Da, România! Țara asta bătută de stihii, zice Popescu de la blocul de alături, stând de vorbă din balcon în balcon cu Ionescu de la blocul de dincolo. Ionescu mestecă un castravete pe care l-a scos repejor din borcanul lui cu castraveți murați. Masticaţia nu pare a fi sensul ultim, deşertăciunea deşertăciunilor. A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul către reflecţie. A strânge recoltele sau a juca la ruletă pare la fel de fad, de neimportant. Interpretarea Idealului în România, iluzorie. Numai gândul de a putea interpreta în întregul ei Idealul i-ar face pe unii să râdă iar pe alţii să ridice eşafodul în grabă.
Cătuşele ar zornăi, iar forţele de ordine s-ar grăbi să aducă bineînţeles calmul pe străzi. Căci mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al Idealului. Ea se încăpăţânează, se lasă greu, se vrea curtată. Ca şi cum ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi concept. După alţii un puseu filozofic, o himeră. Nici n-ar avea trup. Unii se căznesc s-o înregimenteze, alţii o pun în operă în vremelnice grupări de șmecheri politicianiști. Alţii valsează cu ea. Alţii o terfelesc. Alţii se împăunează cu ea. Fac rabat de la normă. Încalcă diverse convenţii. Aflarea ultimului, aflarea Idealului trece arareori drept virtute. Pare mai degrabă nebunie, rătăcire, Vinovatul sau cel fără de minte e adus spre judecata oamenilor, spre oprobiul lor, rareori spre iertarea lor. În asemenea ipostaze, conformismul şi conservatorismul jubilează. Aflarea Idealului e suprema libertate. E spiritul liber, neîncătuşat, insurgent, violent. Spiritul liber violentează Idealul părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire. Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film.
Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al Idealului prin observare şi mărturie.
Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la Idealul ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca şi cum Idealul ar aştepta sosirea unui altuia. Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat cu febrilitate. Ionescu își trage sufletul, a terminat castravetele, Popescu râde mânzește, ia și el un castravete din borcanul lui de murături, zice, vecine, cam ai dreptate, ce să mai zic!?
Abandonând publicitatea, Octave Parangom ,se reconvertește în modelul ,,spotting” în Rusia. Hedonistul ăsta cinic,se învârte printre tinerii manechini și supersonicele private pînă când ,,Idealul”,prima întrepindere cosmetică mondială, zguduită de un scandal mediatic gigantesc , îl contactează. Șefa întreprinderii îi acordă 7 zile pentru a găsi o nouă muză,trecând frontierele Rusiei post-comuniste, sub ordinul lui Valentine Winfeld”(scurtă povestire din filmul francez ,,Idelul”).Savurând delicioșii castraveciori murați( din Polonia sau din Israel?) Ionescu și Popescu mă determină să reflectez încă la SF-ul românesc, domnule Bufnilă!
„C’était un idealiste, du genre humanitaire, imprécise et inspiré. Avant, ça faisait les premiers socialistes, aujourd’hui, ça fait les derniers aristocrates.”
„Era un idealist, de soiul celor umanitari, imprecişi şi inspiraţi. Mai de mult aşa au fost primii socialişti, astăzi sunt ultimii aristocraţi.” „Les clowns lyriques” par Romain Gary, 1979 roman după propria sa nuvelă „Culorile zilei” 1952