Monstrul care bântuie labirintul mental românesc are două capete: ilogismele și paralogismele. Comparam undeva cedările teritoriale aprobate de Lenin (30% din suprafața fostului imperiu țarist) cu diminuarea drastică a puterii de transport a României postcomuniste. „Da, dar Lenin a cedat acele teritorii ca să se poată concentra mai bine pe apărarea revoluției din restul teritoriilor“ – sare din baie inteligența interlocutorului român. Nuca și peretele. Nu comparam justificările, ci faptele. Dar dacă ar fi să comparăm justificările, diminuarea drastică a forțelor noastre de transport prin vânzarea flotei nu-și poate găsi altă explicație economică decât acceptul liderilor români ca țara să devină, în viitorul imediat, o piață de desfacere. Rostul unor forțe de transport maritim puternice este acela de a reduce mult costurile de aprovizionare (implicit costurile de producție). În lipsa unei flote comerciale, tot lanțul de costuri va fi mai mare. Vei importa mai ieftin (căci alții încă au flote), dar vei exporta mai scump. În scurt timp, vei fi o piață de desfacere.
La noi, acest proces a durat pe perioada așa-zisei tranziții. La capătul tranziției eram deja o economie care exporta scump și importa ieftin. Exportatorii locali au fost înlocuiți încet, încet de cei globali, care au venit să producă la noi. Azi exportatorii cu persoană juridică românească produc în jur de 10% din totalul exporturilor ce pleacă din România.
Alta ar fi putut fi situația dacă am fi păstrat forța noastră de transport maritim: am fi câștigat și din deplasarea mărfurilor altora, și din ieftinătatea aprovizionării țării noastre. Economiștii dizidenți au calculat că afacerea asta păguboasă ne-a diminuat potențialul de dezvoltare exact cu sumele de care am fi avut nevoie ca să construim autostrăzi. Neconstruindu-le, am mărit în continuare costurile produselor noastre de export și am agravat și mai mult starea noastră de piață de desfacere a exporturilor altora.
În mecanismele unei mașinării economice bine unse, flota comercială este uleiul. Ne dăm seama, oare, ce fel de statuie cu ghilotină merită cei care au vândut flota noastră comercială?
La un moment dat, văzând că nu înțelegem nimic, Traian Băsescu ne-a spus că nici nu avem nevoie de autostrăzi. Căci, de unde atâta potențial de transport în România!!? Era spus pe față că noi, românii, facem bine că transportăm scump pe șosele și îi lăsăm pe alții să ajungă pe piața noastră cu transporturi ieftine, pe apă. l
Scriem ca sa ne aflam in treaba. In 1990 flota comerciala romana avea , in scripte, in jur de 320 de nave de transport maritim. O buna parte din ele erau in prag de casare iar altele eru imobilizate de ani buni in santiere navale , in porturile maritime sau ancorate pe Dunare pentru ca reparatiile erau costisitoare sau lipseau piesele de schimb.Dintre navele care se aflau in exploatare , in jur de 250 de nave, jumatate erau intr-un grad avansat de uzura si aveau cheltuieli de exploatare mult peste normal. In plus flota romana fusese construita pentru necesitatile economiei socialiste si nu pentru a face profit din transportul maritim. In momentul in care industria romaneasca a inceput sa traga obloanele nu a mai fost marfa la export sau materii prime la import si armatorii romani au trebuit sa concureze pe piata libera mondiala pentru navluri ( contracte de transport)si cum singurul avantaj competitiv al armatorilor romani era mana de lucru ieftina a marinarilor romani falimentul a fost doar o chestier de timp, timp pe care armatorii care au luat nave in locatie l-au scurtat si mai mult prin managementul fraudulos facut cu complicitatea reprezentantilor statului. nenorocirea nu este ca s-au pierdut navele ci ca o multime de navigator au ramas abandonati prin porturilr lumii, neplatiti cu lunile sau chiar anii si la mila localnicilor pentru mancare sau cateva sute de litri de motorina pentru iluminat.