Culesul viilor în „Jurassic Wine”

Pentru a vorbi despre vinuri, nu ne-am propus să realizăm o revistă enologică, pentru care ar fi necesare sute de pagini. Vom aminti numai câte ceva din istoria vinului şi vom încerca să facem o călătorie în lumea podgoriilor europene din această frumoasă toamnă, amintind şi despre designul cramelor marilor firme. Este vremea culesului viilor.

Podgoriile au o marcă stilistică de relief şi povestesc o frumoasă istorie încărcată de artă şi cultură. Culesul viilor este o sărbătoare celebrată între 22 septembrie şi 23 octombrie, perioadă care a dat numele lunii „Vendemierai” la propunerea literatului Fabre d’Englantine.

„Vendemmia”, cum este numit în italiană, „vendange” în franceză, „vintage” în engleză, vine din latinul „vindemia”, adică „vinum demere”, a strânge strugurii.

Istoria vinului

Moderna cramă de la Bolzano

Având parte de o viaţă “urâtă, dură şi scurtă, primii oameni care au simţit efectele alcoolului s-au simţit binecuvântaţi ca şi cum ar fi intrat în lumea Paradisului. Neliniştile le dispăreau, spaimele le scădeau, ideile le veneau mai uşor, îndrăgostiţii deveneau mai iubitori când beau licoarea magică. O vreme se simţeau atotputernici, ba chiar se credeau zei”.

Povestea vinului e o istorie lungă. Deja în Vechiul Testament se vorbea despre efectele acestei băuturi obţinute din fermentarea strugurilor, dar grecii, romani şi mai ales francezii au fost cei care au transformat vinificarea într-o adevărată artă. Biblia povesteşte că Noe ar fi fost primul băutor de vin. Acesta, coborând din Arca sa pe ţărmurile Turciei, ar fi observat comportamentul bizar al unei capre care mâncase mulţi struguri. Împins de acest lucru, a plantat o vie şi, spre ruşinea celorlalţi, s-a îmbătat.

În schimb, persanii povestesc o istorie diferită, susţinând că inventatorul vinului nu a fost Noe, ci o principesă tristă. Istoria vinului s-a încrucişat adesea cu istoria civilizaţiei. Descoperiri arheologice au demonstrat că în Egipt se producea vin în urmă cu 3.000 de ani, iar în secolul al XIV-lea, Marco Polo povestea că a băut în China vin importat din Persia. Nu am putea spune că se ştie cu exactitate când a fost băut primul pahar de vin obţinut de cultivatorii francezi, dar se spune că pe pământurile Franţei se bea vin cu 500 de ani î.Ch. Între primii consumatori au fost coloniştii fenicieni şi greci, de-a lungul coastelor mediteraneene. Se spune că romanii, atenţi la vinul pe care îl beau, puseseră vii până în Bretania.

Un rol crucial în producţia de vinuri l-au avut bisericile şi mânăstirile. În 587, regele Burgundiei a oferit proprietăţi unei Abaţii locale. Calitatea viilor de pe Coasta de Aur era atât de renumită încât se spune că împăratul a fost cel care a ordonat să se planteze vii pe colina numită Corton Charlemagne.

Vinoteca de la Castelbuono

Felul în care se făcea vinul în Evul Mediu s-a păstrat neschimbat aproape peste tot, cel puţin până în secolul al XVIII-lea. În majoritatea cazurilor, cele mai vechi schimbări au avut loc în vie, nu în cramă. Atunci, ca şi acum, decizia fundamentală viza alegerea soiului de viţă. Micii producători nu prea aveau de ales. Ei preferau să planteze mai multe soiuri şi să se asigure în cazul în care un soi ar fi dat o recoltă mai slabă. “Théâtre d’Agriculture”, manualul de căpătâi al agriculturii franceze, scris de Olivier de Serres la 1600, recomanda plantarea a cinci sau şase soiuri. Goethe sintetiza problema: “Bogaţii vor vin bun, săracii vor vin mult”. Chiar şi în secolul al XIII-lea, în Renania se făcea o distincţie între “vinul hunilor” şi “vinul francilor”, ultimul costând dublu. Într-o vie se combinau fie soiuri roşii, fie albe.

Semnalul pentru începerea recoltării era dat de proprietarul pământului. Cei care se apucau să culeagă strugurii înainte erau pasibili de pedeapsă. Odată semnalul dat, cu toba, goarna sau clopotele, toată lumea se punea pe cules. Cam 20 de oameni culegeau un hectar pe zi. Pare surprinzător că în Portugalia au existat mult mai multe “lagares”, cuve de piatră speciale, decât în Franţa şi Germania, unde era obiceiul ca strugurii să fie zdrobiţi în coveţi de lemn sau în ciubăre puţin adânci. Cei care se grăbeau zdrobeau strugurii direct în butoaiele mari. Acolo unde predominau strugurii roşii, se foloseau butoaie adânci în care mustul şi pieliţele fermentau împreună până când din pieliţă ieşea culoarea.

Prima carte tipărită despre vin a fost “Liber de Vinis” a lui Arnaldus de Villanova, un medic spaniol care preda la celebra Universitate din Montpellier, care dă dovadă de un realism tipic atunci când e vorba de degustarea vinului. La sfâşitul secolului al XIII-lea, Italia a produs un succesor al lui Caton şi Cumella, în persoana unui cetăţean din Bologna, Pietro Decrescenzi, a cărui carte terminată în 1303 l-a consacrat drept cel mai mare scriitor medieval pe teme agricole. Însă cel mai original dintre criticii medievali era considerat Francesco Eximenis, autorul catalan al unei enciclopedii a moravurilor, “Creştinul”. Pentru el, vinul ideal trebuia să fie curat, proaspăt, tare, aromat, plin de bule şi efervescent.

Interiorul cramei în formă de broască ţestoasă, realizată de Arnaldo Pomodoro lângă Peruggia

Legăturile dintre vin şi credinţă, datorate vechilor zei, ritualurilor iudaice şi creştine sau iniţiativelor mânăstirilor ori episcopilor, apar foarte des. În cazul călugărilor din Citeaux nu încape îndoială că aceştia timp de 500 de ani au fost cel mai important ordin al călugărilor benedictini. E cunoscută mânăstirea Cluny, din inima Burgundiei, zonă care a atins apogeul sub Filip cel Bun. Vinul de Beaune ajunsese să aibă o reputaţie atât de mare încât a fost folosit la încoronarea regelui Carol al IV-lea la Reims.

În timpul Războiului de 100 de ani se povesteşte că francezii au intrat în Gasconia şi au devastat viile. După 300 de ani, englezii au făcut un ultim efort. Locuitorii Bordeaux-ului au deschis porţile pentru a-l primi pe regele Talbot. Circulă o poveste potrivit căreia bătrânul Talbot, eliberat din prizonierat în schimbul promisiunii că nu va mai ridica armele împotriva Franţei, ar fi pornit la asediul Castillonului fără sabie sau lance. Să fii negustor de vinuri în Bordeaux în Evul Mediu prezenta avantaje. Nu numai că erai susţinut de sistemul de privilegii, dar negustorii gasconi, bogaţi şi demni de încredere, puteau deveni cetăţeni liberi ai oraşului Londra, profitând de taxe reduse.

Genova şi apoi Veneţia deveniseră puterile Mediteranei. Cruciadele treziseră oraşele italiene dintr-un somn lung. Vinul se afla în capul listei de priorităţi ale călătorilor. Îl găseau peste tot, indiferent de rută. Sub soarele mediteranean, strugurii ajungeau la un conţinut foarte mare de zahăr, încurajat prin recoltarea târzie şi amplificat adesea prin semi uscarea ciorchinilor înainte de stoarcere. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Veneţia a fost prima mare piaţă a vinului mediteranean, după Ostia din Roma antică. Pe lângă vinurile de Malvasia şi alte vinuri dulci importate din Grecia şi Cipru, pe care le reexportau, negustorii veneţieni îşi umpleau depozitele cu vinuri cât se poate de tari, în stil grecesc, aduse de pe ambele ţărmuri ale Adriaticii şi din împrejurimile Veneţiei. Atunci când Shakespeare scria “Neguţătorul din Veneţia”, subiectul era unul familiar, întrucât Anglia şi Veneţia duseseră un lung război comercial pentru transportul vinului de Malvasia.

Rubens, Lot şi fiicele sale turnându-i vin

Maurii nu duseseră niciodată lipsă de vin. Sudul era plin de vii. Pe măsură ce Reconquista se statornicea în restul Spaniei, cultivarea viţei-de-vie devenea o prioritate, aşa încât, în secolul al XIII-lea, viţa era cultivată în toate părţile locuite ale Spaniei. Rioja, Navarra, Leon, Duero şi podgoriile din Galicia concurau toate pentru această piaţă. Dar moda era schimbătoare. Aşa încât “Toro” devine cel mai renumit graţie culorii sale roşii extrem de închise, rămânând băutura preferată a elitei.

Să ne aducem aminte că în 1597 urca pe scenă Sir John Falstaff, trântorul, hoţul de buzunare, escrocul notoriu, laş şi mincinos, dar şi cel mai simpatic dintre personajele lui Shakespeare. Saca era băutura preferată a lui Falstaff. În eseul “Asupra beţiei”, filosoful francez Michel de Montaigne sintetiza epoca lui Shakespeare. “Dacă pentru tine plăcerea stă în a bea vin bun, te condamni singur să suferi când vei bea vin prost. Un băutor adevărat nu trebuie să aibă un palat atât de delicat”.

Secolul al XVI-lea a fost martorul unui oarecare progres al distilării, Alsacia trecând la arderea surplusului de vin. Dar adevărata industrializare şi comercializare a spirtoaselor a început abia în secolul al XVII-lea, graţie unor olandezi ingenioşi. Dacă Shakespeare şi-ar fi scris piesele cu o jumătate de secol mai târziu, ele s-ar fi putut numi, “Negustorul din Amsterdam” sau “Cei doi tineri din Haarlem”. Atât de mare devenise influenţa Ţărilor de Jos în Europa primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Nu italienii, spaniolii sau francezii, ci olandezii i-au învăţat pe europeni ce însemană puterea economică. La 1650, olandezii aveau cea mai mare flotă comercială, cu aproape 10 mii de vase. Nu numai că erau cărăuşii mărilor, dar şi-au şi umplut corăbiile de corsari vrednici de a le da lecţii de ferocitate piraţilor barbari. Ţările de Jos s-au îmbogăţit importând şi exportând aceleaşi bunuri ca şi veneţieni. Ca surse de vin ei se bucurau de Valea Loarei, de ţinutul Charente de la nord de Bordeaux, de Angouleme, de dealurile calcaroase din Champagne, dar şi de Nantes până la Bayonne.

Toamna lui Arcimboldo

Lucrurile au început să se schimbe în jur de 1650. Englezii şi francezii deveniseră tot mai geloşi. În 1651, guvernul lui Oliver Cromwell emisese o Lege a Navigaţiei care interzicea folosirea navelor dintr-o terţă ţară, cum era Olanda, pentru a transporta mărfuri între ţărmurile englezeşti şi cele străine. Acesta a declarat război Ţărilor de Jos, englezii capturând 1.600 de corăbii olandeze. Între timp, Colbert, ministrul de finanţe al lui Ludovic al XIV-lea, a hotărât că Franţa să aibă o flotă a ei. Arareori în istoria Europei rivalităţile dintre naţiuni au fost mai zgomotoase, capricioase şi totodată mai infantile decât la finele secolului al XVII-lea.

În urma războiului spaniol de succesiune, Marea Britanie era cea mai puternică ţară din Europa. Varietatea vinurilor constituia semnul distinctiv al noii educaţii britanice. Astfel încât chiar şi cele mai nepretenţioase taverne englezeşti se lăudau că posedă o gamă de vinuri portugheze, spaniole, italieneşti şi franţuzeşti. Lista cu vinuri din Anglia, cel puţin până la sfârşitul secolului al XVII-lea, era foarte limitată. Hatfield House, palatul din cărămidă roşie al familiei Cecil, marchiz de Salisbury, la nord de Londra, avea o arhivă cu cheltuielile legate de vin de pe vremea reginei Elisabeth. Răsfoind vechile facturi se poate observa cum s-au dezvoltat gusturile aristocrate în ultimii ani ai secolului al XVII-lea.

Giotto, Nunta din Caana

Pentru Italia, vinul este un element de identitate chiar mai important decât pentru Franţa. Nu există nicio provincie fără vin. Italia avusese cândva un export prosper. În secolul al XIV-lea, Veneţia fusese unul dintre centrele mondiale ale comerţului cu vin. Familia “Antinori” se mândreşte că vinde vin florentin încă din secolul al XIV-lea. La fel şi familia “Frescobaldi”, ai cărei bancheri îi poţi întâlni peste tot în Europa făcând comerţ cu vin şi textile. Reforma pornise din Toscana sub Marele Duce Peter Leopold, descendent al Habsburgilor, dar vasal al Austriei. Familiile Capponi, Ridolfi şi Ricasoli erau teoretic echivalentul toscan al familiilor engleze. Piemonte era regiunea luată în serios în producerea vinului. Primele referiri la “Nebbiolo”, strugurele preferat la Piemontului, datează din secolul al XIII-lea. Lui aveau să i se alăture “Dolcetto” şi “Barbera”. Aici tradiţia era venerată şi invocată. Marchizul Piero Antinori era cel mai potrivit să pună “Chianti” pe calea cea bună, familia lui îl producea de peste 600 de ani.

Dar povestea este lungă şi cu nenumărate meandre. O bună parte din istorie, vinul a fost unicul leac al “sufletelor obosite”.

Sunt poveşti amintite şi descrise cu multe amănunte picante în volumele “The Story of Wine” al lui Hugh Johnson şi “French Wines”, de Robert Joseph, editat de “Mondadori”.

Nu este un vin, ci un parfum

Cavalerii degustărilor, fondat în 1934

Caracterul vinului depinde de teren, de climă, de abilităţile vinificatorului, dar mai ales de varietăţile viţei-de-vie.

Denumirea “appellation”, în limba franceză, a contribuit la protejarea individualităţii vinurilor din Franţa.

Dintre cele mai bune vinuri roşii să punctăm “Carignan”, o varietate tipică din regiunile meridionale franceze, “Cabernet Franc” din struguri negri, în special din zona Bordeaux, “Cabernet Sauvignon” din struguri negri, “Gamay”, utilizat mai ales în producerea Baujolais, “Grenache”, un strugure ce se află pe Valea Rhônului, la Chateauneuf-du-Pape, “Malbec”, din zona Bordeaux, “Merlot”, ce se foloseşte în amestecul de vinuri prestigioase precum “Chateau Petrus”, “Pinot Noir”, răspândit mai ales în zona Bourgogne, “Syrah”, care se află în “appellation” de la Cote-Rotis şi “Hermitage”. Dintre strugurii albi renumiţi, să amintim “Chardonnay”, întrebuinţat pentru “Chablis”, “Gewürztraminer”, cunoscut pentru aroma sa mai ales în zona Alsaciei, “Marsanne”, de pe Valea Rodano, ce aduce cu gustul de lămâie, “Muscat”, “Pinot Blanc”, varietate alsaciană, “Pinot Gris”, cu un gust de pară, “Riesling”, “Roussanne”, pe valea Rhonului, şi “Sauvignon Blanc” de pe Valea Loarei, cu renumitele “Sancerre” şi “Pouilly Fumé”… Se poate afirma că vinul are limbajul său în fiecare ţară.

Rocca di Frassinello

Astăzi, vinul, mai ales cel în producţie limitată, precum cel de la “Saint Emilion” şi “Pomerol”, dar şi din domeniile de la Bourgogne şi Rodano, reprezintă în ultimul timp o investiţie, fiind din ce în ce mai căutat nu numai în vinoteci, dar şi la casele de licitaţie. La Hospices de Beaune, o adevărată atracţie turistică mai ales în această perioadă, a fost fondată încă din 1859 o licitaţie în beneficiul anual al azilului din localitate, de atunci devenind celebre degustările şi cinele de vinuri, la care vin cumpărători din întreaga lume. Să cităm doar câteva mărci celebre din regiunea Bordeaux: “Cheval Blanc”, “Haut Brion”, “Lafitte”, “Margaux”, “Montrose”, “Boutton Rothschild”, “Petrus”, “Paulliac”, sau din regiunea Bourgogne, din regiunea Cote-de-Beaune, “Beaune”, “Louis Latour”, “Leroy”, “Conti” şi “Clos de Mouches”.

În 1770, s-a înregistrat cea mai rapidă creştere a comerţului colonial în Bordeaux. Produsele lui erau dorite peste tot. Corăbiile care părăseau Bordeaux-ul încărcate cu vin se întorceau cu doage de butoi din stejar baltic, cel mai bun lemn din lume pentru butoaiele necesare stocării vinului bun. În cazul Bordeaux-ului putem vorbi despre expansiune şi creaţie, în cazul Burgundiei despre evoluţia aromelor şi tehnicilor. La nord, în Burgundia de Jos, “Chablis” e cea mai importantă zonă viticolă şi peste tot unde ţi-ai plimba privirea, peste kilometri şi kilometri, nu vezi decât de podgorii şi livezi. La Dijon, unde începe linia distinctivă a “Cote d’Or”, podgoriile stau îngrămădite în jurul oraşului una lângă alta. Multe s-au scris despre rivalitatea dintre Burgundia şi Champagne. Când Ludovic al XIV-lea a fost sfătuit de medicul lui să bea vin de la Nuit-Saint-Georges, acest lucru a fost considerat o mare reuşită publicitară pentru Burgundia.

Crama Petra proiectată de arhitectul Mario Botta

Să mai amintim şi de vinurile din viile străvechi ale Rhônului de nord. În repertoriul de vinuri parizian din secolul al XVIII-lea, “Hermitage”, “Beaune”, “Cote Rotie” şi “Champagne” erau cele mai bune vinuri care veneau pe Sena.

Epoca de aur a vinificării din Bordeaux şi Burgundia secolului al XIX-lea nu e o născocire. Medoc-ul devenea un fel de Champs-Elysées al volănaşelor şi flirturilor.

Dintre toate marile vinuri ale lumii unul singur e legat de numele unui inventator. Un călugăr benedictin, Dom Pierre Perignon, trezorierul Abaţiei din Hautevilliers este vinovat de apariţia şampaniei. Se spune că el amesteca strugurii din diferite vii, înainte de a fi presaţi, descoperind că vinul făcut din cantităţi bine proporţionate de struguri din vii diferite, aleşi în funcţie de gradul de coacere şi de buchetul specific datorat solului, e mai bun şi mai consistent. Astfel încât, vinurile mânăstirii sale au devenit din ce în ce mai preţioase. În 1674, vinul de Champagne era atât de la modă încât, în cercurile înalte, celelalte erau considerate un fel de poşircă. Ludovic al XIV-lea nu bea decât champagne, fiind un conservator convins. A creat funcţia de “courtier”. Contra unei sume considerabile, acesta avea dreptul de a fixa preţuri, de a fixa tranzacţii, de a vinde şi de a cumpăra. Astel că, încetul cu încetul, pivniţa devine un factor foarte important în special pentru vinurile spumante, deoarece în pivniţele adânci, fără variaţii de temperatură, sticlele nu mai explodau.

Majestatea Sa, vinul italienesc

Distileria Nardini de la Bassano del Grappa

În cea mai recentă enciclopedie dedicată vinurilor din întreaga lume, redactată de Luca Gardini, campionul lumii şi sommelier-ul anului în 2010, face o clasificare a celor mai bune 100 vinuri de pe planetă. Între primele 25 sunt câteva feluri de barolo: „Monfortino Riserva 2002” şi „Barolo 2006”, „Barolo Mascarello”. În această listă se mai află şi alte tipuri italieneşti, printre care „Brunello”, „Sangiovese”, „Amarone”, „Malvasia di Bossa”, „Marsala”, „Merlot”. Între ele, un „Ferrari Riserva 1983”, un „Moscato d’Asti 2005” şi un „Caberlot” de Toscana.

Castelul “Falletti” de la Barolo, din Piemonte, a fost achiziţionat în 1250 de o familie de bancheri care-i poartă numele. Astăzi, aici se află una dintre celebrele enoteci regionale ale “Muzeului Vinului”. Strugurii de “Nebbiolo”, după trei ani în pivniţe, doi în butoaie de lemn şi un an în sticle, se transformă în Regele “Barolo”. Protagonista acestei poveşti de succes este Giulia Falletti, ultima marchiză de Barolo, care a creat un nou vin, trimiţând 325 de sticle într-o căruţă la Palatul Regal din Torino. Între 1995 şi 2000, cunoscătorii din întreaga lume îşi doreau să cumpere acest vin. Erau anii unei adevărate nebunii. Este vinul care îşi menţine pentru o perioadă îndelungată aceeaşi identitate, având totodată un buchet complex, capabil de a se dezvolta în timp fără a-şi pierde caracteristicile organoleptice. În fiecare anotimp, el surprinde. De altfel, s-a deschis şi un muzeu al Vinului care declamă virtuţile Barolo-ului.

Crama la Hermitage

Se spune că de multe ori te afli în dificultate când vrei să împingi oamenii să creeze capodopere. Dar poate că, în faţa unui pahar de Chianti sau de Brunello di Montalcino, e mai uşor să-i convingi. În prestigioasa revistă „Wine Spectator”, Fabrizio Bindocci, preşedintele consorţiului „Brunello”, afirmă: „Montalcino se află pe locul patru în lume în clasificarea pentru 2011. Se vând cam 9 milioane de sticle de Brunello şi patru milioane şi jumătate de rosso de Montalcino, o afacere de 150 de milioane de euro pe an. Şi se trăieşte bine”.

Un alt fiu renumit al strugurelui sangiovese este „Chianti”, al baronului Bettino Ricasoli. 33 de producători au format, în 1924, un consorţiu al vinului produs în zona geografică Chianti. Tot aici se produce şi nobilul de Montepulciano, vin care apare şi în scrierile lui Alexandre Dumas, în „Contele de Monte Cristo”, dar şi în „Candide” al lui Voltaire.

Viile din Italia sunt astfel repartizate încât formează adevărate scenografii, aşa cum sunt cele situate la Cinque Terre ori la Castelplanio de lângă Ancona sau la Alba, în regiunea Cuneo.

Renumite sunt şi vinurile din zona Friuli-Veneţia, cu celebrul „Amarone della Valpolicella”, „Lugana”, cele din Franciacorta de lângă Brescia, „Suave Bertani”, la est de Verona, cele din Vale D’Aosta, din Trentino Alto Adige, în sudul Tirolului, din Toscana cu „Montepulciano”, din Calabria, la Marchesato di Crotone, din Puglia, cu „Primitivo di Manduria”, de la Ostuni Lizzano sau Valtellina, în Dolomiţi, unde viile urcă până la cota 1250. Se mai numesc şi „Doc dei legionari”, amintind de vremea romanilor.

Armonia Drumului Vinului

Zdrobitul strugurilor de cele mai frumoase fete ale zonei

Strasbourg trezeşte o anumită fascinaţie mai ales toamna, când totul este colorat de frunzele arămii.

De la Strasbourg la Colmar te poţi pierde între nenumăratele vii ce se întind pe mai mult de 100 de kilometri, Obernai, Barr, Ribeauvillé, Riquewihr, Bergheim, Dambach-la-Ville, Saint Hippolyte, Mulhouse… unde se întâlnesc nenumărate crame. Seara, piaţetele oraşului sunt invadate în această perioadă de turişti care vin să deguste „grand crus” ale zonei sau vinuri mai puţin nobile, dar în acelaşi timp clasice ale regiunii, precum un riesling, gewurztraminer sau un pinot gris.

La fel de seducătoare şi Austria în această perioadă. La Graz, totul este fascinant, mai ales acum când a fost numit capitala gustului, „Genusshauptstadt”. „Străzile vinului”, pline de vinoteci şi crame, oferă specialităţi de renume, precum Moscato, Zweigelt, Weissburgunder şi Welschriesling. În ultimul timp ele pot fi cumpărate sau degustate în cadrul restaurantelor „Da Wein & Co.”, un adevărat templu al gustului, cu o mare varietate de sortimente.

Viticultorii organizează în taverne adevărate spectacole ad-hoc, cu muzică şi dans, cu vinul nou, Junker, care poate fi servit în primele zile ale lui noiembrie, înainte de San Martino.

Sărbătoarea culesului, 1001 de nopţi

Sărbătoarea vinului şi a strugurelui la Bardolino

Culesul viilor e un adevărat ritual în toată lumea. Dar puţini ştiu ce înseamnă culesul viilor sub clar de lună, care a devenit o adevărată atracţie turistică mai întâi în California, apoi în Australia şi Franţa şi, mai nou, în Sicilia. Această fantezie profană evocând anticele rituri bahice este acum adusă la zi printr-o revoluţie tehnică. Astfel, la un cules intră cam 40 de maşini dotate cu faruri şi telecamere, conduse de un software instalat pe fiecare dintre ele. Poartă numele de „Donna in fuga”, care conjugă istoria cu literatura, fiind vorba despre fuga reginei Maria Carolina, soţia lui Ferdinand al IV-lea de Bourbon, care, la începutul secolului al XIX-lea, a părăsit Napoli pentru a ajunge la trupele napoleoniene, legendă descrisă în „Ghepardul” de Tomasi di Lampedusa, cât şi în pelicula multi premiată, regizată de Luchino Visconti. Culesul de noapte este şi o tehnică care reduce la minimum riscul micro fermentării din cauza temperaturilor ridicate din timpul zilei, mai ales în Sicilia.

Această sărbătoare, în Palermo, este de-a dreptul sclipitoare prin jocurile de artificii şi prin transformarea ei într-un eveniment monden, cu participarea unor vedete de talie internaţională. Culesul viilor este însoţit de numeroase evenimente culturale.

„La Fête Raclet” reprezintă culesul viilor în onoarea lui Benoit Raclet, care descoperise cum pot fi eliberate viile de paraziţi. Şi tot atât de celebră este şi Sărbătoarea „Beaujeu”, dedicată vinului Beaujolais, de la Nuit-Saint-Georges, dar şi de la Saint Emilion şi Loupiac din regiunea Bordeaux-ului.

Citadele ale vinului

Sărbătoarea vinului în Toscana

Mici sau mari, umili sau nobili, viticultorii practicau rituri asemănătoare. A transforma strugurele în vin înseamnă o serie întreagă de intervenţii în nenumăratele procedee de vinificare, de la ventilaţie la temperatura constantă. Din 100 de kilograme de struguri ies între 65 şi 70 de litri de must, un lichid bogat şi complex căruia enologii îi recunosc cel puţin 600 de componente şi peste 2.500 de substanţe aromatice. O infinitate. Apoi sunt zaharurile, până la 30%, sărurile minerale care depind de natura terenului, vitaminele, substanţele azotate, substanţele aromatice şi microorganismele.

Între vin şi arhitectură există o extraordinară înlănţuire, cu vinoteci de o modernă arhitectură a cărei imagine este adesea încredinţată unor firme ale star-sistemului internaţional tocmai pentru a le oferi vizibilitate.

Cramele răspândite în peisajul rural, bine definite ca forme şi materiale, cu structuri desenate de cei mai celebri arhitecţi, au devenit în ultimul timp magnifice locuri de producţie a vinului.

O arhitectură care dialoghează cu mediul ambiant, în care materialele tradiţionale au o puternică personalitate reiese din această cramă de la „Petra”, situată în inima Maremmei din Toscana, înconjurată de un peisaj încântător cu vii, păduri, măslini, între coline şi mare. Vinoteca „Petra”, proiectată de Mario Botta, reprezintă o interesantă sinteză între materialitatea pământului din Toscana şi cultura enologică, cu cele mai avansate tehnologii. Structura este tăiată ca un monolit perfect, în care Toscana rurală întâlneşte atmosfera mediteraneană într-o viziune originală. Mario Botta creează ceva unic şi, probabil, irepetabil. Inaugurată de doi ani, „Petra” este definită ca o vinotecă originală, celebrată în toată lumea ca un simbol al uniunii între trecut, prezent şi viitor, un simbol perfect al echilibrului între tradiţie şi inovaţie. În timp ce înăuntrul cramei se înfăptuieşte ritul vinificării după proceduri de ultimă oră, un turn de 25 de metri a fost creat pentru a realiza o tehnologie respectând tehnicile tradiţionale, fără necesitatea intervenţiei mecanice. Funcţiunea sa merge dincolo de estetică, asigurând un ciclu natural de vinificare. Crama are o suprafaţă de 8.000 de metri pătraţi, destinată producţiei a peste 800.000 de sticle de vin roşu de calitate.

Sărbătoarea vinului la Florenţa cu Carul nebun

Mario Botta pare că s-a inspirat din vechile clădiri din Toscana în care designul era o parte integrantă a arhitecturii. Cilindrul din piatră din corpul central este înconjurat de o zonă plină de vegetaţie care creează un efect cromatic deosebit. El este construit pe sistemul integral, ciment şi lemn. La parter există un spaţiu special pentru învechirea vinului şi a fost creată o lungă galerie care penetrează muntele, un spaţiu de întâlnire şi, poate, de reflecţie, ca un cordon ombilical care leagă totul de pământul-mamă.

Acest concept formă-funcţiune pleacă de la procesele constructive, „Petra” constituind o excelentă sinteză între arhitectură şi patrimoniu, care utilizează într-un mod global tehnologia prefabricării, în care natura şi tehnologia trăiesc împreună.

Impactul arhitectonic de la „Petra” este de o mare fascinaţie atât ziua, cât şi noaptea, fiind iluminată feeric. „Petra” este un loc de transformare şi învechire a vinului, dar şi un loc de primire, de schimb între culturi şi experienţe, graţie şi întreprinzătorului Vittorio Moretti, care şi-a dorit o reinterpretare a vechilor locuinţe din regiunea toscană, în care viile erau parte integrantă a designului arhitectonic. Aşa încât cilindrul din corpul central este înconjurat de o zonă de vegetaţie care creează, mai ales acum, toamna, efecte cromatice impresionante.

Noua cramă în culoarea roşu-rubiniu, „Tramin” din Termeno de lângă Bolzano, unde se produce faimosul Gewurztraminer, a fost realizată de Werner Tscholl între 2008 şi 2010, cu o investiţie de peste opt milioane de euro. Este o imagine romantică a unei crame din alte timpuri. Într-o sală de degustări realizată din lemn şi sticlă se poate admira întreaga panoramă a văii de la Alto Adige, cu viile sale întinse pe dealuri. Seara, imaginea este spectaculoasă deoarece sălile de degustare sunt iluminate într-un mod sugestiv.

Impresionante, şi noile distilerii „Nardini” de la Bassano del Grappa, din apropierea Veronei, realizate de Massimiliano Fuksas, uimind vizitatorii prin raportul între sticlă, apă şi oţel. Cele două bule din cristal conţin laboratoare de analiză şi o sală de primire a vizitatorilor.

Citadela enologică „Rotari” de la Mezzocorona, lângă Trento, aflată, de asemenea, în Alto Adige, sediul unei foste cantine sociale, este astăzi un holding care reuneşte peste 1.500 de viticultori pe o suprafaţă de peste 2.000 de hectare de vii, specializată mai ales în producerea vinului spumos, şi a fost construită între 1995 şi 2005. Situat în mijlocul viilor de pe „Strada Vinului”, enormul complex realizat după un proiect al lui Alberto Cecchetto este şi el inspirat de podgoriile locului. Acoperişul din lemn lamelat este construit pe schema caselor tipice din zonă. Pe aceeaşi „Stradă a Vinului”, între Trento şi Bolzano, se află şi cunoscuta vinotecă „Alois Lageder”, construită după un proiect de „Abram & Schnabl Architekten”, o construcţie impunătoare, modernă, prin care răzbat razele soarelui sau lumina lunii.

Sărbătoarea vinului la Marino

În 2012 a fost realizată o nouă cramă în Umbria, lângă Assisi, la „Castelbuono”, al cărei autor nu este un arhitect, ci un sculptor recunoscut, Arnaldo Pomodoro. Între vii se poate zări un gigant scut auriu, sub forma unei carapace de broască ţestoasă, care evocă sugestiv, printr-o cupolă de 35×28 de metri, tradiţia etruscă. Aceasta a fost inaugurată în 16 iunie 2012.

Aici se produce cunoscutul spumos Ferrari.

La Montepulciano, lângă Siena, se zăresc vinotecile „Gino Valle” şi „Icario”, opere moderne în care se relevă binomul artă-natură, vin-arhitectură.

Încântătoare şi cramele „Antinori” de la Chianti, care se întind pe colinele verzi, relevându-şi volumele, şi cea de la „Rocca di Frassinello” de lângă Grosseto, în Toscana, realizată de Renzo Piano.

„Rocca di Frassinello”, o nouă structură vinicolă, realizată din colaborarea dintre Paolo Panerai şi domeniul baronului de Rothschild Lafitte, este unul dintre ultimele proiecte ale lui Renzo Piano dedicate arhitecturii vinului, întins în regiunea Maremma din Toscana pe 125 de hectare de vii, înglobând un edificiu de 8.000 de metri pătraţi. O arhitectură care exprimă bogăţia pe care Renzo Piano a demonstrat-o şi în celelalte realizări ale sale de la „Menil Collection” din Huston sau „Jean-Marie Tjbaou” din Noumea, Noua Caledonie, ori la recentul Muzeu „Paul Klee” din Berna. Turnul de aici este ca o metaforă a peisajului, care primeşte lumina soarelui, multiplicată într-o serie de oglinzi şi un amfiteatru grandios săpat în 50 de metri din roca muntelui, ca într-o cascadă a vinului.

Vinul, arma seducţiei

Peter Raadsig, Culesul viilor

Bachus e un fir roşu care leagă proza şi poezia, o temă dragă şi frecventată la fel ca şi locurile în care se prepară vinul. Giacomo Leopardi aminteşte în operele sale de lungul şi sofisticatul procedeu pentru a obţine un vin bun. Italo Svevo conferă vinului capacitatea de a transforma personajul şi de a-l elibera de frânele timidităţii. Pentru Cesare Pavese, vinul are o puternică valenţă simbolică. La fel şi pentru Josue Carducci şi d’Annunzio. Mai aproape de noi, N.D. Cocea cântă, în „Vinul de viaţă lungă”, sărbătoarea zdrobirii strugurilor de picioarele tinerelor, poveste nostalgică de pasiune şi savoir vivre.

În cinema, ca şi în viaţă, vinul este o armă a seducţiei, fiind tratat ca un afrodisiac. Este confirmat şi de James Bond, care, în primele scene din pelicula “Din Rusia, cu dragoste”, are în mână un “tattinger” alb. În “Misiunea Goldfinger”, jocul seducţiei este încredinţat personajului principal care deţine două sticle de “Dom Perignon”, iar în “Golden Eye”, agentul secret are o sticlă de “bollinger”, din marele an 1988. Şi în alte pelicule şampania încălzeşte atmosfera, precum în “Casablanca”, unde Rick, proprietarul localului cel mai frecventat, o primeşte pe femeia iubită, interpretată de Ingrid Bergman, cu o sticlă de champagne “Cordon Rouge”, spunându-i: “În sănătatea ta!”.

Unul dintre cele mai frumoase tablouri dedicate lui Bachus este cel realizat de Caravaggio, intitulat “Bachus adolescent”, care se află la Galeria Uffizi din Florenţa. La fel de seducător este şi “Beţivii” de Diego Velasquez. În 1306, Giotto a pictat la poalele dealurilor padovane o scenă plină de bonomie, legată de miracolul transformării apei în vin la “Nunta din Cana”. Ca un fin umorist pictează vasele de piatră pentru păstrarea vinului într-o parodie a băutorilor.

Să mai amintim “Cina cea de taină”, desenată de Leonardo, aflată la Santa Maria delle Grazie la Milano, “Camera lui Bachus” de la Villa Barbaro de lângă Treviso, datorată lui Veronese, “Triumful lui Bachus şi al Ariadnei”, de Annibale Carracci, exuberanta pictură a lui Rubens în care fiicele îi toarnă lui Lot, tatăl lor, vin, “Toamna” din “Alegoria celor patru anotimpuri”, operă a lui Arcimboldo.

Decoraţii florale pe faţada unui bistro de la Colmar

Viticultura a devenit una dintre pasiunile marilor vedete ale lumii. De la celebra cântăreaţă de rock Gianna Nannini, care deţine câteva crame cu vinurile produse pe domeniile ei cu o suprafaţă de 75 de hectare, cu ajutorul lui Renzo Cotarella, istoricul enolog al cramei „Antinori”, la câţiva kilometri de Siena, la Al Bano, care are 36 de hectare cu Chardonnay, Cabernet Sauvignon, Merlot în cramele sale „Don Carmelo”, numite aşa după numele tatălui său. Tot în Italia să-i mai amintim ca producători pe cunoscutul fotbalist Paolo Rossi, care are câteva vii în împrejurimile Prato, apoi ciclistul Francesco Moser, cu cramele sale de Riesling, Moscato şi Chardonnay, pe regizorul Francis Ford Coppola, care şi-a cumpărat câteva hectare de vie în Puglia. În Franţa, deja nume consacrate sunt cântăreţul francez Francis Cabrel, celebrul autor al melodiilor „Je l’aime à mourir” şi „Sarbacane”. Gerard Depardieu este de asemenea pasionat, având mai multe vii de la Bourgogne la Anjou, în ultimul timp achiziţionând şi prestigiosul „Château Lussac Saint-Émilion”, investind de asemenea în acest domeniu în Maroc, Argentina, Algeria şi Spania. Jean-Louis Trintignant a investit şi el sume importante în Côtes du Rhône, Domaine „Rouge Garance”, la Saint-Hilaire-d’Ozilhan, în departamentul Gard din sudul Franţei, Luc Besson este coproprietar al unor vii în Languedoc. La fel, actorul francez Pierre Richard. Giorgio Pinchiorri, care-şi deschisese la Florenţa în 1972, o enotecă unde un pahar de vin costa 25 de lire, astăzi, crama lui fiind deschisă într-un fastuos palat Jacometti-Ciofi, un templu al luxului cu vinuri de Bourgogne şi Bordeaux valorând sume exorbitante.

Sam Neil, Bob Dylan şi Madonna au investit în această pasiune a producerii vinului. Din lumea sportului, Jean Alesi este proprietar la Côtes du Rhône, al domeniului „Henri de Lanzac”, Michael Schumacher, campion al lumii la Formula 1 de şapte ori, posedă vii la Saint-Raphaël, în Var, piloţii Jarno Trulli şi Mario Andretti sunt, de asemenea, amanţi ai vinului. Ultimul este şi creatorul grupului „Andretti Winery”, în California.

Mulţi dintre aceştia sunt devotaţi sponsori în domeniul culturii.