„Dansaţi, dansaţi, dacă nu, suntem pierduţi…”

Celebra coregrafă Pina Bausch este considerată una dintre figurile-cheie ale dansului modern şi recunoscută pentru originalitatea spectacolelor sale. Am avut plăcerea s-o întâlnesc şi să fac un interviu cu ea, în urmă cu nişte ani, fiind cu renumitul critic de teatru George Banu la Festivalul de la Taormina, când a fost răsplătită cu „Premiul Europei pentru Teatru”. Când vorbea, gesticula cu mâinile ei lungi, ce păreau aripile îngerilor, iar când păşea îţi dădea impresia că pluteşte pe nori, că vine din altă lume, că fiecare pas reprezintă un sentiment. Astăzi, lumea dansului nu încetează de a-i celebra geniul. În 2012, Londra va găzdui primul „Festival Pina Bausch”, înaintea Jocurilor Olimpice. Vor fi prezentate 10 dintre piesele sale, inspirate de oraşele lumii pe care le-a parcurs împreună cu compania sa: Santiago, Palermo sau Istanbul… În cinci luni au ieşit două filme documentare despre viaţa şi creaţia sa.

„Parada Film” va lansa vineri, 27 mai, în cinematografele din România, filmul documentar „Dancing Dreams” în regia Annei Linsel şi a lui Rainer Hoffmann.

Unul dintre cei mai importanţi coregrafi ai secolului al XX-lea

Iphigenia în Taurida

Pina Bausch s-a născut în 1940, la Solingen în Germania, şi primele experienţe de balet le-a avut în oraşul natal la vârsta de 14 ani. A urmat „Juilliard School of Music” din New York, considerată în acea vreme Mecca dansului, unde baletul clasic era reinventat de George Balanchine. I-a avut ca profesori pe Antony Tudor, José Limón, Martha Graham, Alfredo Corvino şi Margaret Craske…

După absolvire, este angajată ca balerină la Metropolitan Opera. După un timp, Kurt Jooss o incită să se întoarcă în Germania, la Essen, la „Folkwang Dance Studio”, unde începe să semneze coregrafii. Creează „Fragment” şi „Im Wind der Zeit” pentru care este răsplătită cu Premiul „Competiţiei Coregrafice” de la Köln, în 1969. În 1973 devine directorul Baletului din Wuppertal şi, în scurt timp, îi dă numele de „Tanztheater”. Începe să dezvolte noi genuri, semnează noile coregrafii „Iphigenia în Taurida” (1974) şi „Orfeu şi Euridice” (1975), dar şi „Come dance with me”, în care foloseşte vechi piese de muzică folclorică, apoi, „Sărbătoarea primăverii”, pe muzica lui Stravinski.

Sărbătoarea primăverii, una dintre creaţiile Pinei Bausch

În 1977 atrag atenţia alte coregrafii ale sale, „Double-bill”, după Kurt Weill, „The Seven Deadly Sins” (Cele şapte păcate capitale) şi „Do not be afraid” (Să nu-ţi fie teamă).

În 1978 îşi schimbă stilul de lucru. Invitată de Peter Zadek la Bochum, dezvoltă versiunea piesei „Macbeth”, de Shakespeare, în care îmbină imaginile poetice cu limbajul mişcării, obţinând un răsunător succes.

În 1980, partenerul său de viaţă, Rolf Borzik, autorul scenografiilor şi costumelor pieselor sale, dispare. El este înlocuit de Peter Pabst ca scenograf şi de Marion Cito pentru costume, care creează piese elegante, dar bizare, sub influenţa minimalismului japonez.

Orfeu şi Euridice

Dar importantele sale succese internaţionale vin odată cu piesele: „Viktor”, „Palermo Palermo”, „O Dido”, în coproducţie cu Italia, „Dance Evening II”, cu Spania, „A tragedy”, la Viena, „Only You”, în Los Angeles, „The Window Cleaner”, în Hong Kong, „Masurca Fogo”, cu Lisabona, „Meadows”, în Budapesta, „Água” în Brazilia, „Nefés”, în Istanbul, „Ten Chi” în Tokyo, „Rough Cut” în Seoul, „Bamboo Blues”, în India, şi o coproducţie cu Chile în 2009, înaintea morţii sale, care nu avea încă un titlu, iar acum se numeşte „… Como el Musguito en la piedra, ay si, si, si …”.

Pina Bausch a fost un mediator între culturi, un ambasador al păcii, lucrând fără niciun fel de ideologii sau dogme. A fost recompensată cu numeroase premii şi onoruri, precum „Bessie Award” în New York (1984), „German Dance Award” (1995), „Berlin Theatre Award” (1997), „Praemium Imperiale” în Japan (1999), „Nijinsky Award”, în Monte Carlo, „The Golden Mask” în Moscova (2005), „Goethe Prize” la Frankfurt (2008). În 2007 a fost distinsă cu un „Leu de Aur” la Bienala de la Veneţia pentru întreaga carieră şi, la sfârşitul aceluiaşi an, cu prestigiosul „Kyoto Prize”.

Omagiu Pinei Bausch, în viziunea lui Wim Wenders

Guvernul german i-a oferit „Marea Cruce de Merit”, francezii, titlul de „Comandor des Arts et des Lettres” şi cel de „Cavaler al Legiunii de Onoare”. Mai multe universităţi au numit-o „Doctor Honoris Causa”.

Opera sa o recomandă drept unul dintre cei mai importanţi coregrafi ai secolului al XX-lea.

Copiii lui Bausch

Balerinii de la Tanztheater într-o creaţie a Pinei Bausch

La doi ani după decesul său, revoluţionara coregrafă germană Pina Bausch a rămas o sursă de inspiraţie. În Germania, Sasha Waltz rămâne unul dintre coregrafii cei mai marcaţi de stilul Pinei Bausch. Cred că nu am putea să-l numim discipol, pentru că inspiraţia nu are nimic academic, dar coregraful beneficiază de o extraordinară libertate a tonului, a exprimării şi este dificil să ne imaginăm că aceste creaţii ale Pinei Bausch şi ale companiei sale de la „Tanztheater” Wuppertal nu au avut un rol.

Aşa cum regina dansului german a semnat un „Orfeu şi Euridice” extraordinar, Sasha Waltz l-a reluat şi regândit ca şi pe „Romeo şi Julieta” şi „Dido şi Enea”. În acest balet inspirat de capodopera barocă a lui Henri Purcell, fiecare personaj este interpretat de către un dansator şi doi cântăreţi care se mişcă împreună pe scenă. Genurile sunt amestecate, iar cântecul şi dansul se dizolvă unul într-altul. Pina Bausch a fost cea care a continuat acest melanj împreună cu regizorul Thomas Ostermeier, la „Schaubühne”, în Lehniner Platz, teatrul berlinez care împinge înainte creaţia contemporană, dincolo de genuri.

Odată cu moartea sa în 2009, Pina Bausch a lăsat numeroşi orfani: dansatori, coregrafi, dar şi regizori de scenă şi de cinema. Ea a atins toate disciplinele pentru că a renunţat la tot ceea ce învăţase, pentru că regulile nu reprezintă o ocazie de a depăşi limitele. Orfani, dar îmbogăţiţi mai ales prin libertatea care o caracteriza pe Pina.

Visurile dansante ale Pinei

Scenă din Nelken, semnat Pina

Dacă în primul rând dansul german şi-a văzut peisajul transformat de „Doamna de la Wuppertal”, peste tot, din Europa până la New York, ea a lăsat urmele trecerii sale. Dincolo de Rhin, este o revoluţie pentru că ea înseamnă mai mult decât o influenţă asupra dansului, înseamnă o reînoire a scenei. Ea a inventat, cum este şi numele companiei sale, dansul-teatru. O nouă formă în care dansatorii pot să vorbească în timpul dansului, să strige sau pur şi simplu să meargă fără să integreze paşii dansului într-o suită de poziţii învăţate şi cunoscute, să danseze, să recreeze.

În Anglia arta dansului ei planează asupra creaţiilor concepute de Akram Kahn, Siobhan Davies sau Wayne McGregor şi a companiei „Lloyd Newson”, care fac să vorbească dansatorii pe scenă, îi fac să cânte şi să se mişte într-un anumit ritm. Pina Bausch a înţeles că dansul este naraţia lineară şi naraţia literară nu este întotdeauna cel mai bun medium pentru a vorbi despre condiţia umană. Frumuseţea dansatorilor era departe de canoanele cunoscute, pentru că ea lucra cu David Toole, cel cu picioarele scurte.

Scenă din Bamboo Blues

Dar probabil că dansul belgian a fost cel mai mult îmbogăţit de Pina Bausch. Marea coregrafă Anne Teresa De Keersmaeker o citează explicit ca o influenţă, în timp ce Sidi Larbi Cherkaoui, Jan Fabre sau Wim Vandekeybus amestecă frontierele care separă dansul de teatru.

În plus, dacă ne gândim la cele două filme, „Dancing Dreams” şi „Pina”, noua sa modalitate de a se mişca a fascinat cineaştii. „Ca realizator ai impresia că eşti stăpân pe meserie”, povestea regizorul Wim Wenders, regizorul filmului-omagiu „Descoperind-o pe Pina”. „Am realizat că eu cunoşteam mişcarea cinematografică, dar că eram un perfect debutant în sentimente.” Bausch a adus mult lumii cinema-ului. Ea i-a învăţat pe cineaşti că fiecare mişcare a corpului reprezintă un sentiment şi că însăşi scenografia este o emoţie. „Mi-a plăcut să dansez pentru că mi-era frică să vorbesc. Atunci când mă mişcam simţeam lucrurile (When I was moving, I could feel)”, mărturisea Pina. Regizorul Wim Wenders a fost profund marcat de privirea ei, care era ca o amprentă asupra oamenilor. De altfel, excepţionalul regizor Federico Fellini i-a încredinţat rolul prinţesei oarbe, din pelicula „Se la nave va”, care îşi imagina culorile. Aşa cum Pina nu avea nevoie să cunoască un pas pentru a crea un dans, vederea era inutilă pentru a simţi ceea ce este frumos.

Contesa oarbă în interpretarea Pinei Bausch, în filmul lui Fellini

Pina Bausch a emoţionat spectatorii şi în filmul „Vorbeşte cu ea”, al lui Pedro Almodovar, în care dansează un fragment din spectacolul „Café Müller”, film ce se deschide cu un om în lacrimi în faţa unei reprezentaţii cu „Café Müller”, baletul său emblematic. Este piesa care l-a făcut să plângă şi pe Wim Wenders când s-a întâlnit prima oară cu creaţia ei.

„Dancing Dreams” este ultima sa peliculă şi prezintă cel din urmă interviu cu faimoasa coregrafă şi dansatoare.

Mai aproape de ea a fost, evident, teatrul. Dar nu cel clasic, ci acela care reinventează, care deranjează. Este ceea ce corespunde frazei: „Aş fi dorit să nu imit pe nimeni”.

Pina a găsit în Pipo Delbono, regizorul din Savona, pe care l-a întâlnit în anii ’80, un mare prieten. În teatrul său el aduce nebuni, „clochards” şi handicapaţi, afirmând: „Arta se naşte dintr-un dezechilibru, dintr-o rană. Şi mă gândesc la Frida Kahlo, Artaud, Van Gogh”. Şi el a plâns văzând „Bandoneon” şi cei doi şi-au recunoscut afinităţile imediat.

Pina Bausch dansând în Cafe Muller

Una dintre creaţiile apreciate din această colaborare a fost „Ahnen”, pe muzica lui Claudio Monteverdi, John Dowland, cântece şi muzică instrumentală din Evul Mediu şi Renaştere, dar şi muzică rock şi pop, muzică japoneză îmbinată cu jazz, muzică din Caraibe şi din Spania, din Elveţia şi Italia. Au urmat „Morire di musica” şi „Zidul”, cu dansatorii de la „Tanztheater” Wuppertal, Pipo Delbono încarnând o nouă formă a radicalităţii. El nu şterge frontierele între cele două arte, ci între teatru şi viaţă.

După doi ani de la moartea Pinei Bausch, numeroşi sunt cei care răspund invitaţiei „Komm tanz mit mir” (Vino şi dansează cu mine). O moştenire rară.

Pina era o vizionară. Dansatorii ei erau tineri sau bătrâni, supli sau solizi, înalţi sau scunzi. Nu avea decât o singură regulă: toţi să fie adevăraţi interpreţi, vectori deosebit de eficienţi ai emoţiei care impresionează, chiar din momentul în care încep să se mişte.

Două pelicule în care divinul marchează trupul şi sufletul

Pina Bausch în pelicula lui Wim Wenders

Departe de rigiditatea clasică, Pina evoluează în domeniul dansului contemporan, creează tablouri vivante, cât mai suple şi emoţionante posibil. Departe de mitul lui Babel, ea împacă oamenii propunând un nou limbaj universal, cel al corpurilor.

Wim Wenders a realizat pelicula „Pina” în 2010, şi a fost evenimentul Festivalului de la Berlin din 2011. Regizorul a cunoscut-o graţie lui Solveig Dommartin, partenera sa din timpul filmărilor la „Aripile dorinţei” (1987), care descoperise ea însăşi „Tanztheater”, teatrul care dansează, la Nancy în 1980, în timpul primului turneu în Franţa al companiei din Wuppertal. De la Pina, mărturiseşte că a învăţat limbajul sufletului. O poză cu Pina Bausch e printre puţinele obiecte din biroul auster de la Berlin al lui Wim Wenders. Regizorul plănuise ca, împreună, să realizeze un documentar despre compania de dans „Tanztheater Wuppertal Pina Bausch” şi despre stilul inconfundabil de spectacol pe care ea l-a inventat şi l-a propus publicului larg. Documentarul trebuia realizat în timp ce Wenders o urma pe coregrafă în turnee, în jurul lumii, şi surprindea pe peliculă naşterea dansurilor prin metodele neconvenţionale de lucru ale lui Bausch. Vicisitudinile dinaintea producţiei, apariţia 3D şi dispariţia Pinei Bausch au transformat mereu acest proiect. Regizorul captează cu incredibilă intensitate arta spaţiului şi pasiunea dansului prin intermediul a patru balete esenţiale ale Pinei Bausch: „Café Müller”, „Vollmond”, „Kontakthof” şi „Le Sacre du printemps”.

Pina Bausch reintegrează compoziţiile

„Dansaţi, dansaţi, dacă nu, suntem pierduţi…” Cuvintele Pinei Bausch se întâlnescu cu cele ale lui Maurice Béjart, care declara că nu poate crede „decât într-un Dumnezeu care ştie să danseze”.

La Pina Bausch divinul marchează corpul şi sufletul. Dansatorii urmăriţi de cameră vorbesc despre „Sehnsucht”, intraductibilul cuvânt german însemnând în acelaşi timp nostalgie, emoţie, dorinţă, generozitate, regret. Subtitlurile filmului evocă exact o dorinţă arzătoare. Imaginile lui Wim Wenders o restituie limbajului prin corpurile devenite cuvinte, pline sau lipsite de senzualitate, ca o scriere. Cineastul sesizează gramatica organică şi o adaugă filmografiei sale, fie că este vorba despre „Paris, Texas” (1984), „Nick’s Movie” (1980), consacrat agoniei cineastului Nicholas Ray, „Alice în oraş” (1976) sau melancolicul „Tokyo-ga” (1986) adresat unui alt cineast, Yazujiro Ozu.

Scenă din Visuri dansante

„Pina” este mai mult decât un documentar. Regizorul se întoarce periodic la acest fertil gen cinematografic şi ne oferă cele mai intime filme ale sale, cele mai speciale şi mai subiective. Cu „Pina” el recidivează cu bucurie. În locul unui portret obişnuit al coregrafei dispărute, el îi aduce un omagiu prin alunecările, mersul şi salturile dansatorilor.

Amintirea „Visurilor dansante” din 2009, filmul documentar de Rainer Hoffman şi Anne Liesel, este încă vie. Pina, care a dispărut în iunie 2009, nu apare decât în secvenţele finale. Înaintea recreării piesei „Tanztraum”, ea îi încurajează pe adolescenţii înfrumuseţaţi de dans şi teatru. Producţia germană „Dancing Dreams/Tanzträume” redă experienţa inedită a unor tineri care repetă timp de aproape un an spectacolul de dans „Kontakthof”, creat de Pina Bausch. În fiecare sâmbătă, 40 de elevi din Wuppertal, cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani, au repetat sub îndrumarea dansatoarelor Jo-Ann Endicott şi Bénédicte Billiet şi sub intensa observaţie a Pinei Bausch.

Filmul „Dancing Dreams”, de Anne Linsel şi Rainer Hoffmann, redă repetiţiile elevilor, care culminează cu seara premierei spectacolului. Adolescenţii sunt surprinşi făcând primele lor încercări stângace de a transforma ideile şi elementele dansului în mişcare, coregrafie şi de a dezvolta o expresie proprie a corpului. În decursul unui an tinerii se descoperă, iar procesul prin care trec îi ajută să se maturizeze.

Spectacolul de dans „Kontakthof” poartă semnătura inconfundabilă a coregrafei Pina Bausch şi vorbeşte despre diversele forme pe care le pot lua interacţiunea dintre oameni, întâlnirile dintre un el şi o ea, căutarea dragostei şi a afecţiunii cu toate neliniştile, dorinţele şi îndoielile care vin odată cu asta.

Filmul „Dancing Dreams” a avut premiera mondială în 2010 la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, în cadrul secţiunii „Berlinale Special”, şi a primit menţiunea specială a Juriului la „Dance on Camera Festival” din New York.