Trec pe lângă Ministerul Muncii. Pace! Doar un poliţai îşi plimbă flecurile roase. La datorie, coane Fănică! Ieri am trecut şi prin faţa sediului PDL din Modrogan. Aceeaşi pace. Tot un poliţai. Liniştea este un bun naţional ce trebuie apărat. Pe la Cotroceni nu prea se mai poate trece. Ba pe Bucureşti-Ploieşti, pe inima de beton ce desparte sensurile de mers, tot câte un poliţai. Din loc în loc, ca stâlpii de marcaj. Cu staţii şi plictisiţi. Poliţaii pe post de bulumaci arătau ca nişte tufe nescuturate.
Chestiunea care mă nedumereşte stă nu în prezenţa posacă a oamenilor legii. Mă râcâie absenţa civililor. De ce nu era nici un om în faţa Ministerului Muncii? Măcar 50-100 de tineri care să strige „Demisia,demisia!”. „Ce-ai făcut Ionelule? Ne tocaşi fondurile?” Sau o porcărioară. De regulă, când un mahăr o sfecleşte, morala publică e mai elastică. Îngăduie şi puţină băşcălie. Chiar şi bătaie de joc. E ca un bici în vorbe al limbii mai ascuţite a poporului român. Ei bine, nici la Modrogan, nici la Cotroceni, nici la Ministerul Muncii nu huiduia nimeni. Nici păsările nu mai ciripeau. Nici de la partide, nici de la fără de partide. Adică de la studenţi sau de la pensionari. Or fi plecat cu toţii de Paşti. Şi cei din tineretul liberal, şi cei de la TSD. De mult n-am mai văzut un protest al celor tineri! Ei au gura cea mai mare când este vorba de drepturi şi condiţii. Dar când să le apere sau să le câştige, sunt pe la discotecă sau pe la mare. De ce n-ar fi şi câteva sute de studenţi în faţa clădirii în care Botiş şade şi numără banii nevestei? Să strige şi să-i ardă şi lui scaunul de sub fund. Şi să audă cum vibrează ferestrele la un singur cuvânt – „demisia”. Păzit de poliţaiul plictisit, Neluţu mai stă pe gânduri. Să plece sau nu? Să o lase baltă sau să mai stea, că trece valul?
Zeci, sute şi mii de oameni nemulţumiţi se tot întreabă cât o să mai dureze şi până unde. Şi se miră de ce nu se întâmplă nimic. Ba se întrec în ipoteze de soiul, punem pariu că nu demisionează? Asta în loc să se strângă sub ferestrele caraghiosului şi să-i strige singura lozincă pe care o merită:
– Demisia, Neluţule, demisia!
