De la Iisus la istorii secrete şi provocările viitorului

Sfârşitul secolului american şi noile puteri mondiale

Bestsellerul semnat de Paul Starobin este incitant şi bine argumentat, îmbinând tehnica reportajului cu analiza istorică riguroasă, provocând cititorul să-şi pună problema unei lumi aflate într-un proces de schimbare dramatică, o lume în care Statele Unite nu mai deţin supremaţia. Tonul este unul sobru, dar, în final, plin de speranţă – epoca post America nu trebuie privită ca un dezastru de către poporul american, putând fi considerată chiar o etapă eliberatoare.

Punctul culminant: august 1991, Moscova. „Mulţimile se adunau în Liubianka Plosciad, una dintre imensele pieţe publice din centrul Moscovei, numită după clădirea-fortăreaţă ce adăpostea sediul central al KGB. Era o adunare spontană la care veniseră cel puţin 10.000, poate chiar 15.000 de oameni, printre care tineri huligani beţi, dar şi pensionari în vârstă. Se lăsa seara, iar atmosfera era una de sărbătoare. O încercare disperată a liderilor KGB de a prelua puterea printr-o lovitură de stat se soldase cu un eşec şi toată lumea simţea că poate nici Uniunea Sovietică nu mai avea viaţă lungă… Feliks de Fier fusese un simbol al Moscovei timp de peste 30 de ani. Statuia, reprezentându-l pe Feliks Dzerjinski, fondatorul CEKA, prima instituţie de poliţie politică sovietică, a fost inaugurată într-o după-amiază de decembrie 1958, în cursul unei ceremonii prezidate de premierul sovietic de la acea vreme, Nikita Hruşciov. Echipa de protocol a Kremlinului pregătise din timp o selecţie reprezentativă de oameni de ştiinţă, medici, artişti şi studenţi, prezentă la faţa locului, iar aceştia au îmbrăcat în flori piedestalul de granit al lui Feliks de Fier. Acum, într-o seară de vară, 33 de ani mai târziu, mulţimea se adunase pentru a-l îngropa pe Feliks de Fier. Piedestalul fusese deja acoperit cu inscripţii ca „Antihrist” şi „Călău”, iar mulţimea îi striga epitete precum „Gâde”. Exista convingerea larg răspândită că superputerea americană, care oferise o macara pentru înlăturarea lui Feliks de Fier, fusese implicată în toate evenimentele care au dus la prăbuşirea regimului sovietic.

Preşedintele Bush crease o asociere puternică între America şi eroul popular al momentului, Boris Elţîn, care, cu trei zile în urmă, se urcase în picioare pe un tanc, în faţa clădirii Parlamentului Rus, pentru a-i denunţa pe cei care puneau la cale lovitura de stat. Moscoviţii se perindaseră prin faţa Ambasadei Americane strigând: „Bush! Bush! Elţîn!”. Timp de câteva minute, Feliks de Fier s-a legănat prin aer ca un spânzurat întrucât în jurul gâtului lui a fost trecut un cablu şi una dintre macarale ridicase uriaşa statuie de pe piedestal. Ulterior, un corespondent extern britanic scria: „Să faci parte dintr-o astfel de mulţime înseamnă să te apropii cel mai mult de harul sfânt într-o lume pe care Dumnezeu o părăsise demult”. Feliks de Fier a fost scuipat şi lovit cu picioarele, apoi dus de acolo cu faţa în jos pe un camion platformă. Distrugerea lui a fost echivalentul moscovit al dărâmării Zidului Berlinului. Era fundamental un nou început. Feliks a fost ridicat de pe piedestalul său într-o zi de joi 1991. Acesta a fost momentul de apogeu al secolului american.

Omenirea se află într-un punct de cotitură. America, altădată puterea dominantă a lumii, a ajuns la capătul ascendenţei sale globale, iar întrebarea este ce se va întâmpla mai departe. Printre ipotezele avansate de Paul Starobin se numără haosul global, dominaţia Chinei şi, într-o viziune mai radicală, o epocă a oraşelor-stat sau a unei civilizaţii universale culminând cu instaurarea unui guvern mondial. Sfârşitul Secolului American va fi dominat de o diminuare a statutului social, economic şi politic inovator al Statelor Unite, de un naţionalism resuscitat în ţări ca India, China şi Rusia, precum şi de o dezvoltare a instituţiilor culturale, politice şi economice mondialiste. Deşi aceste schimbări produc nelinişte, cea mai bună speranţă de adaptare a americanilor la noua etapă o reprezintă acceptarea unor idei şi practici noi. Pentru unii, coborârea Americii cu picioarele pe pământ va genera ceea ce germanii numesc „schadenfreude”, plăcerea născută din suferinţa altcuiva. Dar când lumea va începe să se adapteze noii ordini, probabil că reacţia pe termen lung va fi mai degrabă una de indiferenţă. „Imperiile apar şi dispar, în timp ce lumea îşi va continua calmă cursul firesc, indiferentă la faptul că la un moment dat a existat o epocă americană în istoria globală”.

CIA. O istorie secretă

Încă de la înfiinţare, serviciile secrete americane au fost învăluite într-o aură de mister. În spatele imaginii de superputere se ascund însă nenumărate eşecuri. Cum se face că, în ultimii 60 de ani, CIA a reuşit să-şi păstreze reputaţia extraordinară în ciuda unor gafe de proporţii?

Într-o lucrare bazată pe mai bine de 50.000 de documente, în mare parte din arhivele CIA, şi pe sute de interviuri cu agenţi în rezervă şi foşti directori ai Agenţiei, Tim Weiner îşi propune să dezvăluie motivele care au stat la baza eşecurilor monumentale, zugrăvind adevărata faţă a celei mai cunoscute agenţii de informaţii din lume: costisitoare, periculoasă, profund disfuncţională şi depăşită strategic. Veţi afla de ce 11 preşedinţi şi trei generaţii de ofiţeri au fost incapabili să înţeleagă lumea şi cum au periclitat nenumăratele gafe majore securitatea naţională a Statelor Unite.

Este prima istorie a CIA alcătuită în întregime din rapoarte la prima mână şi din documente originale. Totodată, volumul urmăreşte să arate cum s-a ajuns în situaţia ca Statele Unite să nu aibă în prezent serviciile de informaţii de care vor avea nevoie în anii care vor veni, mărturiseşte autorul. Operaţiunile sub acoperire conduse de CIA erau în mare măsură bâjbâieli pe întuneric. Singura opţiune a agenţiei era să înveţe din greşeli, din greşelile făcute în luptă. „Să duci un război politic şi psihologic pe timp de pace era o artă nouă”, scria Gerald Miller, la vremea aceea şeful acţiunilor sub acoperire pentru Europa de Vest. Pentru a supravieţui ca instituţie la Washington, Agenţia trebuia, înainte de toate, să atragă atenţia preşedintelui. Dar avea să afle repede că era periculos să-i spună ceea ce nu voia să audă. „Analiştii CIA au învăţat să nu iasă din rând, conformându-se atitudinii convenţionale. Au interpretat greşit intenţiile şi capacităţile duşmanilor noştri, au calculat greşit puterea comunismului şi au judecat incorect ameninţarea terorismului”, apreciază Tim Weiner.

După atacurile de la New York şi Washington, CIA a trimis un mic grup de agenţi sub acoperire în Afganistan şi Pakistan pentru a-i vâna pe liderii Al-Qaida. Apoi şi-au pierdut reputaţia de sursă demnă de încredere referitoare la informaţii secrete, când a trimis Casei Albe rapoarte false despre existenţa armelor de distrugere în masă din Irak. În 2004, Bush a pronunţat condamnarea la moarte a CIA, când a spus că Agenţia „doar bănuia” care era cursul războiului din Irak.

Tim Weiner, jurnalist la „New York Times”, a primit Premiul Pulitzer pentru investigaţiile privind programele secrete de securitate naţională. Acest volum a provocat dezbateri aprinse în întreaga lume politică.

Podul spionilor. O poveste adevărată a Războiului Rece

La 10 februarie 1962, pe Podul Glienicke şi la Punctul de Control Charlie din Berlin a avut loc primul şi cel mai celebru schimb de prizonieri dintre Est şi Vest de după al Doilea Război Mondial. Acest roman este povestea reală a trei personaje extraordinare: William Fisher, alias Rudolf Abel, agent KGB de origine britanică, arestat de FBI în New York şi condamnat la închisoare, Gary Powers, pilotul american de avion U-2, capturat în timpul unei misiuni de spionaj în Rusia, şi Frederic Pryor, un tânăr doctorand american în Berlin, considerat din greşeală spion şi arestat de STASI, poliţia secretă germană.

Autorul, Gilles Whittell, corespondent la Washington al cotidianului „The Times”, pasionat de aviaţie şi de istorie, descrie cu lux de amănunte traseul fiecăruia dintre ei până la celebrul schimb de pe podul Glienicke. Bazat pe informaţii din documente declasificate şi pe interviuri conduse personal de autor în Statele Unite, Europa şi Rusia, volumul surprinde o perioadă în care soarta lumii depindea într-adevăr de mesaje codate şi de piloţii tineri în costume presurizate. Schimbul de prizonieri din friguroasa zi de februarie 1962 a constituit un prim moment de relaxare între marile puteri şi un pas important în sensul evitării unui război nuclear.

Cine era Gary Powers? Este cel care a compromis Summitul de la Paris, la care Eisenhower şi Hruşciov speraseră să lanseze o eră nouă a unei politici de relaxare între superputeri, a accelerat cursa înarmărilor, care a adus lumea pe picior de război nuclear pe durata crizei rachetelor din Cuba, a condus direct la cea mai severă ruptură în relaţiile dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, de la blocada Berlinului din 1948. Din momentul în care Powers a fost declarat dispărut în misiune au existat sceptici care au bănuit că întreaga lui misiune fusese plănuită pentru a eşua, prevenindu-se astfel începutul unei perioade de pace între superputeri. Misiunea lui era cunoscută doar de Casa Albă şi de o mică echipă de agenţi operativi din CIA, împrăştiaţi între Langley şi extremele mai sălbatice ale Eurasiei. Avionul său, un Lockhead U-2, traversa stepa cazacă la o înălţime de două ori şi jumătate mai mare decât cea a Everestului, după care se dezmembrase şi se prăbuşise pe teritoriul rusesc. Acest pilot a supravieţuit exploziei. În vreme ce cădea s-a forţat să gândească. A ales un loc şi a avut o aterizare dură.

„Peste 30 de ani, în 1992, am avut ocazia să călătoresc într-un camion militar rusesc de-a lungul acoperişului lumii. Acesta era numele pe care îl folosea şoferul, însă cartografii occidentali au dat regiunii denumirea de Platoul Pamir. E un peisaj selenar, cu iarbă brună subţire şi zăpezi permanente, cu altitudini ce nu coboară niciodată sub 4.570 de metri. Pe cuprinsul lui şerpuieşte un drum de 650 de kilometri construit de paznicii de frontieră sovietici cu singurul scop de a-şi proteja graniţa. La estul platoului începe Tibetul, la sud, o fâşie îngustă a Afganistanului, iar dincolo de asta culmile extrem de zimţate ale Pakistanului de Nord. Mândria soldaţilor moştenită în acea zonă era la fel de memorabilă ca şi pustietatea îngheţată a locului. «Domurile erau staţii Radar. Acolo l-am detectat noi pe Powers, au spus ei». Au folosit cuvântul noi, deşi cel mai în vârstă dintre ei ar fi fost bebeluş la vremea respectivă. Moştenirea lui Francis Gary Powers este oricum semnificativă pentru felul în care a schimbat lumea. Ea ne-a dat 30 de ani de Război Rece care ar fi putut fi la fel de bine evitat”.

El a traversat podul dinspre partea est-germană spre cea americană, într-un costum rusesc ieftin, purtând o valiză din carton. Era o întoarcere acasă bizară pentru un pilot, în special pentru acest pilot. Este una dintre istorii.

Impresionantă povestea celor trei spioni! După câte veţi observa, cursul istoriei e uneori hotărât de mici detalii…

Cea mai lungă săptămână. Adevărul despre ultimele zile ale lui Iisus

Ce s-a întâmplat cu adevărat în timpul ultimelor zile ale lui Iisus? Din punct de vedere istoric, moartea lui a fost un eveniment neînsemnat, o execuţie în Iudeea, la marginea Imperiului Roman. Cu toate acestea, răstignirea şi evenimentele care au precedat-o aveau să schimbe lumea din temelii pentru totdeauna. Ultima săptămână trăită de Iisus pe pământ a fost cea mai importantă săptămână din întreaga istorie a omenirii. Cartea de faţă, scrisă de Nick Page, reconstituie zi de zi şi oră de oră ultimele şapte zile de la Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, duminică, până la Învierea Lui. Sunt luate în considerare mărturiile apostolilor din Evanghelii, dovezi istorice şi descoperiri arheologice. Nu este o carte de ficţiune, ci de istorie, cu personaje reale şi fapte care au avut loc. O carte care ne demonstrează că Iisus nu este un mit şi că săptămâna cea mai lungă încă nu s-a încheiat. Nu este un volum de spiritualitate. Este o carte despre oraş, despre oameni, despre vremuri şi despre un loc, despre o săptămână care a schimbat complet lumea.

Îmbinându-le într-o naraţiune alertă şi obiectivă, autorul ne aduce în faţa ochilor Ierusalimul acelor vremuri, cu obiceiurile, oamenii, chiar şi mirosurile sale, surprins în săptămâna sfântă dinaintea Paştelui. „Lui Iisus îi plăcea să mănânce. De-a lungul Evangheliilor vedem cum împarte masa cu oamenii şi cu cei care păstrau preceptele credinţei, şi cu cei ce nu le respectau, şi cu cei respectabili, şi cu proscrişii. Principala sursă de calorii era pâinea. În Palestina, pâinea era dospită, i se adăuga drojdie. Ziua era dominată de măcinarea grâului. Soţia şi fiicele se trezeau devreme pentru a măcina porţia zilnică de grâu, după care făceau aluatul şi-l coceau. O familie de şase sau şapte oameni măcina făina dimineaţa timp de trei sau patru ore. Poate mâncau feculente, cum ar fi lintea, fasolea şi mazărea. Printre legume se numărau usturoiul şi ceapa, salata, ridichiile, napii şi castraveţii. Desigur, se mai consumau măsline, struguri, smochine, nuci şi piersici. Şi se bea vin. Sursele talmudice arată că o familie bea între 330 şi 375 de litri de vin pe an, echivalentul a 450-500 de sticle în zilele nostre. Probabil că la această masă, care era o ocazie specială, au mâncat şi nişte carne, cel mai probabil de miel sau de capră, deşi se mânca şi carne de vacă, pasăre, peşte, porumbei sau chiar păsări cântătoare”.

Următorul deceniu. De unde venim… şi încotro ne îndreptăm

„Când citeşti cărţile lui George Friedman ai senzaţia că priveşti viitorul într-un glob de cristal”, scria cronicarul de la „New York Times”. În aclamatul său bestseller, „Următorii 100 de ani”, expertul în previziuni geopolitice George Friedman înfăţişează o imagine fascinantă a evenimentelor majore din secolul XXI. Acum, cu înţelegerea sa profundă a istoriei, scriitorul analizează următorul deceniu şi provocările care vor pune la încercare SUA şi lumea întreagă.

Următorii zece ani vor fi o perioadă de tranziţie majoră. Vom învăţa să trăim cu terorismul, iar realităţile tehnologice şi energetice vor vira în direcţii neaşteptate. Statele Unite se vor apropia de o înţelegere cu Iranul, în timp ce China se va confrunta cu o criză economică şi politică. O schimbare fundamentală se va petrece în relaţiile dintre Statele Unite şi Israel, iar din punct de vedere economic vor trece dintr-o perioadă în care criza financiară domină lumea într-o epocă în care lipsa forţei de muncă se va simţi pretutindeni. Rezultatul este o analiză captivantă asupra viitorului apropiat, dirijată de o mână avizată. „Îi invit pe cititori să mediteze asupra a două teme. Prima este conceptul de imperiu neintenţionat. Consider că SUA au devenit un imperiu nu pentru că aşa s-a dorit, ci pentru că acesta a fost cursul istoriei. Cea de a doua temă o constituie felul în care se conduce un imperiu, iar pentru mine cea mai importantă chestiune din spatele acestei discuţii este supravieţuirea republicii. Pentru a înţelege această instituţie aduc în discuţie trei preşedinţi care au conturat măreţia Americii. Primul este Abraham Lincoln, care a salvat republica. Al doilea este Franklin Roosevelt, care a oferit Statelor Unite oceanele lumii. Al treilea este Ronald Regan care a subminat Uniunea Sovietică şi a pus bazele imperiului. Cu toţii au fost oameni profund morali… pregătiţi să mintă, să încalce legea şi propriile principii pentru a îndeplini aceste ţeluri”.

Această carte cercetează problemele, oportunităţile şi provocările inerente ale următorilor zece ani. Ne aşteaptă un deceniu interesant…