De ce vizita lui Nicușor Dan la Trump nu este o opțiune, ci o necesitate brutală

În timp ce polonezii, ungurii, cehii, slovacii și alte țări au activitate puternică pe lângă Congresul american și pe lângă Departamentul de Stat, trimițând delegații săptămânale și activând rețele de influență din ambasadă sau din mediul de business, guvernul României este absent. Și spun asta americanii. Iar această absență nu e o dovadă de prudență, ci un mare gol de putere pe care alții abia așteaptă să îl umple.

Pot să spun că din experiența personală a discuțiilor pe care le-am avut la ediția din acest an Conferinței de Securitate de la Munchen, concluzia cu care am rămas e că majoritatea națiunilor europene, dincolo de discursurile oficiale despre unitate, își potențează interesele individuale în raport cu SUA. 

Fiecare țară din Europa caută să-și asigure un canal direct de comunicare cu administrația Trump, pentru că toată lumea a înțeles, mai ales din discuțiile cu NATO că securitatea lor depinde de un fir roșu care trebuie să funcționeze indiferent de cine ocupă Biroul Oval. 

Așa că decizia președintelui Nicușor Dan de a merge în SUA nu e doar o opțiune politică, ci o necesitate de recalibrare a relațiilor cu americanii, oricât de mult ne place sau nu ne place acest lucru.

Indiferent de modul emoțional sau ideologic în care se raportează comentatorii români sau fanii președintelui la vizita sa în SUA, realitatea geopolitică e că trebuie să discuți cu Trump, pentru că este PREȘEDINTELE SUA.

Iar România și Europa au un interes strategic vital în a-i menține pe americani aproape și acest lucru presupune acceptarea partenerului de dialog așa cum este el, nu așa cum ni-l imaginăm într-o lume ideală. 

A gândi pur sentimental sau ideologic în termeni de politică externă este un lux pe care o țară cum e România, aflată la granița unui război sângeros pe scară largă dus de Putin de 4 ani de zile, nu și-l poate permite. 

Vă spun sincer că la München „pragmatismul” a fost cuvântul de ordine. Liderii europeni au înțeles că, pentru a păstra umbrela de securitate oferită de americani, atât cât o mai oferă, trebuie să navigheze apele prin tulburi ale administrației MAGA.

Ce trebuie noi să înțelegem e că geopolitica nu este despre „îmi place” sau „nu-mi place”. Așa cum sublinia și premierul canadian Mark Carney în vizita sa în China de luna trecută și apoi în discursul de pe scena de la Davos, a trecut vremea în care luam lumea așa cum ne doream să fie. Astăzi trebuie să o luăm exact așa cum este. 

Iar lumea de azi este una în care Donald Trump exercită o influență masivă asupra arhitecturii de securitate globale. Și dacă România vrea să evite statutul de simplu spectator la propria soartă, trebuie să depășească faza indignării etice și să intre în arena negocierilor cu administrația MAGA, punând pe masă argumente economice și strategice care să forțeze Washingtonul să se uite spre București cu un interes reînnoit.

Planul concret

Simpla prezență a președintelui Nicușor Dan zilele astea la Washington nu este suficientă dacă nu este însoțită de un plan concret, adică de o „ofertă” pe care România să o pună pe masa lui Donald Trump. 

Nu ne mai putem baza doar pe faptul că suntem „parteneri loiali”. Trebuie să devenim parteneri profitabili și indispensabili, cel puțin pe câteva parteneriate. 

Și președintele Nicușor Dan are oportunitatea de a redefini această relație cu americanii, dar pentru asta trebuie să acționeze ca un fel de catalizator al energiilor românești. Nu e suficient să se tragă în poză cu Trump, ci ar fi trebuit să meargă în SUA flancat de lideri de companii importante din România și de mințile strălucite din spatele startup-urilor inovatoare care încep să definească noul ecosistem economic și de securitate românesc.

Strategia ar trebui să includă și cooptarea unor români de succes care au deja o greutate financiară și socială imensă în Statele Unite. Iar aici mă gândesc la nume precum Ionel Stoica de la Databricks, care este efectiv un om-punte către inima inovației și a capitalului american. 

Dacă președintele ar fi mers la Donald Trump cu o astfel de delegație, România și-ar fi putut potența importanța strategică, mai ales la Marea Neagră. Iar cel mai important aspect e că i-am fi demonstrat lui Trump că nu suntem doar un consumator de securitate, ci o țară care ar potențialul să devină un hub tehnologic și un partener economic capabil să genereze profit. Pentru că ăsta e limbajul pe care administrația Trump îl înțelege cel mai bine: cel al oportunității economice și al succesului palpabil.

Problema reprezentării: Cine vorbește în numele nostru?

Așa cum a indicat și colegul jurnalist Tudor Curtifan, de la Defence România, marea problemă este că, dacă noi refuzăm să discutăm propriile interese cu mișcarea MAGA, vor exista întotdeauna alții dispuși să o facă în locul nostru. 

Așa că apare întrebarea de 1.000 de puncte: este oare în interesul României ca soarta Ucrainei, adică un dosar care va impacta securitatea noastră națională pentru decenii, să fie discutată la Washington doar prin filtrul lui Viktor Orbán? 

Nu, evident, iar absența noastră le oferă voce fix celor care nu au neapărat interese aliniate cu ale Bucureștiului. 

Deci, din nou, politica externă se face cu prezență constantă la masa unde se împarte influența, chiar dacă masa respectivă se află într-un mediu politic pe care îl considerăm ostil sau care ne pute a imoralitate și compromis.

Unde e România în acest moment? E de ajuns să privim așa, ca din elicopter, și o să observăm că e la stadiul de a crea punți de dialog direct cu vârful administrației Trump, spre deosebire de Polonia sau Italia, care au deja canale solide de dialog cu reațua MAGA de la Casa Albă.

Suntem, prin urmare, într-un moment de reconstrucție diplomatică. Iar vizita președintelui Nicușor Dan la Consiliul pentru Pace trebuie înțeleasă în acest registru.

Să nu ne facem că nu merge președintele la Washington pentru a oferi lecții de diplomație în Orientul Mijlociu și că în topul priorităților de politică externă ale româniei se află situația din Gaza. Nici pe departe. Președintele merge la Washington pentru a deschide niște canale care au fost până acum închise și pentru a se asigura că vocea noastră se aude în zgomotul asurzitor geopolitic pe care îl fac polonezii și balticii. 

Pălăriile președintelui Nicușor Dan

Jurnalistul Robert Lupitu, de la Calea Europeană, consemnează foarte corect conflictul de percepție din spațiul public românesc: Nicușor Dan poartă mai multe pălării, fiind liderul unui stat, dar și exponentul unei majorități pro-europene care se teme de o derivă anti-occidentală. Eu cred însă că această majoritate e în anumite momente ultra puritană și nu poate să vadă imaginea de ansamblu sau pur și simplu pădurea de copaci, adică nu poate să vadă interesele strategice ale României dincolo de emoțiile de moment care îi mână să adopte poziții activiste corect, dar contrare intereselor strategice și pe termen lung ale țării.

Ce trebuie să înțeleagă președintele, dar mai ales fanii înfocați de pe internet ai domniei sale și mai ales comentatorii din spațiul public, e că poți fi un european convins și, în același timp, un negociator pragmatic care înțelege că axa transatlantică este coloana vertebrală a supraviețuirii noastre ca stat liberal cel puțin pe termen scurt și mediu. 

Depășirea momentului de neîncredere numit Georgescu

Nicușor Dan a recunoscut deschis chiar într-un interviu la Radio România Actualități că au existat dubii și o anumită neîncredere din partea administrației americane după anularea alegerilor din 2024. Așa că prezența sa la Washington are, deci, și un rol de „curățare” a imaginii, de clarificare a faptului că relația dintre România și SUA rămâne solidă și predictibilă.

Mergem acolo pentru a ne pleda cauza, pentru a construi o posibilă vizită oficială mai așezată și pentru a indica Administrației Trump că atunci când se uită spre București, actualul președinte și guvernul de coaliție trebuie băgați în seamă, nu forțele de opoziție populist-extremiste care copiază discursul MAGA în speranța că vor fi validate de Washington și vor primi sprijin să ajungă la putere.

Președintele a mai spus în același interviu că momentul de neîncredere a fost depășit, dar acum urmează etapa cea mai grea: construcția pe termen lung.

Testul vizitei nu va fi însă fotografia oficială sau strângerea de mână cu Trump, similară cu cea de la summitul NATO de la Haga, ci rezultatele concrete care vor urma după această vizită.

Șepci cu MAGA au mai fost primite de lideri români în trecut, dar politica externă a rămas de multe ori sterilă și aproape niciodată proactivă. De data aceasta, România trebuie să se asigure că prezența sa nu este doar un exercițiu de imagine, ci începutul unei colaborări economice și strategice care să-i facă pe americani să se uite mai atent spre România și poate chiar să îndrăznească să bage mâna în buzunar și să direcționeze investiții la noi în țară.

Trebuie să-l facem pe Trump să vadă în România nu o altă problemă a Europei, ci o destinație sigură pentru capitalul american și un pilon de stabilitate pe care se poate baza în estul Europei.

Maturizarea

Spune directorul Inscop, Remus Ștefureac, că „într-un climatul politic intern fragmentat” și cu o „opinie publică hiper-polarizată și nevoia critică de a garanta securitatea țării cu orice preț, decizia președintelui Nicușor Dan de a participa, în calitate de observator, la Consiliul pentru Pace inițiat de președintele SUA este una înțeleaptă, pragmatică și în interesul național al țării noastre”. 

Ce mai spune Remus? Că: „În momentele în care securitatea națională și stabilitatea regională sunt în joc, discursul public are nevoie de luciditate și de o minimă convergență de viziune, chiar și între actori politici aflați în competiție. Divergențele ideologice sunt firești într-o democrație, însă ele devin contraproductive atunci când împiedică evaluarea rece a unor decizii strategice”.

Ce trebuie cu toții să recunoaștem e că a ignora abordările ideologice în favoarea unui plan de țară coerent nu înseamnă abandonarea valorilor democratice, ci protejarea lor printr-un realism care recunoaște că, în geopolitică, absența de la masa negocierilor este singura eroare care nu se mai poate corecta. 

România trebuie să demonstreze că este un partener predictibil, capabil să dialogheze cu orice administrație americană fără a-și pierde busola europeană. Iar într-o lume a incertitudinilor atât de mari, singura constantă trebuie să rămână interesul național, protejat prin prezență, negociere și o înțelegere profundă a faptului că, în marele joc politic, cei care nu participă sunt, inevitabil, cei care pierd.