipărit definitiv în meandrele copilului.
Sosit în Oradea la adolescenţă, Ioan F. Pop a rămas săteanul inadaptat, fără aderenţe la lume, în mintea căruia Leghi şi Tulca nu puteau fi înlocuite de oameni. Astăzi duşmanii îl bîrfesc că pe un sătean ajuns fără merit în citadela Oradei, ba chiar ca pe un sătean căruia doctoratul în filosofie cu o teză despre Sfîntul Augustin nu a putut să-i şlefuiască asperităţile de om descins din locurile unde a înţărcat mutul iapa. Aşa se face că Ioan F. Pop este singur, mut şi inadaptat. Doar cînd dă peste un ins care să-i inspire încredere, ceea ce se întîmplă cam o dată la un deceniu, se deschide la gură într-o morişcă năucitoare de observaţii tari, al căror şfichiu îl regăseşti în monologurile pe care, neavînd cui să le împărătşească, le pune pe hîrtie în tăcerea orelor petrecute în incinta muzeului „Iosif Vulcan“.
Aşa se face că volumul Solilocvii inutile e ca o etuvă patetică în a cărei atmosferă autorul fierbe din lipsă de interlocutori. Cocostîrcul îşi priveşte umbra şi ţipă la ea. Tocmai de aceea impresia pe care o lasă cartea e că autorul îşi urlă meditaţiile, strigîndu-le spre un personaj nevăzut.
Textele se împart în cinci categorii: mai întîi, cele autobiografice, unde Fizeşul copilăriei izbucneşte în susur melancolic, cu bunica, vaca, cîinele şi acaraterurile sărace din gospodărie. În al doilea rînd, cele polemice, al căror tăiş de diatribă ţinteşte coteriile literare, cu parveniţii, lichelele şi veleitarii breslei scriitoriceşti. În al treilea rînd, fragmentele autoreferenţiale, unde, în ton de lamentaţie, Ioan F. Pop îşi deplînge situaţia marginală de scriitor nerecunoscut. În al patrulea rînd, fragmentele cu iz cioranian, un fel de săgeţi sarcastice ţintind spre absurdul vieţii, unde teme precum moartea, neantul, Dumnezeu, destinul te copleşesc cu amărăciunea lor dizolvantă. În fine, glosele cu tentă scolastică, unde binele, răul, limba, gîndirea, tăcerea alcătuiesc o procesiune de probleme cruciale, pe care autorul le tratează cu o morgă de doctor ecleziastic.
Ce este uimitor e că, în fiecare categorie, autorul are alt ton, ca şi cum şi-ar schimba identitatea în funcţie de tema atinsă. Ca la o simplă apăsare de comutator, Ioan F. Pop îşi schimbă temperatura expresiei. Se poate scălda în duioşie nostalgică (cînd scrie despre satul copilăriei), poate fierbe în vitriol pamfletar (cînd se răfuieşte cu cloaca găştilor literare), se leagănă în clemenţe cu accent de autolamentaţie (cînd scrie despre periferia în care trăieşte), îşi înfoaie blana pe spinare ca un pisoi răsfăţat (cînd tună şi fulgeră împotriva absurdităţii vieţii) sau îşi pune ochelari de magistru catolic, perorînd cu ifos înalt despre teme scolastice.
Din cele cinci ipostaze, cele care îl prind mai puţin sînt ultimele două: a vitupera în stil cioranian este o partitură prea bătătorită pentru a mai putea lăsa altă impresie decît cea de epigon al apucatului din Răşinari. Refrenul e atît de cunoscut că cititorului îi vine să sară peste pasajele de imprecaţie la adresa nimicului, abisului sau absurdului. E în ele o emfază cu iz gongoric, o oţăreală nefirească de ins care se răsteşte la cai verzi pe pereţi. În astfel de pasaje, Ioan F. Pop stă în edecul lui Cioran şi acolo rămîne.
A doua ipostază neprielnică e cea a ţîfnei scolastice abordînd teme mari, şi aici se simte ecoul reflexelor pe care le-a căpătat studiind la Roma şi Paris opera Sfîntului Augustin. Nu mai poţi în secolul XXI să scrii despre bine sau rău în libretul previzibil al teologiei medievale. Reţeta e vetustă, tonul e acoperit de patina uzurii morale. Aici Ioan F. Pop aduce cu dascălii scorţoşi interpretînd pe un ton fals o psalmodie provenită dintr-o epocă cu totul revolută.
În schimb, celelalte trei ipostaze îl pun pe autor într-o lumină prielnică. Cînd scrie despre lumea satului e în elementul lui, cum tot la fel e convingător cînd îşi descrie fără menajamente orbita marginală pe care se mişcă. Dar cu adevărat cuceritor şi plin de talent este în elanul cu care îşi flagelează colegii de breaslă. „A apărut poezeaua postmodern-agramată, adică un fel de păsărească însăilată la limita de jos a limbajului, urnită din mari lacune culturale şi dintr-o crasă ignoranţă gramaticală. Căzneala gîngavă, glosolalia, dadaismul inconştient şi siluirea unor cuvinte comune trec drept mari bătălii poetice, purtate cu simplitatea profundă a exprimării. Am putea chiar forţa aserţiunea paradoxală că unii îşi folosesc în mod inteligent incultura. Plusează maximal cu toate incompetenţele, îşi transformă incoerenţele poetice în marcă personală, amatorismul în bălmăjeli tropice. Unii criticaştri impenitenţi şi revistangii zeloşi se încumetă, contra cost, să mestece acest melanj indigest, ba chiar îi oferă un fals certificat de garanţie.“ (p. 178)
Cocostîrcul solitar scrie patetic, cu poftă de vorbe insolite, cizelîndu-şi fraza pînă la extenuare. Îl simţi cum îşi roteşte sintaxa spre a-i ieşi expresia, la fel cum îl simţi cum îşi alege cu linguriţa cuvintele preţioase, pe care le presară, condiment după condiment, în calupul frazei. Ioan F. Pop e un eseist deștept, cu aplomb retoric, lucrîndu-şi fraza cu migala unui bijutier căruia i-ar sta mult mai bine dacă ar renunţa la oţăreala cioraniană şi la morga suficientă a învăţaţilor medievali.
Sorin Lavric
Multumesc pentru articol.
Domnul Sorin Lavric este un plus evident pentru Cotidianul. Nu ar trebui să fie regăsibil în mod ordonat, ca autor?