De la Constanța la Ormuz. Promisiuni pe valuri ori cum au lăsat politicienii România fără flotă militară și fără rezerve – ANALIZĂ

România s-a alăturat declarației internaționale care condamnă atacurile Iranului asupra navigației și vorbește despre disponibilitatea statelor semnatare de a contribui la eforturi pentru asigurarea trecerii în siguranță. Numai că aceeași formulare vorbește despre pregătire și eforturi adecvate, nu despre o misiune concretă deja împărțită pe țări, cu tabelul completat și sarcinile trasate.

Iar ministrul Apărării, Radu Miruță, a spus limpede că nu există încă o listă de cerințe, că România nu este parte în conflict și că, deocamdată, singurul lucru decis este disponibilitatea de principiu de a ajuta, atunci când va exista un plan. Tradus din limba diplomatică în limba bunului-simț înseamnă nu s-a decis nimic concret, deci ar fi util ca nimeni să nu joace deja rolul de amiral al lumii libere.

Mai important este că Bucureștiul a admis și lucrul care ar trebui să închidă orice elan ornamental, și anume faptul România are responsabilități directe în Marea Neagră, iar aceasta rămâne prioritatea Forțelor Navale. Cu alte cuvinte, înainte să ne proiectăm eroic în Ormuz, ar fi bine să nu uităm că noi avem deja o mare aflată sub presiune la ușă, nu într-o hartă de pe peretele vreunui birou guvernamental.

Politica externă serioasă începe cu geografia reală, nu cu reflexul de a apărea bine în poză. Dacă marea ta este deja minată, bruiată și expusă, nu te comporți ca și cum ai avea luxul strategic al unei marine supradotate, care poate trimite liniștită capacități unde vrea și când vrea.

Site-ul oficial al Forțelor Navale Române oferă, fără să vrea, poate cel mai bun exemplu despre diferența dintre discurs și realitate. Acolo găsim fregate Tip 22, fregata „Mărășești”, la care sunt listate rachete SS-N-2C Styx, nave purtătoare de rachete tot cu Styx, un remorcher maritim de salvare „Viteazul” intrat în serviciu în 1954 și, în partea luminoasă a tabloului, cele două vânătoare de mine din clasa Sandown, M270 și M271. Adică, pe scurt, un amestec de improvizație, supraviețuire tehnică și recuperare în regim de urgență a unor capabilități absolut necesare. Da, România a mai făcut un pas și a semnat în decembrie 2025 contractul pentru o corvetă ușoară HISAR din Turcia, în valoare de peste 200 de milioane de euro, cu logistică și instruire incluse. Dar o corvetă nu înseamnă o flotă modernizată. Înseamnă, cel mult, că după ani de promisiuni, ne-am hotărât, în sfârșit, să cumpărăm ceva real.

Și nu, asta nu este o ironie la adresa marinarilor militari, care își fac meseria cu ce au în dotare. Este o ironie la adresa politicienilor care au confundat modernizarea marinei cu sportul național al amânării. Mass-media nota în 2023 că programul de 1,2 miliarde de euro pentru patru corvete Gowind și modernizarea a două fregate a fost anulat după ani de blocaje, costuri crescute și incapacitatea de a semna contractul. În martie 2025, mass-media regională consemna că Marina Militară este o adevărată Cenușăreasă, fiind ramura cea mai puțin modernizată a armatei române. Adică exact momentul în care un stat serios ar trebui să fie atent, sobru și aproape obsesiv când vine vorba de promisiuni externe. Numai că la noi, în loc să învățăm ceva din fiasco-ul corvetelor, avem mereu tentația de a sări direct la partea cu declarația curajoasă, lăsând partea cu dotarea pentru alt mandat, alt CSAT, alt comunicat triumfal.

Iar Marea Neagră nu este o anexă calmă a dosarului Ormuz, ci exact dosarul nostru principal. MApN a explicat oficial că grupul operativ România-Bulgaria-Turcia pentru combaterea minelor marine a fost creat ca răspuns la creșterea amenințării minelor în derivă, care afectează siguranța navigației și a populației. Tot MApN arăta că inițiativa vizează supravegherea, recunoașterea și combaterea minelor în Marea Neagră, pentru creșterea siguranței navigației în zona de responsabilitate.

Nu vorbim, așadar, despre niște nave care stau decorative la cheu, în așteptarea unei aventuri exotice în Golf. Vorbim despre capacități de care avem nevoie aici și acum, pentru o mare unde pericolul minelor este real și unde libertatea de navigație este deja o problemă practică, nu o formulă pentru conferințe.

În plus, mass-media regională relata în august 2025 că minele plutitoare din Marea Neagră au lovit mai multe nave comerciale, că Rusia este suspectată de tentative aproape zilnice de bruiaj GPS și că România vrea extinderea grupului de deminare tocmai pentru a proteja rutele comerciale și infrastructura energetică de potențiale atacuri rusești. Iar strategia națională de apărare pentru 2025-2030, menționează deschis că militarizarea Crimeei și agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei pun în pericol securitatea regiunii Mării Negre, siguranța navigației și exploatarea resurselor energetice.

Mai mult, același document leagă protecția infrastructurii critice de proiectele energetice prin care România ar urma să devină, din 2027, cel mai mare producător de gaze din Uniunea Europeană. Asta înseamnă că, înainte să te grăbești să oferi brațe și capabilități în Ormuz, trebuie să te întrebi foarte simplu, și anume ce lași descoperit la tine acasă?

Pentru că Ormuzul contează global, desigur. Dar pentru România, Marea Neagră înseamnă comerț, energie, infrastructură, securitate și frontieră strategică. Nu este un subiect și el important. Este subiectul principal.

A doua mare problemă nu ține de fiare, ci de oameni. Rapoartele MApN din ultimii ani menționează limpede că au fost luate măsuri pentru diminuarea deficitului de personal și că, fără măsuri eficiente de retenție pentru personalul calificat, impactul creșterii intrărilor în sistem rămâne limitat. Același raport spune că numărul rezerviștilor voluntari a ajuns doar la 60% din plafonul planificat și că ministerul a fost nevoit să introducă inclusiv forme noi de atragere a rezervei. Nu este o rușine să recunoști că ai deficit. Este, însă, o problemă gravă când te comporți public ca și cum ai avea o rezervă generoasă, stabilă și liniștită, gata să acopere orice promisiune de politică externă. Iar alte relatări din 2025 arătau că, dincolo de patriotism și apeluri emoționale, Armata se lovește de dificultăți de atragere și retenție, inclusiv din cauza dotărilor slabe, restricțiilor, programului și fricii de război. Asta nu înseamnă că România nu poate ajuta. Înseamnă doar că trebuie să știe exact cât poate, fără să se autoamăgească.

Și aici intră în scenă nota de plată a unui alt tip de iresponsabilitate, și anume felul în care politicienii au tratat ani la rând rezerviștii și veteranii. Nu, lipsa de cadre nu se explică doar prin pensii și frustrări. Dar și acestea au contat, iar politicul a avut grijă să transforme un subiect sensibil într-un exercițiu cronic de improvizație și dispreț birocratic.

Surse publice consemnau că pensiile militare nu sunt indexate și că există inechități majore între militari cu aceleași grade și funcții, în funcție de anul trecerii în rezervă. Asta este definiția clasică a prostiei administrative, și anume să strici predictibilitatea exact în instituțiile în care disciplina și încrederea în contractul cu statul sunt esențiale.

Iar veteranii, inclusiv marinarii trecuți în rezervă, au fost prea des tratați în cheia festivistă clasic românească. Buni pentru ceremonie, incomozi pentru buget. Respectați în discurs, negociați la sânge în acte. Invitați la paradă, uitați când cer coerență din partea autorităților. Statul îi descoperă cu emoție de Ziua Marinei, de 1 Decembrie și la comemorări, apoi îi depozitează frumos în sertarul cu mai vedem. Și după ani de astfel de tratament, ne mirăm că retenția scârțâie, că rezerva voluntară nu este unde ar trebui să fie și că instituția trebuie să inventeze stimulente ca să păstreze oameni formați pe bani publici. Nu poți construi credibilitate strategică pe recunoștință de protocol și pe improvizații bugetare. O rezervă respectată nu se obține din fanfară și depuneri de coroane. Se obține din consecvență, echitate și sentimentul că statul nu-și amintește de tine doar când are nevoie de decor patriotic.

De aceea, România trebuie să fie extrem de atentă la ce oferă pentru Ormuz. Există forme de sprijin perfect respectabile și utile, precum ofițeri de stat major, planificare, expertiză tehnică, schimb de informații, contribuții logistice, poate capabilități punctuale foarte bine calibrate. Ministrul Apărării a vorbit despre posibile contribuții de tip stat major, deminare și scafandri, dar exact tot el a amintit că nu există încă o listă de cerințe și că Marea Neagră rămâne o prioritate. Asta ar trebui să fie linia roșie a Bucureștiului, și anume sprijin da, dar numai în măsura în care nu golim de sens apărarea propriului teatru maritim. Mai puțin eroism de studio și mai mult realism de cart. Mai puține declarații care dau bine la talk-show și mai multe calcule despre disponibilitate, mentenanță, rotație, personal și rezerve. Un stat serios nu promite ce i-ar lipsi mâine dimineață acasă.

România poate și trebuie să fie solidară cu efortul de apărare a libertății de navigație. Dar solidaritatea nu înseamnă bravură verbală pe datorie. Dacă vrem să contăm de la Constanța până la Ormuz, atunci să începem cu ordinea firească a lucrurilor. Întâi să ne tratăm Marina ca pe o armă strategică, nu ca pe un accesoriu de Ziua Marinei. Întâi să ne tratăm rezerviștii și veteranii ca pe o resursă reală de securitate, nu ca pe recuzită de sărbători. Întâi să reparăm întârzierile, anulările și ipocrizia care au lăsat această ramură ani de zile la coada modernizării.

Altfel, vom rămâne pentru o lungă perioadă de timp ceea ce am devenit prea des în ultimii ani, și anume o țară care vorbește oceanic, dar calculează provincial. O țară care vrea să pară putere regională, în timp ce se uită cu nostalgie la inventarul propriei vitrine și istorii maritime.