La începutul anilor 2000, am cunoscut întâmplător, la o cârciumă ieftină din Cișmigiu, un mort-viu. Nu era vorba de vreun zombie refugiat din Haiti la noi ci de Costel Răuță, fost ofițer de securitate în garda lui Ceaușescu, defector în anii ’70 în SUA.
Fusese condamnat la moarte în țară. Grobianul general Nicolae Pleșită, un fanfaron stupid ajuns șeful DIE-CIE (actualmente SIE), raportase comandantului suprem, ca să își justifice existența, că sentința fusese executată și că degetul lung al clasei muncitoare îi plasase lui Răuță oarece gloanțe-n cap. Sărmanului om, care nu știa că-i mort, i-au trebuit câțiva ani să demonstreze în justiție că respiră, se mișcă și cinstește cu rom ziariști pauperi la terase din parcuri. Statul comunist, tipicar, îi eliberase și certificat de deces. Până la urmă, înainte să moară de-a binelea își recuperase identitatea, apartamentul confiscat și moștenirea de la părinți. Povestea lui Costel in-extenso o să v-o relatez poate altă dată, căci azi vreau să vă istorisesc despre un alt caz de ”înviere miraculoasă” petrecut acum mai bine de 100 de ani.
România a intrat oarecum nepregătită militar în Primul Război Mondial. După o scurtă incursiune în Transilvania, armata noastră începuse să încaseze castane și cefe de partizan de la nemți, austro-ungari și bulgari. Ne tot „retrăgeam strategic”, cu pierderi mari prin Vechiul Regat, care devenea din ce în ce mai mic.
Undeva, în iarna lui 1916, Regimentul 4 Roșiori ”Regina Maria” (patronat spiritual chiar de cea căreia îi purta numele) încerca în zadar să oprească ofensiva trupelor germane pe aliniamentul Cricov-Ialomița.
În timpul unui contraatac românesc, un „plotoner-major” pe care-l chema simpatic, Moacă Badea (habar n-am care era numele și care prenumele, dar probabil tac-su a fost beat cocă după naștere dacă l-a botezat Moacă), s-a pus în fruntea oamenilor săi și a dat să năvălească peste inamic. În aparență, a murit ca un erou, fiind lovit de un o rafală de mitralieră. Cei care au supraviețuit din unitatea sa au spus că l-au văzut picând ciuruit. Cum, în război, moartea se produce foarte des, dar ăia deosebit de viteji până la deces capătă un fel de posteritate, a fost decretat erou și decorat post mortem cu Virtutea Militară clasa I-a, prin decretul regal numărul 299 din 7 aprilie 1917. Motivarea a fost publicată în Monitorul Oficial numărul 9, din 12 aprilie 1917: „în momentul când pleca la atac a fost lovit și a murit moarte de erou”. Familia i-o fi făcut parastas și o fi dat pomeni, în ciuda crizei alimentare de atunci. Copiilor, dacă îi avea, li s-a povestit că au un tată mort pentru patrie și intrat în pantheonul neamului.
La un an și ceva de la decorare, însă, a fost o surpriză. În urma păcii destul de rușinoase de la Buftea-București, a început eliberarea prizonierilor români luați de Puterile Centrale și campați în condiții relativ insalubre prin lagăre din Alsacia și Lorena. Autoritățile s-au pomenit pe cap cu Moacă viu. Pot presupune că în momentul atacului unității sale doar a căzut înconștient și s-au milostivit de el și l-au transportat la spitalul de campanie niște brancardieri nemți. A avut zile și fiindcă a supraviețuit în prizonierat. În lagărele de pe actualul teritoriu al Franței unde erau duși captivii români se murea pe capete de molime și chiar de inaniție.
Îmi dau seama ce surpriză a fost pentru autoritățile militare române când s-au trezit cu ”mortul-viu” pe cap. Cavaleristul Moacă ar fi avut dreptul să primească solda, sporul de tutun și efecte personale pentru perioada în care a fost dispărut. În plus, trebuia rectificat certificatul de deces și brevetul de decorare care îl dădeau fiind dus pe lumea cealaltă. A doua parte a operațiunii s-a realizat într-un mod relativ simplu. În ”Monitorul Oastei” din 22 septembrie 1918, apare o erată, în care motivul decorării e modificat: ”în momentul când pleca la atac, a căzut grav rănit pe câmpul de onoare” . Sunt curios dacă i-au schimbat și fizic decretul de decorare sau acolo l-au lăsat plecat din dimensiunea terestră. Cât despre restul de angarele funcționărești, parcă vizualizez niște conțopiști grăsuți de la Ministerul de Război, care-și șoptesc în barbișon: ”Mă Moacă, nu puteai și tu să rămâi mort sau să-ți găsești acolo o franțuzoaică?!”.
P.S.: Fiindcă acest articol o să apară la fix o săptămână după Paște, de „Duminica Tomii“, îmi urez „La mulți ani”. Poate și ceva mai mulți bani.
