CTP: Cum am instigat la flegmarea în faţă a d-lui Patapievici

Nu mă încearcă nici cea mai mică dorinţă de a scrie ceva în legătură cu dl H. R. Patapievici. Însă viaţa în presă mi-o mai duc, încă. Prin urmare, nu pot face abstracţie de afirmaţiile la adresa subsemnatului pe care le produce public domnul în cauză. Conferenţiind la Cluj, a zis aşa: „Pentru mine, un eveniment crucial a fost publicarea în două numere din revista “22″ a articolului “Regimul Iliescu: un portret”. Acest articol a atras un denunţ împotriva mea din partea Departamentului pentru Apărarea Constituţiei din SRI, care a găsit înţelegere la SPP, care pe atunci îl servea pe preşedintele în funcţie, Ion Iliescu.” […]

„Lucrurile s-au stricat pentru că am publicat volumul “Politice”. Volumul conţine nişte scrisori către Alexandru Paleologu care au fost judecate de unii oameni de bună-credinţă, dar care trăiesc în paradigma naţionalistă, ca fiind inacceptabile (pentru a spune cel mai puţin lucru), iar de alţii, ca fiind ceva pentru care persoana mea ar trebui să dispară. Clujului îi aparţine iniţiativa remarcabilă – şapte profesori universitari din Cluj au adresat Ministerului Justiţiei, în 1996, o scrisoare în care s-a cerut retragerea cetăţeniei mele. N-a avut nici o urmare, dar a existat această iniţiativă – şapte oameni importanţi de la “Babeş-Bolyai” s-au gândit că trebuie să facă ceva cu acest individ.

N-au fost singurii. Un jurnalist foarte influent, Cristian Tudor Popescu, a considerat şi el că “aşa nu mai merge” şi, pe prima pagină din “Adevărul” – care vindea pe vremea aceea între 200.000 şi 400.000 de exemplare, o epocă în care, să nu uitaţi, “România Mare” vindea 500.000 de exemplare -, am fost denunţat ca fiind un om lipsit de sentiment patriotic şi, mai mult, lipsit de sentimente umane pur şi simplu. El argumenta în felul următor – “Dom’ne, nici mie nu-mi plac multe lucruri de la poporul ăsta, dar eu măcar îl iubesc. Dar Patapievici nu-l iubeşte“. Şi-am fost denunţat, prin urmare, ca ăla care nu-l iubeşte pe poporul român.

Ei bine, acest denunţ făcut pe prima pagină a unui ziar care se vindea în sute de mii de exemplare, plus figura mea juvenilă, cunoscută de la emisiunile lui Iosif Sava, a produs următoarea întâmplare. Mă întorceam de la piaţă, cu două sacoşe în mână. Tudor, băiatul meu, era în stânga, iar soţia mea, în dreapta. Era duminică. Un cetăţean – nu părea agresiv – s-a uitat la mine şi mi-a spus: “Sunteţi domnul Patapievici?”. Şi eu, prost, am zis “Da”. “- Atunci meritaţi asta”. Şi m-a scuipat în faţă. Experienţa este interesantă. Pentru cei care nu au primit vreodată o flegmă cleioasă pe obraz, ca să simtă cum se scurge pe buze şi cum trebuie, cu mâna ta, să iei chestia aia de pe faţa ta şi s-o înlături, lucrul merită menţionat pur şi simplu pentru a înţelege încărcătura morală a acestui act”.

Scriu cele ce urmează şi ca pe un curs scurt despre dezinformare, manipulare şi perfidie.

• Procedând ca un profesionist al domeniului, dl Patapievici mă pune – „n-au fost singurii” – alături de profesorii de la Cluj care ceruseră să i se anuleze cetăţenia română. Fals cu premeditare: n-am cerut niciodată nimic, nimănui, în legătură cu domnul H.P., cu atât mai puţin ridicarea cetăţeniei.
• „un jurnalist foarte influent”. Dl H.P. alege cuvântul cu socoteală şi perfidie: influent, dincolo de sensul influenţării cititorilor, sugerează relaţii speciale pe care le-ar avea respectivul cu cercuri înalte din politică, administraţie, servicii secrete, care îi „întăresc” scrisul. Ceea ce subsemnatul nu a avut niciodată.
• „a considerat şi el că <<aşa nu mai merge>>”. Minciună. N-am considerat nimic în legătură cu „mersul” d-lui H.P. Articolul meu era polemic şi atât, nu reclama în niciun fel împiedicarea d-lui H.P. şă-şi vadă de drumul său.
• „Adevărul – care vindea pe vremea aceea între 200.000 şi 400.000 de exemplare, o epocă în care, să nu uitaţi, România Mare vindea 500.000 de exemplare”. Se induce în felul acesta o legătură „ideologică” între subsemnatul şi foaia lui C.V. Tudor, prin „mijlocirea” Adevărului şi a tirajului. Mi-am exprimat de nenumărate ori constant şi consecvent, dispreţul şi scârba faţă de foaia respectivă, de la care am primit în schimb, ani în şir, cele mai abjecte insulte şi calomnii. Dar dl Patapievici ştie prea bine cum pot fi prostiţi oamenii în faţă şi pe la spate.
• „am fost denunţat”. Frumos. Dezinformatorul H.P. întinde un arc peste vorbe. Mai sus spusese că SRI făcuse un denunţ împotriva lui. Acum, iacătă că făcu acelaşi lucru şi (ridicare cetăţenie, jurnalist foarte influent, prima pagină, Adevărul, România Mare, 500.000 ex.) Cristian Tudor Popescu. Dl H.P. numeşte denunţ un articol apărut într-un ziar în care comentam critic un fragment dintr-o carte a sa, publicată. Nu făceam nicio „dezvăluire” în legătură cu persoana d-lui H.P. Scriam doar că nu sunt de acord cu el şi îmi argumentam poziţia. Şi dl H.P. ştie foarte bine asta, mai ales că am discutat despre articolul meu după o emisiune împreună la TVR şi părea că ne-am desluşit. Încă un fals premeditat cu ticăloşie.
• „El argumenta în felul următor – <>” Dl H.P. rezumă astfel articolul meu, într-un limbaj („dom`ne”, „de la poporul ăsta”) menit să sugereze imaginea unui mârlan naţionalist, ignar şi agramat, care l-a „condamnat” pe el, intelectualul „cu figură juvenil-copilărească”, cum se autodescrie.
• Dl H.P. încheie operaţiunea „Executorul meu, CT Popescu” relatând cum a primit pe stradă o flegmă în faţă de la un cetăţean. Asta s-a produs, indubitabil, afirmă dl H.P., din cauza denunţului lui (ridicare cetăţenie, jurnalist foarte influent, prima pagină, Adevărul, România Mare, 500 000 ex., denunţ, dom`ne, de la poporul ăsta) CT Popescu. Aici dl Patapievici împinge sus de tot maneta prostirii în faţă, considerând că prea puţini dintre ascultătorii săi îşi vor pune întrebarea logică: dar cetăţeanul care l-a scuipat – şi care l-a întrebat doar cum îl cheamă – nu putea să citească pur şi simplu cartea „Politice” a d-lui Patapievici şi nu (numai) articolul meu ca să-şi adune flegma în gât?

În concluzie, prin metodele pe care le-am descris, dl H.P. vrea să lase în mintea receptorilor săi imaginea unui CT Popescu national-comunist, neosecurist, turnător, necioplit, agramat, călău al lujerului de crin H.R. Patapievici.

Nu-mi rămâne decât să reproduc articolul meu de atunci din Adevărul şi să vă las pe dvs, cititorii, să judecaţi.

Cum să ne descotorosim de poporul român

„Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei : o umbrã fãrã schelet, o inimã ca un cur, fãrã şira spinãrii”. Citiţi încã o datã. Faptul cã un om poate gândi în astfel de termeni nu este în sine un lucru grav: în perioada pubertarã fetele pot avea vise erotice cu subiect propriul lor tatã, iar bãieţii cu mama. Dacã sînt normali, la trezire încearcã o senzaţie violentã de respingere, un soi de scîrbã dureroasã, greu suportabilã. Faptul cã astfel de fantasme oribile iau naştere în creierul uman, nu înseamnã cã trebuie considerate altceva decît sînt : nişte furuncule pe scoarţã, o acnee juvenilã psihicã.

Se întîmplã uneori ca ele sã fie şi puse pe hîrtie. Încã nu e grav, atîta vreme cît aceastã hîrtie este o scrisoare închisã, fie ea şi adresatã unui ambasador al României la Paris. Însã din clipa în care zisele rînduri, precum şi altele de acest fel, vãd lumina tiparului, sub semnul prestigios al unei edituri ca Humanitas, se transformã în cu totul altceva. În ce? Sînt posibile douã clasificãri, derivînd din întrebarea : autorul chiar crede în ce scrie ? Dacã nu, avem de-a face cu exhibiþionismul senzaþionalist de care e plinã viaţa literar-politicã de la o vreme încoace : nu mai ştie lumea cum sã-şi dea pantalonii jos, doar-doar o stîrni ceva vîlvã.

Dacã da, şi cred cã Politicele d-lui H.R. Patapievici se înscriu în aceastã situaţie, atunci ne aflãm în faţa unui caz patologic.
Mai întîi, logicul. Dl. Patapievici afirmã cã poporul român are „inima ca un cur”. Pe cale de consecinţã, rezultã cã mama şi soţia d-lui Patapievici au inimile ca nişte cururi ; în ce-l priveşte pe tatãl sãu, întrucît zace în pãmînt de cîtãva vreme, e greu de spus dacã din inima lui a mai rãmas ceva care sã semene a cur. Ca sã nu mai vorbim de dl. H.R. Patapievici însuşi, care, ca fizician, trebuie sã ştie cã a existat prin anii ’30 propunerea ca fiecare teorie a unui atomist sã se aplice pentru validare mai întîi corpului acestuia – dispariţia respectivului într-o strãfulgerare ar fi fost un pas înainte pe calea ştiinþei. Fireşte, toate acestea în ipoteza cã dl. Patapievici ţine de poporul român, pe care mulţi o vor contesta.

În ce mã priveşte, cred cã dl. Patapievici este român. şi, pe lîngã certele sclipiri stilistice ale scrisului sãu, mai este înzestrat şi cu o logicã bine educatã. În peisajul sãu spiritual existã însã o malformaţie, o umflãturã care-i afecteazã, uneori pînã la înlãturare, logica şi chiar sensibilitatea. Constantin Noica numea aceastã maladie a spiritului acatholie (de la katholou : „în general”), fobia de general. Bolnavul respinge cu obstinaţie şi furie orice categorisire, orice înregimentare, ţine cu dinţii în orice situaţie de individualitatea sa. Sînt semnificative în acest sens paginile de o agresivitate pãtimaşã, amorfã, la adresa armatei, prilejuite d-lui H.R.P. de satisfacerea stagiului militar (Zbor în bãtaia sãgeţii). Pasul urmãtor, de la armatã la popor. „Eu m-am desolidarizat complet de poporul meu”, scrie Patapievici. Antiromânismul profesat astfel se subsumeazã unei obsesii cu grad şi mai mare de generalitate: refuzul încadrãrii în uman: „…sentimentul de solidaritate cu semenii nu îl am”. Deci, dl. H.R.P. respinge militarul-categorie, românul-categorie, omul-categorie. Cred cã şi faţã de Dumnezeu va reacţiona dur dacã intrã la bãnuialã cã acesta s-ar putea sã aibã niscai puncte comune cu H.R. Patapievici.

Ravagiile pe care le face boala în gîndirea d-lui Patapievici sînt din ce în ce mai teribile, pe mãsurã ce avansezi în lecturã. „Ies pe stradã şi nu vãd oameni normali”. Posibil, dar dacã H.R.P. ar ieşi pe stradã la New York, la Calcutta sau la Tokyo, crede cã impresia sa bucureşteanã s-ar schimba? Masa, lipsitã de identitate, surprinsã în colcãiala ei instantanee, nu e frumoasã în nici un colţ al lumii. şi cum poate fi atît de sigur filosoful Patapievici cã urîţenia pe care o întrevede pe feţele oamenilor e realitatea şi nu o proiecţie a lãuntrului sãu chinuit? „Cred cu convingere cã garanţia progresului în România este votul cenzitar”. Aici, îi descopãr d-lui H.R.P, oricît s-ar da de ceasul morţii sã nu semene cu nimeni, un frate întru spirit, o rudenie care o sã-l bucure: Paul Everac.

La fel ca şi supraponderalul promotor al rrromânismului, antiromânul costeliv Patapievici crede cã trebuie sã voteze numai elitele, „proştii” trebuie doar sã se supunã. (De cîte ori se va mai confirma oare cã extremele se pupã?) Eroarea este atît de grosierã, încît consterneazã : concepţia elitarã nu opereazã decît în culturã, nu şi în materie de civilizaţie. Construirea unei civilizaţii, în condiţiile de libertate la care dl. H.R.P. afirmã cã ţine atît de mult,
nu e posibilã decît prin antrenarea – da, nu ezit sã folosesc aceastã sintagmã – întregului popor. O mare civilizaţie, cum sînt cea germanã sau cea britanicã, e puternicã în primul rînd nu prin abundenţa materialã sau vîrfurile spirituale, ci prin conştiinþa cîtorva reguli asimilate organic la nivel de popor – ele au dat forţa Germaniei de a se reconstrui plecînd de la zero. Dacã pe plan cultural România nu are a se ruşina în faţa Occidentului, pe planul civilizaţiei lucrurile stau într-adevãr rãu. Or, a suprapune acestui handicap istoric un mecanism politic în care marea masã sã fie exclusã din procesul decizional şi lipsitã astfel de şansa de a învãţa prin propria experienţã, cu erori oricît de scump plãtite, înseamnã a condamna România la un viitor cu adevãrat bananier. Industria americanã a tehnicii de calcul e plinã de softişti indieni, consideraţi printre cei mai buni din lume, ceea ce nu împiedicã India sã fie plinã de oameni-şobolan, care trãiesc şi mor pe strãzi, adunaţi în fiecare dimineaţã cu basculanta…

Ce-i de fãcut cu poporul român, d-le Patapievici ? Sã se sinucidã în masã, pãstrînd elitele? Sã fie şters de pe hartã cu o garniturã bine ţintitã de bombe termonucleare? Ca apoi Pãmîntul sã respire uşurat, în fine eliberat de pata apãsãtoare şi slinoasã a românilor, care mînjea suprafaţa altminteri imaculatã şi scînteietoare a planetei vãzutã din spaţiu? Poate cã aceste întrebãri au un caracter prea general pentru acatholia d-lui H.R.P. Sã revenim deci în planul omenescului simplu, de care dl. Patapievici vrea sã se considere cu totul strãin : dacã ai un pãrinte (sau un frate) ieşit dintr-o boalã grea şi lungã cît veacul, care i-a afectat şi inima, şi creierul, fãcîndu-l sã se bîiguie, sã bîjbîie, sã se împleticeascã, sã nu recunoascã pe nimeni, sã sarã cu bîta la ai sãi, ce faci? Îl scuipi, îl faci albie de porci, îl arãţi cu degetul vecinilor, îl suprimi? Sau rãmîi alãturi de el, încercînd din toate puterile sã-l scoţi din starea nenorocitã în care se aflã, sã-l readuci pe lume, sã-i dai din energia ta vitalã şi mentalã destul cît, fie şi cu preţul epuizãrii tale, sã fiţi, cîndva, din nou împreunã ?

Dacã nu eşti în stare de aceastã ultimã ipostazã, atunci decent este sã taci.

P.S. Dacă dl Patapievici va afirma în vorbirile sale publice că Andrei Marga a distrus ICR, subscriu.

Sursa articol: gandul.info