Puțin probabil să existe părinți care pot afirma cu tărie că nu au descoperit niciodată o minciună a copilului lor, fie ea și prin omisiune. La fel cum este și mai puțin probabil să existe părinți care nu au mințit niciodată în prezența copiilor lor.
Minciuna este un comportament relativ frecvent întâlnit la copii, însă motivația acestui comportament diferă în funcție de o serie întreagă de factori de care avem nevoie să ținem cont pentru a corecta acest tip de comportament.
Și totuși, de ce o fac?
De multe ori, să evite o pedeapsă din partea adulților. Desigur, pentru ca acest comportament să apară și să devină obișnuință este nevoie să existe un istoric de pedepse în legătură cu o serie de acțiuni ale copilului cu care părinții nu au fost de acord. În felul acesta, copilul învață să mintă sau să ascundă adevărul, pentru a se proteja de durere sau neplăcere.
Pentru a obține un avantaj sau un beneficiu. Dacă un copil observă că o anumită acțiune sau comportament sunt recompensate frecvent, există șansa ca, urmărind obținerea acestui beneficiu, să inventeze, să exagereze sau să ascundă lucruri.
Pentru că imită adulții. Un copil care este martor al minciunilor adulților are șanse foarte mari să reproducă acest comportament. Părintele este primul și cel mai important model al copilului, motiv pentru care va prelua comportamentele acestuia fără să le filtreze, considerându-le normale. Este dificil să pretindem unui copil să nu mintă, dacă noi, ca adulți, o facem în prezența lui. În plus, este nedrept să îl pedepsim pentru ceva ce noi i-am oferit drept model, iar copilul nu va uita asta.
Pentru a-și testa puterea asupra adultului. Uneori, copiii sunt animați în acest tip de comportament de sentimentul de putere pe care îl oferă o minciună nedescoperită, care, mai mult, aduce și beneficii.
Pentru protecție. Uneori, mai ales în rândul adolescenților, minciuna are ca scop protejarea unui coleg sau a unui prieten de o eventuală pedeapsă. Sentimentul de loialitate și apartenență poate determina acest tip de comportament de protecție care contribuie la întărirea relației de prietenie sau colegialitate, în ciuda eventualelor consecințe nedorite. De asemenea, minciuna îndreptată către lăudăroșenie sau exagerarea îl ajută pe copil sau adolescent să pară mai important, demn de admirație, merituos sau să fie acceptat în anumite grupuri la care râvnește.
Pentru că se află la vârsta la care minciuna este neintenționată. În intervalul de vârstă 3-6 ani apare frecvent la copii minciuna sau denaturarea adevărului și, la fel de frecvent, este pedepsită aspru de părinți. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, între 3 și 6 ani, gândirea copilului este de tip egocentric, în care propriile dorințe și plăceri sunt suverane. Copilul nu poate înțelege faptul că ceilalți au sentimente și opinii diferite, nu poate corela punctul său de vedere cu al celorlalți, astfel că își proiectează propriile senzații și percepții asupra celorlalți.
Unde începe fantasticul și se termină realul
De asemenea, gândirea sa este dominată de animism. El însuflețește obiectele din jur, nu face diferența între fantastic și posibil. În acest context, denaturarea adevărului este normală, face parte din procesul de dezvoltare. Fie că apare sub formă de poveste inventată, cu personaje mai mult sau mai puțin reale, fie că are ca scop obținerea unor favoruri, pedeapsa nu este o soluție atunci când minciuna apare. Este însă o ocazie propice pentru a-l învăța pe copil să spună adevărul, apelând la recompense și încurajări, atunci când acesta o face.
Către sfârșitul perioadei preșcolare, în jurul vârstei de 6 ani, la copil apare capacitatea de a discerne ceea ce este bun de ce este rău, în contradicție cu regulile. Dacă până la acel moment în dezvoltarea sa nu s-a constituit un sistem punitiv, axat pe sancționarea dură a conduitelor imorale, indezirabile, el va interioriza armonios normele, realizând un echilibru optim între propriile dorințe și ale celorlalți. Deloc de neglijat în dezvoltarea morală a copilului este exemplul oferit de părinți. Nu îi putem pretinde acestuia să nu mintă, câtă vreme noi înșine o facem, în fața lui sau în relația cu el. De aceea, este indicat să ne respectăm promisiunile, să îi acordăm atenția cuvenită, să îi spunem întotdeauna adevărul, pe înțelesul său, să fim onești și deschiși față de el.
Ce pot face părinții?
În primul rând, încurajăm copilul să spună adevărul, printr-o atitudine deschisă, de acceptare și confort în legătură cu orice greșeală sau comportament indezirabil. Asta nu înseamnă că îi încurajăm comportamentele nedorite, ci că acceptăm faptul că a greșit și căutăm împreună soluții pentru ca acea greșeală să nu se repete. Îl putem ajuta și susține discret, atunci când bănuim că ne minte, să spună adevărul, fără a-l amenința sau persecuta pentru asta. Cu siguranță există soluții pentru orice, iar minciuna nu este una dintre ele.
Evităm să punem copilului eticheta de „mincinos“. Riscul, atunci când atribuim cuiva o etichetă, este ca acesta să și-o asume și să se comporte conform cu modul în care a fost etichetat. Când vorbim despre asta, ne referim la comportament, nu la copil, în integralitatea sa. Așadar, dacă uneori copilul mai minte (comportament), nu înseamnă că este un mincinos (persoană).
Oferim un model de integritate. Este dificil să pretindem cuiva un comportament de care noi înșine nu suntem capabili. Înainte de a ne simți lezați de faptul că am fost mințiți de copil, ar fi necesar să ne putem întreba: „De unde a învățat acest tip de comportament? Am mințit eu în prezența lui? L-am mințit pe el?“. Dacă avem un răspuns afirmativ la oricare dintre aceste întrebări, schimbarea va începe cu noi.
Evităm pedepsele în legătură cu comportamentele indezirabile, în locul acestora fiind de preferat consecințele naturale, logice. Trebuie să stabilim o consecință care să fie în legătură directă cu comportamentul care ne deranjează, pentru că, în caz contrar, copilul va înțelege că ne răzbunăm pe el pentru ce a făcut și va perpetua, la rândul lui, acest comportament. O discuție despre motivele minciunii este în mod clar de mai mult ajutor decât o pedeapsă, care, uneori îl învață pe copil să mintă mai bine, pentru a evita pedepsele pe viitor.
Întotdeauna, înainte de a lua atitudine, căutăm să descoperim ce anume a determinat copilul sau adolescentul să recurgă la o minciună. Era ceva ce dorea să evite sau să obțină? În cazul acesta, discutăm și găsim împreună metode de a ajunge la acel rezultat, fără a recurge la minciună. Uneori, adolescenții mint pentru a beneficia de mai multă libertate sau pentru a ascunde o consecință nedorită a comportamentului lor. Și în cazul acesta, construirea unei relații apropiate și de sprijin cu adolescentul ne poate scuti de munca de detectiv pe care o vom face în cazul în care pedepsim comportamentul.
Gabriela Dumitriu
Psihoterapeut
Centrul de Evaluare, Expertiză,
Intervenție Psihologică Expert Psy
Website: www.expertpsy.ro
E-mail: gabrielacdumitriu@yahoo.com
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.