Dansul Pinguinului, varianta 2017

Criza din 2008 a fost crâncenă cu adevărat. Efectele ei au fost extrem de dure pentru, din păcate, foarte mulţi oameni, în special bugetari şi persoane cu venituri la limita subzistenţei, angajaţi în mediul privat. Gestionată prost, cu măsuri de austeritate uşor imbecile, cu un guvern arogant şi un preşedinte ticălos autentic, criza asta a fost pentru generaţiile de azi Marea Criză. Iar în 2010, anul unor masive proteste în întreaga Europă lovită de criză, vine şi rândul României să iasă în… Piaţa Victoriei. Sindicatele s-au mobilizat în sfârşit.

Dar un număr mare de protestatari (în fapt eterogeni ca revendicare, scoşi de sindicate în piaţă, însă greu de ţinut pe loc şi şi mai greu de coordonat ca mesaj) au nevoie de vitalizare.

Și aici ajungem la un dicton în manipulare. Al treilea pentru situaţiile de criză. Îl cheamă „postura reuşitei comune” şi spune să-i ţii ocupaţi cu ceva familiar pe cei care resimt criza, să le dai de făcut ceva simplu, ceva ce-au mai făcut, ca să-i poţi controla într-o conjunctură în care, altminteri, sunt greu sau imposibil de controlat.

Și, ca la un semn, protestatarii din Piaţa Victoriei lui 2010 au prins a dansa Dansul Pinguinului, pe melodia (scuzaţi cuvântul) ştiută, dar cu text schimbat:

„Un pinguin conduce Guvernul / Şi totul se mişcă greu, greu, greu
Un pinguin ce-aduce infernul / Dar se crede mare zmeu, zmeu, zmeu
Berceanu şi Udrea şi Blaga şi Oprea /Cu toţii-s conduşi de Boc, Boc, Boc
Cu ei în Guvern nu merge nimica / Şi tot aici stă pe loc, loc, loc
Un pinguin conduce o gaşcă / Care nu are spor, spor, spor”.

Aceeaşi Piaţă, 7 ani mai târziu, găzduieşte „cele mai mari proteste din 1989 încoace”, detronând sus-amintitul protest de acest record.

Să privim puţin în ce seamănă tehnica de manipulare specifică situaţiilor de criză în cele două evenimente.

La cel din 2010 participau funcţionari şi muncitori, dominant oameni simpli care, chiar având studii superioare, au comportamentul social specific unei clase sub cea de mijloc. Cu ce sunt ei obişnuiţi, familiarizaţi, atunci când se reunesc mulţi, laolaltă. Păi cu nunţile. Evenimentele cu cea mai mare participare de oameni la care ei iau parte, în viaţa lor normală. Iar la nunţi, în epocă, era must have un dansul pinguinului, două. Aşa că organizatorii i-au servit, cu aparenţă de spontaneitate necesară, dar la fel de adevărată ca aceea pe care-o voi descrie mai jos, cu porţia necesară de nuntă. Trenuleţul dansant a fost perfect. Chiar mai comod acolo decât la nuntă, unde rochia, tocurile, cocul sau sărmăluţele stânjeneau. Și protestatarii, între un dans şi-o glumiţă familiară, au rămas în piaţă, slujind cuminţi interesele celor ce-i scoseseră.

În 2017 participă o cu totul altă lume. Clasa de mijloc, pe alocuri chiar cea de uşor deasupra clasei mijlocii. Corporatişti, intelectuali cu stare, profesiuni liberale şi antreprenori de „mici şi mijlocii”.

Întrebarea care se pune e aceeaşi. La ce evenimente cu mult public sunt aceştia obişnuiţi să participe? Păi la team building. Sunt creativi, nu le plac servitele vădite, deci exclus boxe, MC, microfoane. Iar la un număr critic mare de oameni, manipularea se face pe grupuscule omogene, nu pe întreaga masă, căci ea e totuşi destul de eterogenă.

Or, în teoria verificată a manipulării se ştie clar că nu poţi să influenţezi grupuri eterogene de oameni. Tehnicile sunt două aici. Ori îi împarţi în grupuleţe omogene şi manipulezi fiecare grupuleţ în parte, cu argumente valabile pentru acel grupuleţ, ori îi omogenizezi mai întâi şi abia apoi îi influenţezi, în baza criteriului de omogenitate pe care tot tu l-ai creat în prealabil. Dar tehnicile sunt complementare. Le poţi utiliza şi-n succesiune.

Astfel, mai întâi apar sesiunile de flash mob, grupurile de percuţionişti ş.cl. Să ne-nţelegem. Oamenii ăia nu trebuie decât încurajaţi să se producă. Nu trebuie nici plătiţi, nici forţaţi. Ei pregătesc, sinceri, „tineri, frumoşi şi liberi” omogenizarea marii mase pentru team buildingul necesar. Mass-media contribuie şi dânsa. În marile redacţii, reporterii, redactorii şi editorii sunt tot oameni din midle class. Le plac protestatarii, iar dacă acum 7 ani, sindicaliştii erau ţinta ironiilor, acum tinerii hipsteri sunt priviţi fie cu condescendenţă, fie chiar cu simpatie vădită. Micile grupuri omogene au fost abil încurajate (citeşte manipulate) să facă ce ştiu şi ce le place. Unii să danseze sincron, alţii să cânte haios, alţii să cânte grav şi demn. După pricepere şi gust, fiecare simţindu-şi grupul important, convins că ei contribuie la ţinuta cool, occidentală, originală totuşi, a protestului pentru cauza comună. (Care cauză comună? N-avem, dar asta-i puţin important. „Important e să fim în piaţă, să ne vadă, să-nţeleagă că nu mai merge aşa”. Text frumos, dar gol de conţinut în ce priveşte concreteţea revendicării.)

Și platforma de socializare intră iar în acţiune. E propus mega tricolorul, după o accidentală aprindere a luminilor telefoanelor mobile, de uşoară inspiraţie ucraineană. Asta cu tricolorul va da mult mai bine. Profesioniştii încep mobilizarea, dau planul tricolorului şi cer manifestanţilor să aiba geci roşii, galbene şi albastre. Ideea n-are aplicaţie practică. Unul dintre profesioniştii publici din influenţă neagă public implicarea. Deci e clar că-i spontană. Și are loc. Spontan. Câteva mii, spre douăzeci de mii de oameni formează în Piaţă tricolorul. Cu dreptunghiuri de hârtie roşii, galbene şi albastre, sub care telefoanele mobile sunt folosite ca lumină. Piaţa e roşie, galbenă, albastră în dreptunghiuri nu chiar egale, dar orişicât. Ia să vedem. Câţi dintre Dvs. au acasă, aşa, întâmplător, nişte hârtie galbenă, roşie sau albastră, suficient de subţire cât să treacă bine prin ea lumina telefonului folosit ca lanternă? Și cum de 20.000 de oameni vin cu aceste cartonaşe, în număr simţitor egal per culoare, total întâmplător. Cum de roşul, detestata culoare a ciumei, nu e repudiat de majoritatea protestatarilor, ci-şi găseşte treimea lui? Paradoxal, treime mai mare decât celelalte. Păi întâmplător, dar în baza unei întâmplări nelăsate totuşi la voia întâmplării. Team buildingul a ieşit, participanţii sunt încântaţi, mass-media are ce difuza. Hai c-a fost frumos. Le-a plăcut şi la străini, e occidentală totuşi. Și-i cu tricolorul, deci e şi original.

Dar e tot un dansul pinguinului. E acelaşi lucru, cu alţi oameni. Oameni buni, oameni sinceri, oameni folosiţi. Folosiţi la a prelungi un meeting care încă nu şi-a atins menirea pentru care a fost, „discret”, întreţinut.
Dar cui i-ar folosi un meeting diluat şi întreţinut prin astfel de artificii? Aceluiaşi beneficiar căruia orice mişcare de stradă îi trezeşte cheful de un nou Guvernul Meu. Să ai deja o masă de oameni în stradă economiseşte şi timp, şi bani. Căci lângă câteva mii, strângi mult mai repede câteva alte mii, iar mai apoi zecile de mii de care ai nevoie. Îl poţi folosi lansând fitile prin voci ca aceea a profetului Moise sau a site-ului de ŞtiriFierbinţi (zis în engleză că sună mai puţin penibil): e atacat taman DNA-ul de pe care însuşi El ceruse să se dea jos labele! Corifeii anticorupţiei Kovesi şi Lazăr sunt în primejdie de demitere/demisie! Scoate un pesedist unul-două amendamente la Legea Graţierii? Nu mai e nevoie nici ca ele să fie combătute în dezbatere publică, nici să fie respinse de colegii parlamentari. Avem deja în stradă destui oameni de-un marş.

Exact precum sindicaliştii, şi influenţatorii de acum au nevoie de dansul pinguinului. Nu pentru a-i strânge pe oameni, ci pentru a-i ţine în Piaţă, dându-le fix ce scrie în manualul de manipulare că trebuie să le dai: „să le dai de făcut ceva simplu, ceva ce-au mai făcut, ca să-i poţi controla într-o conjunctură în care, altminteri, sunt greu sau imposibil de controlat”.

Despre Mihai Dumitrescu Articolele 5
Author