„De aia, domnule Nistorescu!”

Promovarea Adei Meseşan şi a Nicoletei Vera în CA al TVR, zice Cornel Nistorescu în editorialul de zilele trecute, reprezintă un caz ce merită discutat mai în amănunt. „E vorba de drama presei. În 20 de ani, redacţiile au fost ocupate de tot felul de oameni care au declarat amor profesiei de jurnalist. Cu vremea, s-a văzut că era vorba de un pretext şi de o vânătoare de oportunităţi. Cei mai mulţi au rămas în presă cât erau salarii bune, călătorii şi contacte. Cum au prins un alt tren, au părăsit jurnalistica fără nici un regret”, scrie editorialistul de la cotidianul.ro.

Deşi nu am fost nominalizat pe lista scurtă a domniei sale, mă simt cu musca pe căciulă. Am fost unul dintre primii „dezertori” din presă. În 1996 eram jurnalist cu ceva prestigiu la „România liberă”. A doua zi, după câştigarea alegerilor de către Convenţia Democrată din România, pentru care am pus tot sufletul, era prin 18 noiembrie dimineaţa, ne-am îmbrăţişat cu toţii în biroul lui Petre Mihai Băcanu. Am urlat: „Am câştigat!”. Ţin minte şi acum. Doar Octavian Paler a rămas retras. „Poate aţi câştigat dumneavoastră o serie de privilegii, eu rămân la disperările mele”.

Seara mi-am dat demisia. Semnasem un legământ în alb cu Corneliu Coposu, înainte de plecarea sa spre veşnicie. Am rămas patru ani ca şef al Biroului de Presă al PNŢCD. Nicio funcţie, niciun mandat în CA, nicio sinecură. Am muncit la un proiect în care eu credeam cu determinare. La un moment dat, Gabriel Ţepelea mi-a propus să preiau televiziunea, ca director. L-am privit şocat. I-am spus că nu mă pricep. „Dar nu e tot media?” Şi m-a târât la Ion Diaconescu în birou. I-am refuzat. Eram prea mic şi pentru postul de redactor-şef, pe care, spre disperare, în seara de 18 noiembrie 1996, mi l-a oferit fără condiţii Petre Mihai Băcanu.

Şi acum cred că de jos lumea se vede mai bine. Nu am nutrit aerul înălţimilor. Nu am făcut niciun milion de euro. Eşti un prost, vorba unui mare gazetar român. Nu-i destăinui numele.

M-am întors în presă. Am muncit mult. Poate cu rezultate şi satisfacţii mai mici. N-am luat niciodată o şpagă, ca om de administraţie sau de presă. Mi s-ar spune iar: „Eşti un prost!”.

Revenind la discuţia despre golirea redacţiilor de profesionişti şi la fuga pentru oportunităţi, nu toţi pot fi puşi în aceeaşi oală. Nu toţi pot avea tupeul lui Robert Turcescu de a scuipa acolo de unde a mâncat o pâine sau şmecheria tipic securistă a unuia ca Bogdan Chirieac, un viezure la stână. Ca să nu mai vorbim despre lichelismul unui Dan Diaconescu. Când auzi de isprăvile lor financiare, îţi vine să dai dracului cu toată meseria de pământ. Să bagi capul în pământ de ruşine şi să nu mai recunoşti că ai făcut parte din acelaşi spaţiu profesional. Oare Sorin Roşca Stănescu numai din insulele Capului Verde mai poate scrie? Mai poate avea credibilitate presa când din etajul şi şantajul lui Pamfil Şeicaru s-au făcut averi cosmice?

Nu toţi au fost înzestraţi de la Dumnezeu cu tupeu. Eu, cel puţin, în Decembrie 1989, credeam că vom ajunge să trăim vremurile unui capitalism autentic, nu unul latino-american, în care ca jurnalist munceşti doar ca să supravieţuieşti.

Eram odată la Haga şi scriam două editoriale şi un articol, în timp ce confraţi de-ai mei, olandezi nezburători, goleau halbe după halbe. Cu o ureche eram atent la ce discutau. Mai dădeam şi eu câte o replică de complezenţă. La un moment dat, abţiguiţi fiind, s-au supărat pe mine că nu le ţin isonul. Unul dintre ei m-a întrebat de ce muncesc atât: „Vrei să-ţi cumperi o casă?”. I-am răspuns spăşit: „Cu banii din articole îmi plătesc facturile”. S-a uitat la mine ca la ciudăţenia pământului.

Răspunsul la dilema mai sus menţionată e unul singur: „De aia, domnule Nistorescu!”.